Imobilul Casa Albă / Hotel Ambasador
Casa și garajele lui Constantin S. Mihăescu
Clădirea cunoscută astăzi ca Hotel Ambasador se află pe Bulevardul General Gheorghe Magheru, pe tronsonul dintre Piața Universității și Piața Romană, care face parte din marea axă nord-sud a Bucureștiului. Pentru înțelegerea documentelor de epocă este necesară o precizare privind denumirile succesive ale arterei. În 1913, segmentul cuprins între Piața Ion C. Brătianu și Piața Lascăr Catargiu a primit numele de Bulevardul Ion C. Brătianu, iar parcela pe care se va ridica imobilul avea atunci numărul 44. În aprilie 1931, porțiunea dintre Strada C. A. Rosetti și Piața Romană a fost redenumită Bulevardul Take Ionescu, după omul politic Take Ionescu (1858–1922), prim-ministru al României în 1921–1922.
Odată cu redenumirea s-a schimbat și numerotația, iar fostul Bulevard Brătianu nr. 44 a devenit Bulevardul Take Ionescu nr. 10. Sub această adresă apare imobilul în toate documentele interbelice: reclamele firmei Nash, reclama din 1935 pentru blocul „Casa Albă”, actele de ipotecă și convocările acționarilor Societății „Ambasador”. Reclama din 1935 situa clădirea „în fața Str. Franclin”, adică vizavi de gura Străzii Franklin. În 1948, bulevardul a primit numele generalului Gheorghe Magheru, conducător militar al Revoluției de la 1848 în Țara Românească. Vechea denumire a mai circulat câțiva ani în presă și în actele administrative, inclusiv în 1950.
Vecinătatea: Palatul Ciclop
Parcela vecină, aflată spre colțul cu Strada C. A. Rosetti, aparținea moștenitorilor industriașului Dumitru Marinescu Bragadiru. La 8 martie 1928, aceștia au închiriat „o parte din imobilul situat în Bulevardul Brătianu 42” Societății în comandită „Ciclop”, care s-a obligat să construiască aici un garaj din beton armat, cu subsol și patru etaje, pe o suprafață de aproximativ 1.350 mp. Clădirea, cunoscută ca Garajul sau Palatul Ciclop, a fost inaugurată la 29 aprilie 1930. A fost primul garaj supraetajat din România, organizat în jurul unui atrium central cu rampe laterale, cu atelier auto și spații comerciale la parter. În 1931 și-a deschis aici reprezentanța marca Citroën.
După renumerotarea din 1931, Ciclopul apare în presă cu adresa Bulevardul Take Ionescu nr. 8-10, uneori chiar nr. 10. În octombrie 1932, ziarul „Argus” anunța deschiderea „Expoziției permanente a industriei românești” în Palatul Ciclop, cu durata de la 15 octombrie 1932 la 15 septembrie 1933. Informațiile se primeau la direcțiunea expoziției, „B-dul Tache Ionescu 8-10, etaj I”. Numerotația comună explică de ce, în documentele anilor 1930, adresa Take Ionescu nr. 10 desemnează atât Ciclopul, cât și proprietatea vecină a lui Constantin S. Mihăescu. Pe vechea numerotație, cele două parcele erau distincte: Brătianu 42 pentru Ciclop și Brătianu 44 pentru Mihăescu.
Reprezentanța Nash și Garajul Mihăescu
Parcela de la fostul nr. 44 aparținea lui Constantin S. Mihăescu, care avea aici locuința și un garaj, cunoscut în presa vremii ca „Garajul Mihăescu”. Mihăescu era reprezentantul general pentru România al mărcii americane de automobile Nash, cu adresa telegrafică „NASH București”. Un anunț din 1931 aducea la cunoștința proprietarilor de automobile Nash că depozitul de piese de schimb fusese mutat de la garajul de pe Strada Cobălcescu nr. 45 la „Centrala Casei Constantin S. Mihăescu”, pe Bulevardul Take Ionescu nr. 10, „fost Brătianu 44”. Anunțul confirmă astfel, documentar, momentul schimbării de adresă.
