Arhitectul Arghir Culina
Arghir Culina (Culină) s-a născut la 15 iulie 1883 în Hrupiște (Grámos), localitate situată în Macedonia istorică, pe teritoriul actualei Grecie, în zona nord-estică a masivului Gramos. Familia sa făcea parte din comunitatea aromână a zonei, ocupându-se cu creșterea oilor. Părinții săi erau Mihail și Agora (Agara) Culina, iar tânărul Arghir a crescut împreună cu trei frați și șase surori, ca cel mai mare sau printre primii copii ai familiei. Numele arhitectului apare în unele surse grafiat și ca Culină, ambele forme întâlnindu-se în documentele de epocă și în literatura de specialitate.
Originea sa aromână a jucat un rol determinant atât în traseul educațional, cât și în cel profesional. Comunitățile aromâne din Balcani — denumite și macedoromâni sau macedo-români — aveau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea o rețea activă de sprijin cultural și educațional axată pe România, iar Societatea de Cultură Româno-Macedoneană, fondată la București în 1879 sub conducerea profesorului V.A. Urechia, oferea burse, asistență și conexiuni sociale tinerilor aromâni care veneau să studieze în capitala regatului. În acest context, Arghir Culina a ajuns să urmeze cursuri superioare la București, profitând de sprijinul și rețelele comunității sale de origine.
Stabilirea în România. Cetățenia
Arghir Culina și-a urmat studiile primare și liceale între aproximativ 1892 și 1905 în Macedonia, un context marcat de instabilitate în cadrul Imperiului Otoman și de presiuni etnice crescânde. Contextul politic și cultural tulbure al regiunii — cu conflicte turco-grecești și persecuții îndreptate împotriva aromânilor, a școlilor și bisericilor acestora — l-a determinat pe tânăr să își continue formarea în România. Momentul exact al sosirii sale la București nu este documentat cu precizie, însă cert este că în vara anului 1905 era deja prezent în capitală, întrucât a lucrat ca desenator la pregătirea pavilioanelor Expoziției Generale Române de la Filaret (viitorul Parc Carol I).
Obținerea cetățeniei române a urmat absolvirea studiilor. Prin Decretul Regal în 1910, lui Arghir Culina i s-a acordat cetățenia română, diploma de încetățenire fiindu-i eliberată la 16 aprilie 1910. În documentele de la acea dată, arhitectul era consemnat cu domiciliul în comuna Chilia Veche, județul Tulcea. La cererea de înscriere în Corpul Arhitecților din România, depusă în aprilie 1933 și aprobată în mai 1933, Culina prezintă diploma de încetățenire menționând că în 1912 locuia tot în comuna Chilia Veche, județul Tulcea. Sediul său profesional era înscris în strada Melodiei nr. 7 din București.
Viața de familie
Arghir Culina s-a căsătorit cu Didona Ținc, medic de profesie. Nu sunt documentate informații despre copii rezultați din această căsătorie. Din familia sa au făcut parte, prin legăturile de rudenie colaterală, arhitectul Ahile Ghiaciu (nepot de soră) și arhitectul Sideri Culina (nepot de frate), ambii urmând meseria de arhitect. Un strănepot al lui Culina, domnul Ștefan Bianco, a urmat la rândul său profesia de arhitect. În cartea de telefon din 1958, la adresa din strada Radu Cristian (fostă Cristian Radu) nr. 3, Sector 2, figurau două persoane: Sideri Culina și Florica Culina, ceea ce sugerează că rude apropiate locuiau împreună cu arhitectul sau în vecinătate imediată.
Reședința personală a arhitectului a fost, în perioada de succes profesional, imobilul pe care l-a construit pentru sine pe Bulevardul Hristo Botev nr. 3, o clădire de raport cu mai multe etaje construită între 1923 și 1928. În curtea interioară a acestui imobil, Culina a edificat o casă în stil eclectic, cu parter și un etaj, unde a locuit împreună cu soția sa Didona după ce regimul comunist a procedat la naționalizarea proprietăților sale. Adresa casei sale proprii era înscrisă în strada Radu Cristian nr. 3, locuind acolo chiar și după naționalizare, probabil cu statut de chiriaș.
Implicarea în comunitatea aromână
Arghir Culina a fost membru activ al Societății de Cultură Româno-Macedoneană din București, organizație fondată în 1879 și care activase inițial sub conducerea profesorului V.A. Urechia, cu întruniri la Ateneul Român. Sediul propriu al societății era în Calea Rahovei nr. 29, unde organizația funcționa din 1903. La data de 9 decembrie 1907, presa consemna participarea lui Arghir Culina la o șezătoare a Societății Româno-Macedonene, unde tânărul a recitat o poezie în dialect aromân. La alegerile din 1912 pentru consiliul de conducere al Societății, Culina a obținut 43 de voturi, fiind ales printre cei 35 de membri ai consiliului de conducere. Colegul și viitorul colaborator al său, arhitectul Constantin Iotzu (1884–1962), originar din Crușova/Krusevo, era și el parte din același mediu cultural.
Prin intermediul rețelei aromâne, Culina a primit unele dintre cele mai importante comenzi ale carierei sale timpurii. Printre clienții și prietenii săi din această comunitate se numărau inginerul Nicolae N. Pissiota (văr al arhitectului), pictorul Kimon Loghi, profesorul universitar Iuliu Valaori (ales președinte al Societății în 1932), avocatul și primarul Aurel Mincu, Iorgu C. Steriu, D. Cionga, Matei Lega, Matei Gherassi și medicul C. Leonte. Doctorul Leonte Anastasievici, chirurg și ulterior președinte al Societății de Cultură Macedo-Române, a fost unul dintre primii și cei mai importanți susținători și comanditari ai lui Culina, comandându-i proiectul unui imobil pe strada Ion Brezoianu nr. 2–4.
Cariera profesională și situația materială
Perioada interbelică a adus o consolidare rapidă a situației financiare a lui Arghir Culina. Acesta a lucrat simultan ca arhitect angajat al Ministerului Economiei Naționale (din 1917 până în 1946) și pentru Societatea de Asigurări Dacia România (din 1920 până în 1948), cumulând activitatea la aceste instituții cu proiectele particulare. În plus, a activat ca antreprenor și dezvoltator imobiliar, proiectând pentru sine imobilul de pe Bulevardul Hristo Botev nr. 3 (8 etaje, construit între 1923 și 1928) și Hotelul Ambasador de pe Bulevardul General Gheorghe Magheru nr. 10, construit între 1937 și 1939. Conform Decretului de naționalizare din 1950, Arghir Culina figura cu 30 de apartamente confiscate, la adresele strada Radu Cristian nr. 3, Bulevardul General Magheru nr. 10, Bulevardul Hristo Botev nr. 3 și strada Suvenir nr. 2.
În 1942, regele Mihai I l-a decorat pe arhitect cu Ordinul Steaua României în grad de Ofițer, cea mai înaltă distincție civilă a statului român la acea dată. În iunie 1945, la vârsta de 62 de ani, Culina a ieșit din cadrele Corpului Arhitecților și s-a pensionat din funcția de arhitect inspector general clasa I în cadrul Ministerului Comunicațiilor și Lucrărilor Publice. A mai încercat o scurtă inițiativă privată — societatea Danubia Motor, activă între mai 1946 și ianuarie 1947 — după care a renunțat la orice activitate liberă, probabil sub presiunea regimului.
Persecuțiile comuniste. Ultimii ani
Prin Decretul din 19 aprilie 1950, regimul comunist a naționalizat toate proprietățile lui Arghir Culina: locuința din strada Radu Cristian nr. 3, imobilele din Bulevardul Hristo Botev nr. 3, Bulevardul General Magheru nr. 10 și strada Suvenir nr. 2. Arhitectul a suferit și o condamnare politică, fiind ulterior grațiat. Chiar și după naționalizare, el a continuat să locuiască la aceeași adresă din strada Radu Cristian nr. 3, cu titlu de chiriaș. În 1950 a fost reangajat în serviciul tehnic al Academiei Republicii Populare Române, unde a funcționat ca arhitect principal în perioada 1950–1955, după care, între 1956 și 1966, a lucrat ca diriginte de șantier la Biroul Tehnic al Academiei RPR, cu normă redusă la jumătate, activ și apreciat profesional până la retragerea din activitate în 1966.
Arghir Culina a decedat la București în 1972, la vârsta de 88 de ani. Conform listelor Asociației Cremacioniste Amurg, a fost incinerat la Crematoriul Cenușa din București. Regimul comunist a reușit, în mare parte, să îi șteargă numele din memoria culturală a capitalei, prin naționalizarea proprietăților și marginalizarea sa profesională. Abia după 1989, o parte din imobilele sale au fost retrocedate moștenitorilor. Hotelul Ambasador, de pildă, a revenit moștenitorilor arhitectului în urma unui proces de zece ani, prin admiterea irevocabilă a acțiunii în revendicare. Casa din strada Radu Cristian nr. 3 — o casă eclectică cu parter și etaj unde arhitectul a locuit ultimele decenii ale vieții — este astăzi clasificată ca monument de patrimoniu.
Studiile
Arghir Culina a urmat studiile primare și liceale în Macedonia, în perioada aproximativă 1892–1905, într-un context marcat de instabilitate politică și de presiuni exercitate de autoritățile otomane și de comunitățile grecești asupra populației aromâne. Situația din Imperiul Otoman — cu conflicte etnice, desființarea sau periclitarea școlilor românești din Balcani și persecutarea liderilor aromâni — l-a determinat să se îndrepte spre România pentru studii superioare. Nu este documentat cu precizie momentul sosirii sale la București, însă în vara anului 1905, tânărul Arghir Culina era deja prezent în capitală și lucra ca desenator la pregătirea pavilioanelor Expoziției Generale Române organizate pe Dealul Filaret, locul unde urma să fie amenajat viitorul Parc Carol I. Această activitate practică, desfășurată chiar înaintea sau concomitent cu începerea studiilor formale, i-a oferit o primă experiență directă în domeniu și o legătură cu mediul arhitectural și constructiv al Bucureștiului epocii.
În 1904 luase ființă Școala Superioară de Arhitectură, ca instituție independentă de învățământ de stat, sub conducerea inginerului Ermil Pangratti și cu Ion Mincu în calitate de profesor titular. La scurtă vreme după înființare, Culina a fost admis în această instituție. Contextul academic era unul favorabil: Ion Mincu reprezenta forța motrice a promovării stilului neoromânesc, iar profesorul Eracle Lăzărescu (1868–1937) — cu care Culina va colabora ulterior în numeroase proiecte — preda la aceeași școală cursul de salubritate, igienă și instalații, începând cu 1904. Apartenența ambilor la mediul cultural aromân a funcționat probabil ca un factor suplimentar de apropiere între student și profesor, pregătind terenul pentru colaborările profesionale ulterioare.
Studiile la Școala Superioară de Arhitectură (1904–1909)
Parcursul academic al lui Arghir Culina la Școala Superioară de Arhitectură din București poate fi reconstituit parțial pe baza documentelor păstrate în arhiva instituției și a mențiunilor din presa epocii. În arhiva școlii s-au conservat documente referitoare la această perioadă, inclusiv 21 de desene realizate de Culina, care au fost scanate și puse la dispoziția publicului pe platforma digitală a U.A.U.I.M. (https://scandip130arh.uauim.ro/category/autor/arghir-culina/). Trei dintre proiectele sale studențești au fost selectate pentru catalogul tipărit coordonat de Claudia Popescu, Din colecțiile Școlii de Arhitectură: proiecte de diplomă și lucrări studențești 1900–1930: Colțul unei fațade (1904–1906), O piață acoperită (1906–1907) și Vilă la țară (1908). Aceste lucrări ilustrează formarea sa treptată în spiritul eclectismului academic specific perioadei, cu accente spre stilul neoromânesc promovat de Ion Mincu.