În anii următori, adresa de pe Bulevardul Take Ionescu a rămas sediul reprezentanței. În 1932, revista „Rampa” publica pe o pagină întreagă reclama pentru „Noul Nash model 1932”, seria 900, cu schimbător de viteze sincronizat și roată liberă, semnată de „Constantin S. Mihăescu, reprezentant general pentru România, Bul. Take Ionescu Nr. 10”. Un anunț din 1934 informa că „Noul Nash 1934 a sosit” și că mașina de demonstrație putea fi văzută la aceeași adresă. În 1935, Mihăescu a devenit, alături de arhitectul Arghir Culina, coproprietar al blocului „Casa Albă”, ridicat pe parcela sa.
Mica publicitate a anilor 1932–1942 arată că Garajul Mihăescu de pe Bulevardul Take Ionescu nr. 10 a funcționat fără întrerupere și a servit și ca adresă de afaceri a familiei. În 1932, un anunț oferea spre vânzare un teren de 5.000 mp, cu două fațade și clădiri vechi, pe Calea Văcărești nr. 224, cu solicitarea de a se adresa „la garajul Mihăescu, Bul. Tache Ionescu 10, contencios”. În 1936, o ofertă de angajare pentru un administrator agricol primea răspunsuri la Garajul Mihăescu, la domnul Aritonovici. În 1937, prin intermediul unui anume Stănescu, garajul oferea automobile Ford, Nash, Buick, Chevrolet și Renault din 1935, iar ulterior Dodge și Nash din 1937, inclusiv un Nash decapotabil.
Garajul a continuat să funcționeze și în timpul construcției blocului, și după inaugurarea hotelului. Anunțuri pentru „automobile de ocazie în perfectă stare, prețuri convenabile, garajul Mihăescu, B-dul Tache Ionescu 10” apar în 1938 și 1939. Într-una din variantele din 1939, numele e tipărit greșit „Mihăilescu”, la aceeași adresă și cu același text. În 1941 și 1942, Garajul Mihăescu căuta să cumpere câte 50 și, respectiv, 60 de vagoane de lemne de foc. Prin urmare, garajul nu a fost demolat pentru construirea blocului. Documentele nu precizează însă unde funcționa după 1937: într-un corp aflat în spatele parcelei, spre Strada Pitar Moș, într-un spațiu al noii clădiri sau în Palatul Ciclop, cu care împărțea adresa.
Proiectul „Casa Albă” și transformarea în hotel (1935–1939)
Un bloc de apartamente și garsoniere
Proiectul inițial nu a fost al unui hotel, ci al unui imobil de locuințe destinat burgheziei bucureștene. O reclamă publicată în 1935 anunța „Apartamente și garsoniere – rețineți în «Casa Albă», Bulevardul Take Ionescu 10”, precizând că „proprietarii Arh. A. Culina și C. S. Mihaescu vând parte din apartamente”. Textul promitea „poziție, execuție și confort ideal” și indica autorii: proiectul și conducerea lucrărilor aparțineau arhitectului A. Culina, iar execuția inginerului E. Prager. Informații se puteau obține de la arhitect, cu adresa pe Strada Melodiei nr. 7, și de la C. S. Mihaescu, de pe Bulevardul Take Ionescu nr. 10.
Formula aleasă era cea a blocului de raport, frecventă pe marile bulevarde ale Bucureștiului în anii 1930. Cei doi proprietari, arhitectul care proiecta clădirea și deținătorul terenului, păstrau o parte din locuințe și vindeau restul pentru a finanța construcția. Desenul din reclama din 1935 prezintă o clădire în spiritul Streamline Art Deco, cu bovindouri rotunjite care încadrează fațada principală. Balcoanele și parapetele sunt tratate în benzi orizontale continue, iar trei turnulețe verticale, cu catarge, marchează axele compoziției. Această imagine diferă vizibil de clădirea realizată, ceea ce arată că proiectul a fost revizuit odată cu schimbarea destinației.