Tot din perioada studiilor datează și releveul Bisericii Pățești din fostul județ Putna, realizat de Culina în 1908 și păstrat în Albumul Monumente naționale din România. Această lucrare de documentare a patrimoniului construit reflectă o practică curentă a școlii, care implica studenții în activități de inventariere a monumentelor naționale. Activitatea studențească era urmărită îndeaproape de presa vremii, care consemna premiile școlare și rezultatele la concursuri, oferind astfel o imagine a ierarhiei valorice în cadrul promoțiilor.
Premii școlare și absolvirea (1909)
În toamna anului 1909, la finalizarea cursurilor, Arghir Culina s-a remarcat prin rezultate excepționale. A primit premiul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Școlare în valoare de 400 de lei, acordat pentru cel mai bun proiect executat în acel an. La acesta s-a adăugat premiul propriu al școlii, în valoare de 160 de lei, pentru cele mai multe puncte acumulate la proiecte și schițe pe parcursul întregului an academic. Ziarul Universul din 4 noiembrie 1909 consemna această distincție, menționând totodată și colegii care au obținut premii mai mici: Ioan Enescu, Constantin Ionescu, State Baloșin și Ștefan Peternelli. Obținerea diplomei de arhitect în 1909 a fost urmată, aproape imediat, de admiterea sa — alături de colegul N. Bilargiu — în Societatea Arhitecților Români, o recunoaștere a calității formării academice și a potențialului profesional.
Formalitățile pentru obținerea cetățeniei române au fost inițiate probabil în paralel cu finalizarea studiilor. Decretul regal de cetățenie a fost emis în aprilie 1910, la mai puțin de un an după absolvire, ceea ce sugerează că procedurile fuseseră demarate anterior. Înscrierea sa în Corpul Arhitecților din România a urmat mult mai târziu, în 1933, la solicitarea sa explicită, adresată în luna aprilie a acelui an și aprobată în luna mai, când Culina prezintă diploma de încetățenire și justifică absența anterioară printr-un demers tardiv de formalizare a relației cu organizația profesională. Sediul său profesional era înscris în strada Melodiei nr. 7 din București.
Stagiile în birouri private (1908–1912)
Înainte de absolvirea formală și imediat după aceasta, Arghir Culina a acumulat experiență practică lucrând în birouri private ale unor arhitecți cu activitate stabilită. Prima colaborare documentată este cu biroul arhitectului Ernest Doneaud (1879–1959), proaspăt întors din Franța după studii pariziene. Vila doctorului Racoviceanu de pe strada Luigi Cazzavillan nr. 17, al cărei dosar de autorizație datează din 1908, are planurile semnate de Doneaud, ceea ce confirmă că în acea perioadă Culina lucra ca stagiar în biroul acestuia. A urmat colaborarea cu arhitectul Paul Smărăndescu, prieten și coleg al lui Doneaud, în al cărui birou Culina a participat la lucrări ca Vila Dimitrie Bălescu de pe Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 8 (1911–1912), Vila Elena Sturdza-Scheianu de pe strada Polona nr. 6 (1911) și casa doctorului I. Goilav de pe strada Viitorului nr. 32 (1910).
Cea mai importantă perioadă de formare practică a fost, prin amploarea proiectelor implicate, colaborarea cu arhitectul Eracle Lăzărescu la Societatea Imobiliara, unde Culina a fost angajat din 1908. Această societate era implicată în proiecte de anvergură pe Calea Victoriei și în alte zone centrale ale Bucureștiului, iar colaborarea dintre Lăzărescu și Culina a generat o serie de lucrări semnificative: Pasajul Victoria-Bossel (Palatul Imobiliara) de pe Calea Victoriei nr. 48–50 (1913), Hotel Cișmigiu (Palace) de pe Bulevardul Regina Elisabeta nr. 38 (1912–1913), precum și numeroase vile și case particulare în stilul neoromânesc. Această colaborare timpurie cu Lăzărescu a fost definitorie pentru formarea lui Culina ca arhitect independent, furnizându-i atât competențele tehnice, cât și o clientelă inițială solidă.
Lucrări documentate
Lista de mai jos reunește lucrările cunoscute ale lui Arghir Culina, reconstituite pe baza listei proprii a arhitectului din 1953, a dosarelor de autorizație din arhivele Primăriei Municipiului București, a fișei din portofoliul propertyindex.ro și a cercetărilor publicate. Culina afirma în 1953 că a semnat câteva sute de lucrări în București și în țară; cercetarea de arhivă efectuată până în prezent reconstituie ceva peste o sută de lucrări identificate cu certitudine. Lista este organizată pe categorii funcționale; lucrările executate în colaborare sunt marcate cu numele coautorilor.
Clădiri publice și hoteluri
Această categorie include hotelurile, căminele studențești, garajele și alte clădiri cu funcțiuni publice sau semi-publice proiectate de Arghir Culina de-a lungul carierei sale, atât în colaborare cu alți arhitecți, cât și în nume propriu.
Reședințe și vile particulare
Categoria rezidențială este cea mai numeroasă din portofoliul lui Culina și acoperă o perioadă de peste trei decenii (1908–1942), cu o concentrare în anii 1910–1930. Lucrările sunt distribuite în cartierele de elită ale Bucureștiului interbelic: Dorobanți, Dacia, Ioanid, Pache Protopopescu, Lascăr Catargiu, zona Cișmigiu, Polona.
Imobile de raport și blocuri de locuințe
Categoria imobilelor de raport și blocurilor de locuințe reprezintă coloana vertebrală a producției arhitecturale interbelice a lui Culina. Arhitectul a fost, în această categorie, și propriul său comanditar, construind pe cont propriu imobilul de pe Bulevardul Hristo Botev nr. 3.
Lucrări de sculptură monumentală și soclu
Pe lângă activitatea de proiectare arhitecturală, Culina a semnat și câteva lucrări de sculptură monumentală sau de realizare a soclurilor pentru monumente publice, activitate desfășurată mai ales în prima jumătate a anilor 1920.
Lucrări în afara Bucureștiului
Deși activitatea lui Arghir Culina a fost concentrată cu precădere în București, există mențiuni documentare despre lucrări executate și în alte localități din România. Culina însuși afirma în 1953 că a lucrat în Sinaia, Mamaia, Brașov, Craiova, Eforie Sud, Predeal, Cugir, Copșa Mică, Pitești și Zmirna, însă nu toate aceste lucrări au fost identificate și verificate pe baza documentelor de arhivă.
Lucrări demolate sau dispărute
O serie de lucrări ale lui Arghir Culina nu mai există astăzi, fie demolate în perioada comunistă sau ulterior, fie modificate irecognoscibil. Dintre acestea, cele mai semnificative sunt:
Nota redacției: Lista de mai sus este reconstituită din surse multiple și poate fi incompletă. Culina a menționat în 1953 că a realizat câteva sute de lucrări; cercetarea de arhivă publică recunoaște cu certitudine ceva peste o sută. Lucrările marcate cu col. (colaborare) au fost proiectate împreună cu arhitectul menționat, cel mai frecvent Eracle Lăzărescu în perioada 1910–1920, și respectiv Paul Smărăndescu în cadrul biroului privat al acestuia.
Evoluția stilistică
Opera arhitecturală a lui Arghir Culina acoperă o perioadă de aproximativ patru decenii de activitate creatoare, de la primele comenzi din jurul anului 1910 până la lucrările din prima jumătate a anilor 1940. Pe acest interval, stilul său înregistrează o evoluție coerentă și documentabilă, care urmează în linii mari traiectoria arhitecturii românești interbelice, cu particularități individuale datorate atât formației sale academice, cât și relațiilor profesionale și rețelei de comanditari. Literatura de specialitate și cercetătorii care au studiat opera sa identifică în mod consistent trei perioade stilistice distincte: eclectică și neoromânească, Art Deco cu influențe neoromânești și Art Deco propriu-zis, ultima apropiindu-se de modernism.
Această evoluție nu a fost liniară sau ruptă de tranziții bruște, ci mai degrabă graduală, cu suprapuneri și oscilații între limbaje. Culina nu a reprezentat un inovator al avangardei, ci un profesionist solid, adaptabil și prolific, capabil să lucreze simultan în mai multe registre stilistice în funcție de natura programului arhitectural, de dorințele comanditarului și de contextul urban al fiecărei lucrări. Această flexibilitate, combinată cu o bună cunoaștere a tehnicilor constructive — inclusiv a structurilor de beton armat, pe care le-a utilizat în colaborare cu antreprenorii Emil Prager și Tiberiu Eremia — îl situează printre practicienii cei mai solizi și mai productivi ai arhitecturii bucureștene din prima jumătate a secolului XX.
Perioada eclectică și neoromânească (cca. 1908–1928)
Prima perioadă a activității lui Culina este marcată decisiv de colaborarea cu Eracle Lăzărescu, profesorul său de la Școala Superioară de Arhitectură și ulterior coautorul a numeroase proiecte realizate prin Societatea Imobiliara. Amprenta lui Lăzărescu este vizibilă în compoziția de ansamblu a fațadelor, în tratarea volumetrică asimetrică specifică stilului neoromânesc și în utilizarea ornamentelor tradiționale românești — arcade, brâie, console, ceramică smălțuită — integrate în structuri de influență academistă franceză. Lucrările din această perioadă, ca Vila Aurel Mincu de pe Bulevardul Dacia nr. 60 (1916–1918), Casa Iuliu Valaori de pe Strada Popa Soare nr. 53 (1915) sau Blocul Inginer Nicolae Pissiota de pe Strada Maria Rosetti nr. 53 (1911), ilustrează sinteza dintre tradiția arhitecturală românească promovată de Ion Mincu și formarea academică franceză dobândită prin intermediul profesorilor și colegilor din mediul Școlii de Arhitectură.
Eclectismul francez — prezent mai ales în lucrările de la începutul carierei, realizate în biroul lui Ernest Doneaud și al lui Paul Smărăndescu — se regăsește în compoziții cu bosaje, cornișe profilate, ferestre cu ancadramente clasicizante și elemente de Beaux-Arts academic, vizibile în vile ca cele de pe Strada Luigi Cazzavillan nr. 17 (1908) sau Casa Matei Christescu de pe Calea Victoriei nr. 127 (1911). Cele două curente — eclectismul francez și neoromânescul — coexistă uneori în cadrul aceleiași lucrări sau al aceluiași birou, Culina adaptând limbajul vizual la cerințele specifice ale fiecărui comanditar. Imobilul de raport de pe Bulevardul Hristo Botev nr. 3 (1923–1928), proprietate proprie a arhitectului, marchează sfârșitul acestei perioade, anunțând totodată tranziția spre un limbaj mai modern: o arhitectură eclectică cu discrete influențe neoromânești, dar în care simplificarea decorației și ritmul orizontal al fațadei prevestesc viitoarea orientare Art Deco.
Tranziția spre Art Deco cu influențe neoromânești (cca. 1927–1932)
Perioada de tranziție este marcată de o simplificare treptată a ornamentației și de o geometrizare a formelor, concomitent cu păstrarea unor referințe la repertoriul neoromânesc — mai ales la nivelul coronamentelor, al brâielor profilate și al unor motive decorative tradiționale. Lucrări ca Hotelul Muntenia (Paris) de pe Strada Academiei nr. 21 (1927), Blocul Ion C. Grădișteanu de pe Strada Nicolae Golescu nr. 16 (1926) sau Vila Kimon Loghi de pe Strada Viișoarei nr. 8 (1923) ilustrează această etapă intermediară, în care Culina experimentează formule compoziție mai epurate, fără a renunța complet la identitatea decorativă a stilului național. Tot în această perioadă se încadrează și primele imobile proiectate pentru Societatea de Asigurări Dacia România, în special Blocul de pe Bulevardul Regina Elisabeta nr. 44 (1928–1929), o clădire de colț cu o decorație specifică Art Deco timpuriu, cu elemente inspirate din tematica nautică — fațada cu balcoane ondulate, sugestie a valurilor — și un ritm compoziție orizontal bine controlat.