Arhitectul Arghir Culina
Arghir Culina (1883–1972) a absolvit Școala Superioară de Arhitectură din București în 1909. În paralel cu activitatea de proiectant independent, a fost arhitect al Ministerului Economiei Naționale între 1917 și 1946 și arhitect al Societății de Asigurări „Dacia-România” între 1920 și 1948. Este considerat autorul primelor clădiri Art Deco ale Capitalei din categoria hotelurilor, printre care Hotelul Negoiu (1928–1929) și Hotelul Union (1931), ambele pe Strada Ion Câmpineanu. În 1942 a fost distins cu Ordinul „Steaua României” în grad de ofițer. După 1945, regimul comunist i-a confiscat proprietățile, iar între 1950 și 1955 a lucrat ca arhitect principal al Academiei R.P.R. Hotelul Ambasador este considerat lucrarea sa cea mai cunoscută.
Construcția și schimbarea destinației
Blocul a fost ridicat pe frontul spre bulevard al parcelei lui Mihăescu, în timp ce garajul de la aceeași adresă și-a continuat activitatea. Execuția a fost încredințată inginerului E. Prager, într-o perioadă în care firmele specializate în structuri din beton armat construiau blocurile înalte de pe Calea Victoriei și de pe bulevardele Brătianu și Take Ionescu. Pentru finanțarea lucrărilor, Arghir Culina a contractat în 1938 un împrumut ipotecar de la Banca de Scont a României, garantat cu imobilul de pe Strada Take Ionescu nr. 10, consemnat în rubrica de inscripțiuni ipotecare a presei vremii. Anii exacți ai construcției nu sunt fixați de documentele consultate. Ca reper sigur rămâne reclama din 1935, care prezenta proiectul și scotea locuințele la vânzare, iar inaugurarea hotelului a avut loc în mai 1939.
În timpul execuției, destinația clădirii a fost schimbată din bloc de locuințe în hotel. Sursele invocă motive economice: dinamica pieței imobiliare și cererea în creștere pentru cazare de lux destinată călătorilor străini, într-un București în care se înmulțeau misiunile diplomatice, firmele străine și vizitatorii de afaceri. Conceput ca imobil de locuințe cu estetică Streamline Art Deco, edificiul a fost finalizat ca hotel, cu o tratare mai monumentală a fațadei. Schimbarea explică trăsăturile care amintesc de programul rezidențial inițial, precum curtea interioară și retragerile succesive ale ultimelor niveluri, care nu sunt specifice unei clădiri concepute de la început ca hotel.
Arhitectura clădirii
Clădirea are douăsprezece niveluri deasupra unui parter comercial. Parcela îngustă, cu deschidere redusă spre bulevard, a impus o compoziție dezvoltată pe verticală, apropiată de cea a clădirilor înalte americane din aceeași epocă. Fațada principală este simetrică și este ritmată de coloane poligonale stilizate, care urcă pe cinci niveluri și accentuează verticalitatea. La nivelul etajului al șaptelea, o cornișă liniară marchează o primă încheiere a volumului principal, iar deasupra ei se ridică două elemente verticale dispuse simetric. Ultimele trei etaje sunt retrase față de planul fațadei, astfel încât silueta clădirii se îngustează spre partea superioară.
În interior, volumul este organizat în jurul unei curți care începe de la nivelul primului etaj și asigură iluminarea și ventilarea camerelor dinspre spatele parcelei. Retragerile succesive ale etajelor urmăresc conturul acestei curți. Stilistic, clădirea aparține Art Deco-ului târziu, influențat de clasicismul simplificat al anilor 1930 și de austeritatea impusă de criza economică: decorația se reduce la jocul volumelor, la ritmul pilaștrilor și la profilul cornișelor. Holul de la parter avea coloane placate cu marmură, lămpi venețiene și oglinzi de cristal. Pe acoperiș, o terasă deasupra celor douăsprezece etaje oferea o vedere asupra unei mari părți a Capitalei.
Inaugurarea din mai 1939
Hotelul Ambasador a fost inaugurat la 4 mai 1939. În zilele dinaintea deschiderii, ziarele bucureștene publicau reclame pentru „hotelul cu 300 de camere și 300 de băi”, dotat cu „cea mai modernă instalație sanitară din Europa”. Prezența unei băi în fiecare cameră era, la sfârșitul anilor 1930, un argument comercial puternic, iar numărul mare de camere plasa Ambasadorul printre cele mai mari unități hoteliere ale orașului. La deschidere, hotelul nu avea restaurant propriu, ci doar un bar-bufet; restaurantul de la parter a fost amenajat abia în 1954. Exploatarea hotelului a fost preluată de Societatea Anonimă Română „Ambasador”, cu sediul în clădire.