Această etapă intermediară corespunde unui context general al arhitecturii europene în care curentul Art Deco, apărut în urma Expoziției Internaționale de Arte Decorative de la Paris din 1925, se difuza rapid și în România. Culina nu a adoptat noul limbaj în mod brusc sau dogmatic, ci l-a asimilat treptat, integrându-l în practica sa curentă. Colaborările cu antreprenorii de construcții Emil Prager (1888–1985) și Tiberiu Eremia i-au permis accesul la tehnicile constructive moderne — în special structura de beton armat —, fără de care realizarea imobilelor înalte din această perioadă nu ar fi fost posibilă.
Art Deco și modernism (cca. 1929–1942)
A treia perioadă stilistică reprezintă apogeul carierei lui Culina și cuprinde lucrările sale cele mai cunoscute și mai bine conservate. Hotelurile construite de-a lungul Căii Câmpineanu (azi Strada Ion Câmpineanu) — Hotelul Stănescu/Negoiu (nr. 16, 1928–1929), Hotelul Union (nr. 11, 1931–1934) — și Hotelul Liric/Opera de pe Strada Ion Brezoianu nr. 37 (1935) definesc un Art Deco cu accente Streamline: fațade cu linii orizontale clare, balcoane cu parapete pline și curbe, registre verticale înguste, copertine profilate și ferestre de colț. Aceste lucrări au contribuit semnificativ la definirea caracterului arhitectural al centrului Bucureștiului interbelic și sunt menționată în istoriografia domeniului ca primele clădiri Art Deco de mari dimensiuni din România, precedând sau situând lucrările lui Culina alături de cele mai importante realizări ale stilului în capitală.
Hotelul Ambasador de pe Bulevardul General Gheorghe Magheru nr. 10 (1937–1939), proiectat de Culina pentru sine și pentru asociatul C. Mihăescu, reprezintă lucrarea sa de referință și cea mai înaltă realizare a carierei sale. Clădirea de 12 etaje (cu subsol) utilizează coloane poligonale stilizate pe înălțimea a cinci niveluri, retragerile progresive ale etajelor superioare, o curte de onoare deschisă spre bulevard de la primul etaj și o copertină liniară care subliniază înălțimea de cornișă reglementată a arterei. Detaliile de feronerie integrate în parapeții plini, registrele cu caneluri orizontale și volumetria monumental-geometrică plasează clădirea într-un Art Deco de factură monumentală, apropiat de limbajul Streamline, fără a abandona însă complet referințele la tradițiile constructive locale. Vila Emil Prager de pe Strada Paris nr. 47 (1930–1932) ilustrează același limbaj la scară rezidențială: colțuri rotunjite și canelate, registre riflate, pergole de beton armat și un motiv de zigurat completează aerul Art Deco al acestei locuințe.
Trăsături individuale și constante ale operei
Dincolo de evoluția stilistică pe etape, opera lui Arghir Culina prezintă câteva constante care îl individualizează față de contemporanii săi. Prima dintre acestea este atenția acordată rezolvării volumului de colț: numeroase lucrări ale sale sunt amplasate pe loturi de colț, iar arhitectul abordează sistematic această condiție urbanistică prin volume cilindrice sau poligonale, cupole, bovindouri sau retrageri care marchează intersecția fără a o ignora. A doua constantă este coerența în tratarea planului și a distribuirii interioare, documentată în dosarele de autorizație păstrate în arhive: Culina descrie cu precizie tehnică funcțiunile spațiilor, materialele și structura, ceea ce indică o formare solidă în practica de șantier, completată de experiența dobândită ca diriginte de șantier în cadrul instituțiilor la care a activat.
O a treia trăsătură distinctivă este capacitatea de integrare contextuală: în situațiile în care a intervenit pe o clădire existentă sau a construit în vecinătatea unor construcții anterioare, Culina a adoptat în general limbajul stilistic al contextului, evitând rupturile brutale. Această atitudine este vizibilă în reconversia Hotelului Luvru/Capitol (1911–1912) — unde a racordat printr-un volum de colț cilindric două aripi preexistente — sau în adaosul realizat pentru familia Marcu pe Strada Clucerului nr. 36–38 (1914), unde a păstrat stilul neoromânesc al construcției inițiale semnate de Ion D. Traianescu. Această atitudine profesională echilibrată, combinată cu o productivitate remarcabilă și cu o cunoaștere solidă a tehnicilor constructive moderne, constituie profilul dominant al arhitectului Arghir Culina în peisajul arhitecturii românești din prima jumătate a secolului XX.
Premii, distincții și context profesional
Cariera lui Arghir Culina a fost marcată de câteva recunoașteri formale, distribuite la intervale semnificative de timp. Prima distincție documentată datează din perioada studiilor: în toamna anului 1909, la finalizarea cursurilor la Școala Superioară de Arhitectură din București, Culina a primit premiul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Școlare în valoare de 400 de lei pentru cel mai bun proiect executat, la care s-a adăugat premiul școlii în valoare de 160 de lei pentru cele mai multe puncte acumulate la proiecte și schițe. Aceste distincții au fost consemnate de ziarul Universul din 4 noiembrie 1909 și au marcat debutul public al carierei sale, contribuind și la admiterea sa imediată, alături de N. Bilargiu, în Societatea Arhitecților Români.
În 1926, Culina a obținut Premiul III la Concursul pentru Localul Asociației Inginerilor din Industria Minieră, o recunoaștere în competiție deschisă care atestă că în acea perioadă participa activ la viața concurențială a profesiei. Cea mai înaltă distincție a carierei sale a fost acordată în 1942, când regele Mihai I l-a decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Ofițer, cea mai importantă distincție de stat acordată civililor în România regală. Această decorație a venit în contextul activității sale de arhitect inspector general clasa I în cadrul Ministerului Comunicațiilor și Lucrărilor Publice și al unui portofoliu de lucrări recunoscut de autorități.