Impresia produsă de noua clădire asupra contemporanilor apare și în literatura epocii. În romanul „Dâmbovița, apă dulce” al lui Damian Stănoiu, un grup de personaje venite din provincie descoperă bulevardul care „pe această porțiune poartă numele lui Take Ionescu” și intră în holul marelui hotel, „cu coloane îmbrăcate în marmură și cu lux de lămpi venețiene și oglinzi de cristal”. Scriitorul notează că de pe terasa de deasupra celor douăsprezece etaje „ochiul îmbrățișează aproape trei pătrimi din Capitală”. Fragmentul este o mărturie de epocă despre dotările interioare și despre înălțimea neobișnuită a clădirii în peisajul Bucureștiului de la sfârșitul anilor 1930.
Hotelul Ambasador de la 1939 până astăzi
Societatea „Ambasador” și anii războiului
În primii ani de funcționare, hotelul a fost administrat de Societatea Anonimă Română „Ambasador”, cu sediul pe Bulevardul Take Ionescu nr. 10. Convocarea adunării generale ordinare a acționarilor pentru 1 iunie 1940 avea pe ordinea de zi raportul Consiliului de Administrație și al cenzorilor asupra exercițiului 1939–1940, aprobarea bilanțului încheiat la 31 martie 1940 și descărcarea de gestiune a administratorilor. Bilanțul publicat menționa, printre altele, automobile, mobilier și garanții depuse, ceea ce indică o societate organizată pentru exploatarea unui hotel de lux. Clientela era formată din diplomați, oameni de afaceri, ziariști și intelectuali, atrași de poziția centrală și de confortul modern.
În prima parte a celui de-al Doilea Război Mondial, când România era aliată cu Germania, o parte din camerele hotelului au fost ocupate de ofițeri germani. La 18 ianuarie 1941, în fața hotelului a fost împușcat mortal maiorul de aviație Helmuth Döring, membru al Misiunii Militare Germane din România. Incidentul a contribuit la tensiunile care au precedat rebeliunea legionară din 21–23 ianuarie 1941. După 23 august 1944, când România a întors armele, clădirea a fost scena unor lupte între trupele române și cele germane, ca mai multe imobile înalte din centrul Capitalei. După război, hotelul și-a reluat activitatea pentru o scurtă perioadă. O ordonanță a Primăriei Municipiului București privind combaterea speculei în hoteluri stabilea că de la 29 mai 1948 tarifele hotelului „Ambasador” din Bulevardul Take Ionescu nr. 10 erau cele fixate de comisia de tarifare și control sanitar, hotelul fiind încadrat în categoria de lux.
Perioada comunistă
După instaurarea regimului comunist, hotelul a fost închis, iar clădirea a trecut în proprietatea statului prin naționalizare. Potrivit cotidianului „Adevărul”, hotelul a fost închis între 1949 și 1954. În acest interval, spațiile au fost folosite ca birouri ale administrației: în 1950, Direcția Teatrelor din Ministerul Artelor și Informațiilor avea sediul la etajul al doilea al imobilului de pe Bulevardul Take Ionescu nr. 10. Aici se adresau directorii grădinilor de vară din Capitală și din provincie pentru autorizațiile de funcționare. În 1952, clădirea a trecut printr-o renovare și o recompartimentare. Hotelul și restaurantul au fost redeschise la 15 februarie 1954, iar odată cu redeschiderea a fost amenajat și restaurantul de la parter.
Cafeneaua și restaurantul de la parter au devenit în deceniile următoare loc de întâlnire pentru scriitori și oameni de cultură, iar hotelul a funcționat în rețeaua turistică de stat ca unitate pentru turiști străini și oaspeți oficiali. Cutremurul din 4 martie 1977 a produs avarii importante structurii, care a fost ulterior consolidată și renovată. Clădirea nu figurează în prezent pe listele imobilelor cu risc seismic din București. Imobilul este monument istoric și face parte din frontul interbelic al Bulevardului Magheru, alături de blocurile înalte construite în aceeași perioadă.