Activitatea instituțională și apartenența la organizații profesionale
Traseul instituțional al lui Arghir Culina reflectă parcursul tipic al arhitecților din generația sa care au combinat practica privată cu funcții în aparatul de stat. În perioada 1909–1917, a lucrat ca arhitect proiectant la diverși arhitecți privați, activând succesiv în biroul Ernest Doneaud, cel al lui Paul Smărăndescu și ca angajat al Societății Imobiliara în colaborare cu Eracle Lăzărescu. Din 1917 și până în 1946 a deținut funcția de arhitect în cadrul Ministerului Economiei Naționale, ajungând la gradul de arhitect inspector general clasa I. Concomitent, din 1920 până în 1948, a lucrat și pentru Societatea de Asigurări Dacia România, instituție pentru care a proiectat mai multe imobile de locuințe de dimensiuni medii și mari. Pensionarea s-a produs în iunie 1945, la vârsta de 62 de ani.
Înscrierea sa în Corpul Arhitecților din România a avut loc relativ târziu față de momentul absolvirii: cererea a fost depusă în aprilie 1933 și aprobată în mai 1933, cu sediul profesional declarat în strada Melodiei nr. 7 din București. La data înscrierii, Culina prezintă diploma de încetățenire din 1910 și indică domiciliul din 1912 în comuna Chilia Veche, județul Tulcea. Imediat după absolvire, în 1909, fusese admis în Societatea Arhitecților Români, organizație precursoare a Corpului, ceea ce explică absența unei înregistrări anterioare în registrele Corpului. Implicarea sa în viața comunității profesionale este confirmată și de participarea la concursuri de arhitectură și de colaborările cu mari antreprenori ai epocii — Emil Prager (1888–1985) și Tiberiu Eremia —, care i-au permis realizarea imobilelor cu structuri de beton armat la standarde ridicate tehnic.
Apartenența la comunitatea aromână și rețelele de comanditari
Un element specific al carierei lui Arghir Culina, care îl individualizează față de alți arhitecți ai generației sale, este implicarea sa activă în comunitatea aromână din București și valorificarea acestei rețele ca sursă de comenzi și sprijin profesional. Ales în consiliul de conducere al Societății de Cultură Româno-Macedonene din 1912, Culina a menținut relații strânse cu personalitățile aromâne din mediul medical, academic, juridic și artistic din capitală. Mulți dintre aceștia i-au devenit clienți: inginerul Nicolae Nacu Pissiota (vărul său), pictorul Kimon Loghi, profesorul Iuliu Valaori, avocatul și primarul de sector Aurel Mincu, Iorgu C. Steriu, medicul Leonte Anastasievici. Prima mare comandă — Hotelul Palace de pe Bulevardul Regina Elisabeta nr. 38 (1912–1913) — a venit din această rețea, structura de rezistență a clădirii fiind semnată de însuși inginerul Pissiota.
Această rețea socială și culturală i-a asigurat lui Culina o bază de clientelă stabilă în primii ani de după absolvire, când afirmarea în piața liberă era dificilă pentru un arhitect fără recomandări puternice. Apartenența la comunitatea aromână nu a funcționat ca o limitare a orizontului profesional, ci ca un catalizator care i-a permis accesul la o categorie de comanditari cu resurse financiare solide și cu dorința de a construi rezidențe și imobile reprezentative în cartierele elegante ale Bucureștiului. Cu timpul, Culina și-a extins constant portofoliul de clienți dincolo de cercul aromân, ajungând să lucreze pentru ofițeri superiori, avocați, profesori universitari, industriași și societăți de asigurări.
Locul lui Arghir Culina în arhitectura românească
Arghir Culina (1883–1972) reprezintă un caz exemplar de arhitect al cărui traseu profesional ilustrează, în comprimat, istoria arhitecturii românești din prima jumătate a secolului XX. Format la Școala Superioară de Arhitectură din București în primii ani ai instituției, sub îndrumarea lui Ion Mincu și Eracle Lăzărescu, Culina a traversat toate etapele stilistice ale epocii — eclectismul de influență franceză, stilul neoromânesc, Art Deco cu inflexiuni locale și modernismul de factură geometrică — adaptând fiecare limbaj la cerințele specifice ale programului arhitectural și ale clientelei. Această versatilitate stilistică, susținută de o cunoaștere solidă a tehnicilor constructive moderne, l-a transformat într-unul dintre cei mai productivi arhitecți ai Bucureștiului interbelic, cu un portofoliu care depășea, după propriile sale mărturisiri din 1953, câteva sute de lucrări.
Contribuția sa la definirea fizionomiei arhitecturale a capitalei rămâne vizibilă astăzi în numeroase clădiri monument de patrimoniu: Hotelul Ambasador de pe Bulevardul Magheru, Hotelul Cișmigiu de pe Bulevardul Regina Elisabeta, imobilele Art Deco de pe Strada Ion Câmpineanu, blocul de pe Bulevardul Hristo Botev nr. 3 sau vila Aurel Mincu de pe Bulevardul Dacia. Acestea sunt clădiri care au definit și definesc în continuare caracterul urbanistic al unor artere centrale ale Bucureștiului. Regimul comunist, prin naționalizările din 1950 și marginalizarea politică a arhitectului, a reușit să îi șteargă în mare parte numele din conștiința publică, o lacună care a început să fie remediată abia după 1989, prin cercetări de arhivă, trasee culturale ghidate și publicații dedicate operei sale.
Moștenire și relevanță actuală
Prin amploarea operei, prin coerența evoluției stilistice și prin calitatea execuției tehnice, Arghir Culina merită o poziție recunoscută în istoriografia arhitecturii românești, alături de contemporani ca Petre Antonescu, Duiliu Marcu sau Horia Creangă. Dacă aceștia din urmă au beneficiat de o mai largă recunoaștere instituțională și academică, Culina a rămas multă vreme în umbra uitării parțiale impuse de regimul comunist. Studiile și proiectele culturale recente — între care traseul arhitectural inițiat de Ordinul Arhitecților din România, Filiala București, publicațiile Asociației Istoria Artei și cercetările documentate în lucrarea despre arhitectul aromân publicată ulterior — au contribuit la restabilirea locului său în memoria arhitecturală a orașului. Casa sa de pe strada Radu Cristian nr. 3, Sector 2, clasificată monument de patrimoniu, rămâne un punct de referință tangibil al acestei memorii.
Arhitectul Arghir Culina (sinteză)
Arghir Culina (scris și Culină; uneori apare și forma „Ghirușa” ca nume de familie/variantă folosită în mediul aromân) a fost un arhitect român de origine aromână, activ mai ales în București, cu o operă întinsă pe câteva decenii și cu o evoluție stilistică foarte fluidă: de la eclectism și formule neoromânești în anii de început, către arhitectura modernă interbelică, inclusiv modernismul cu accente Art Deco. În mod repetat, sursele îl descriu ca autor al unor clădiri-reper din centrul Bucureștiului, în special hoteluri și imobile de raport, realizate în perioada de maximă expansiune urbană a anilor ’20–’30.
S-a născut la 15 iulie 1883, în Hrupiște (Gramos/Grámos), în Macedonia istorică (astăzi pe teritoriul Greciei). A intrat în mediul românesc prin studii și apoi prin naturalizare, devenind cetățean român în 1910. A murit în 1972. În prezentările contemporane, identitatea sa aromână este menționată explicit, fiind legată de migrația și integrarea elitelor aromâne în România de la începutul secolului XX. Într-un dosar de înscriere (1953) este menționat că părinții săi ar fi fost crescători de oi și că ar fi avut mulți frați și surori. A fost căsătorit la 8 noiembrie 1919 cu doctorița Didona Ține. În familia extinsă apar menționați și alți arhitecți (Ada Zăgănescu Beza, Ahile Ghiaciu, Sideri Culina), dar încă nu sunt foarte clare legăturile dintre aceștia.
Între 1892 și 1905 a urmat școala primară și liceul la Bitolia (Macedonia), într-un context istoric instabil care a determinat deplasarea spre România pentru studii superioare. A absolvit Școala Superioară de Arhitectură din București în 1909, obținând diploma de arhitect, apoi s-a înscris în Societatea Arhitecților Români. Debutul lui profesional a fost lent și dificil, ca pentru mulți tineri arhitecți înainte de război: a lucrat în birouri consacrate (Ernest Doneaud, Paul Smărăndescu), acumulând experiență de proiectare și șantier.
Începutul carierei (1905–1916) și primele comenzi: unul dintre primele repere documentare este 1905, când lucrează ca desenator în legătură cu pregătirea Expoziției Generale Române. Din 1908 este angajat la Societatea Imobiliară, unde colaborează cu Eracle Lăzărescu. Aici se conturează foarte clar profilul său de arhitect „al orașului”: hoteluri, vile, palate urbane, imobile pentru clienți privați. În această perioadă, contribuie la răspândirea repertoriului neoromânesc, dar fără să rămână blocat într-o singură formulă. Pentru această etapă timpurie, bibliografia recentă este esențială: volumul Oanei Marinache despre anii 1908–1916 este construit tocmai pe documente, contexte de comandă și clarificări de atribuire, adică exact zona unde, în mod tipic, portofoliile se „amestecă” sau sunt preluate prin tradiție orală și trebuie verificate în arhive.
În timpul Primului Război Mondial a fost voluntar, fără ca sursele accesibile să ofere un jurnal complet al perioadei. Există însă urme arhivistice (desene datate 1917 păstrate în colecții), care indică atât o dimensiune personală, cât și o legătură cu mediul militar. După 1917 devine arhitect al Ministerului Economiei Naționale, o poziție care îl așază la intersecția dintre administrație, reglementare și proiectare. În paralel, după 1920 lucrează pentru Societatea de Asigurări „Dacia România”, iar rețeaua lui de clienți se extinde: medici, ingineri, ofițeri, persoane publice. Un element constant în profilul său este amestecul între funcția instituțională și practica privată, tipic pentru arhitecții bine ancorați în economia urbană a epocii.
Profil arhitectural și evoluția stilului
La Culina se vede foarte bine tranziția Bucureștiului dintre două lumi. În faza de început, lucrează într-o zonă de eclectism „francez” și neoromânesc, cu accent pe compoziție, volumetrie clasică și detaliu inspirat din arhitectura națională. Multe dintre vilele și clădirile sale din anii 1910–1920 se înscriu în această logică a reprezentării sociale, cu fațade expresive și cu o doză de „decor” care marchează statutul beneficiarului. În 1926 obține premiul III la concursul pentru „Localul Asociației Inginerilor din Industria Minieră”, un indicator relevant al vizibilității sale profesionale. În 1926 a obținut premiul III la concursul pentru „Localul Asociației Inginerilor din Industria Minieră”.
După 1927–1929, sursele îl descriu ca orientându-se hotărât spre arhitectura modernă. În anii ’30–începutul anilor ’40, în proiectele sale apar frecvent formule Art Deco: linii verticale puternice, geometrizare, ritmuri repetate, suprafețe netede, accent pe goluri și pe logica structurii moderne. În același timp, nu este un modernist „purist” în sens doctrinar: la unele clădiri apar discreți hibrizi (accente neoromânești sau soluții de detaliu care „îndulcesc” modernismul), probabil și în funcție de comandă și de gustul beneficiarilor. În 1942 primește Ordinul „Steaua României” (menționat ca grad de ofițer în surse). Aceste repere conturează un profesionist bine integrat în establishmentul tehnic și administrativ al perioadei interbelice și de război.
Un reper des citat pentru competența lui tehnică este imobilul de pe bulevardul Hristo Botev (fost Domniței), considerat în literatura de specialitate drept unul dintre cele mai apreciate imobile de apartamente ale anilor 1920, cu regim de înălțime mare pentru epocă și cu o expresie sobră care pune în valoare materialele moderne. Colaborarea cu antreprize puternice (precum cele ale inginerilor Emil Prager și Tiberiu Eremie) este importantă aici: explică de ce o parte din imobilele lui pot susține structuri moderne și programe complexe (hoteluri, blocuri de raport) într-o perioadă de intensificare a construcțiilor în beton armat.
Rol în dezvoltarea urbană și în economia hotelieră a anilor ’30
Anii ’30 sunt momentul în care Culina devine foarte vizibil prin clădirile de ospitalitate și prin implicarea în „lumea afacerilor”. Documentele și evocările din epocă târzie îl arată participând la consilii și administrând inclusiv propriul Hotel Ambasador. Această poziționare e relevantă pentru înțelegerea operei: el nu proiectează doar „obiecte”, ci lucrează în logica investiției, a randamentului, a imaginii urbane și a funcționării clădirii în timp. Hotelul Ambasador, ridicat pe bulevardul Magheru și inaugurat în 1939, a devenit una dintre emblemele Art Deco/moderniste ale axei centrale. În prezentările publice, clădirea este descrisă ca un reper al modernității interbelice, comparată adesea, ca atmosferă, cu verticalitatea și dinamica fațadelor occidentale ale epocii.
Perioada de după 1945 (pensionare, pierderi, reintegrare profesională)
A fost pensionat din funcția de arhitect inspector general în 1946. Naționalizarea și pierderea veniturilor din proprietăți și activități private l-au împins spre reangajare. În anii 1950 lucrează ca referent tehnic și diriginte de șantier la Institutul de Fizică de la Măgurele, apoi în serviciul tehnic al Academiei Române (1951–1959). Sursele menționează și o condamnare urmată de grațiere; detaliile nu sunt clarificate public, iar documentele acestei perioade sunt descrise ca dificil accesibile cercetării. Din 1963 revine, cu jumătate de normă, ca diriginte de șantier pentru institute ale Academiei, activ până în 1966, apreciat profesional.
Lucrări și clădiri proiectate (selecție)
Clădiri publice și administrative
Hoteluri, cinematografe, clădiri de ospitalitate și clădiri nerezidențiale
Imobile de raport și blocuri de locuințe (București)
Reședințe și vile particulare (București)
Lucrări în afara Bucureștiului (mențiuni punctuale)
Arhitectul Arghir Culina (Culină) – sinteză
Arghir Culina (scris și Culină) a fost un arhitect român de origine aromână, activ în special în București, cu o carieră lungă care acoperă perioada antebelică, interbelică și anii de după 1945. Este asociat cu trecerea de la eclectism și neoromânesc către modernismul interbelic, inclusiv un modernism cu accente Art Deco, mai ales în anii ’30. S-a născut la 15 iulie 1883, în Hrupiște (Gramos/Grámos), în Macedonia istorică (astăzi pe teritoriul Greciei). A devenit cetățean român în 1910. A decedat în 1972. Între 1892–1905 a urmat studiile primare și liceale la Bitolia (Macedonia), apoi a venit în România pentru studii superioare. A absolvit Școala de Arhitectură din București în 1909 (diplomă de arhitect).
În 1905 a lucrat ca desenator pentru pregătirea Expoziției Generale Române. Din 1908 a fost angajat la Societatea Imobiliară, colaborând cu arhitectul Eracle Lăzărescu; au conceput hoteluri, vile și palate bucureștene, cu rol în promovarea stilului neoromânesc. Înainte de Primul Război Mondial a lucrat și în birouri precum cele ale arhitecților Ernest Doneaud și Paul Smărăndescu. A participat la conflagrația mondială ca voluntar, însă fără detalii biografice complete în sursele accesate. În arhiva Bibliotecii Academiei Române este semnalată existența a două desene datate 1917 legate de viața militară.
Cariera și profil arhitectural
În 1917 devine arhitect al Ministerului Economiei Naționale. După 1920 lucrează și pentru Societatea de Asigurări „Dacia România”. În 1946 este pensionat din funcția de arhitect inspector general. După pierderea veniturilor și naționalizarea proprietăților, se reangajează: 1950 la Institutul de Fizică de la Măgurele, apoi în serviciul tehnic al Academiei Române (1951–1959); ulterior este reangajat din 1963, cu jumătate de normă, ca diriginte de șantier pentru mai multe institute ale Academiei, activ până în 1966.
În lucrările sale se observă o evoluție în trepte: o etapă timpurie cu eclectism și neoromânesc (inclusiv formule de „stil național” aplicate la vile, hoteluri, imobile de raport); după 1927–1929, orientare tot mai hotărâtă către modernism; în anii 1930–1942, modernism cu elemente Art Deco, folosit mai ales la hoteluri și imobile de raport, cu fațade geometrizate și accent pe verticalitate și pe logica structurii moderne.
O piesă-cheie pentru înțelegerea capacității sale tehnice este imobilul de pe bd. Hristo Botev (fost Domniței), considerat în literatura de specialitate drept unul dintre cele mai apreciate imobile de apartamente ale anilor 1920, cu opt niveluri și structură modernă pentru epocă (1923–1928). În plus, colaborarea cu antreprize de mare nivel (Emil Prager, Tiberiu Eremie) a facilitat realizarea imobilelor cu structură de beton armat, tipologie care devine centrală în Bucureștiul anilor ’30.
Anii ’30 aduc o etapă de implicare în zona de afaceri și administrare, inclusiv legat de Hotelul Ambasador. Acest profil este important pentru că explică tipul de proiecte: hoteluri, clădiri de raport, investiții imobiliare, comenzi private de la ingineri, ofițeri și persoane publice. În 1953 menționează că ar fi autorul a câtorva sute de lucrări în numeroase orașe; într-o scrisoare din 1960 indică aproximativ 600 de lucrări. Lista întocmită de el ar fi avut aproximativ 380 de poziții, dar identificarea completă a tuturor obiectivelor rămâne dificilă fără un parcurs sistematic prin autorizații și arhive.
Referințe