Restituirea, împărțirea și vânzarea
După 1990, hotelul a fost exploatat de societatea Ambasador S.A., privatizată ulterior. Moștenitorii arhitectului Arghir Culina au acționat în instanță pentru recuperarea imobilului, contestând titlul prin care statul îl dobândise. Tribunalul București le-a dat câștig de cauză în 2003, Curtea de Apel București a confirmat soluția în 2012, iar în 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile formulate de Ambasador S.A., de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și de Ministerul Finanțelor Publice. Instanța a constatat nevalabilitatea titlului statului și a dispus restituirea imobilului către moștenitori.
Procesul, desfășurat pe parcursul a aproape cincisprezece ani, s-a încheiat în iunie 2014 cu împărțirea clădirii în două jumătăți. Societatea Ambasador a păstrat o jumătate, cu 99 de camere, pe care a renovat-o între 2012 și 2013 și a reclasificat-o la categoria de patru stele. Cealaltă jumătate, nerenovată, a revenit moștenitorilor Culina și a fost scoasă la vânzare în 2015. În martie 2024, întreaga proprietate, cu o suprafață de aproximativ 12.600 mp, a fost achiziționată de Julius Meinl Living, divizia hotelieră a grupului austriac Julius Meinl. Hotelul și-a încetat activitatea la 7 martie 2024.
Noul proprietar a anunțat transformarea clădirii într-un hotel de lux sub numele „The Julius Bucharest”, după modelul hotelului The Julius din Praga, cu aproximativ 158 de camere și apartamente și cu un magazin gastronomic „House of Julius Meinl”. Proiectul are ca obiectiv certificarea de sustenabilitate LEED Gold, iar deschiderea a fost anunțată pentru 2027, după circa doi ani de lucrări. Tranzacția a fost prezentată în presa de specialitate drept cea mai mare investiție imobiliară din zona Magheru din ultimii cinci ani. Clădirea concepută în 1935 ca bloc de apartamente „Casa Albă” urmează astfel să-și păstreze funcția hotelieră.
Precizări privind sursele
Istoria imobilului circulă în presa online într-o formă care a preluat, de la o publicație la alta, mai multe informații neverificate. Prezenta monografie s-a sprijinit, acolo unde a fost posibil, pe documente de epocă: reclame, anunțuri de mică publicitate, convocări ale acționarilor și ordonanțe publicate între 1931 și 1950. Pe baza acestora se pot corecta mai multe afirmații repetate în articole recente din publicații cu largă audiență.
Garajul Mihăescu nu a fost demolat
Articolele publicate de B365 (2024 și 2026), HotNews și Newsweek România, precum și fișa lucrărilor lui Arghir Culina de pe Arhiforum, afirmă că hotelul a fost construit pe locul casei lui Constantin S. Mihăescu și al „Garajelor Mihăescu”, „demolate la scurt timp după vânzarea terenului”. Niciuna dintre aceste surse nu citează un document. Mica publicitate a vremii arată că Garajul Mihăescu de pe Bulevardul Take Ionescu nr. 10 a funcționat neîntrerupt în 1932, 1936, 1937, 1938, 1939, 1941 și 1942, deci înainte, în timpul și după construirea blocului. Nici afirmația privind „vânzarea terenului” nu este susținută de documente. Reclama din 1935 îl prezintă pe Constantin S. Mihăescu drept coproprietar al blocului „Casa Albă”, alături de arhitectul Culina, nu drept vânzător al parcelei. Nu există, așadar, temei documentar pentru ideea unei înstrăinări a terenului urmate de demolarea clădirilor existente.
Mihăescu și Garajul Ciclop
Un articol din „Adevărul” (2011) îl descrie pe Constantin S. Mihăescu drept „proprietarul garajelor denumite Ciclop”. Contractul din 1928 arată însă că Ciclopul a fost construit de Societatea în comandită „Ciclop” pe terenul închiriat de la moștenitorii lui Dumitru Marinescu Bragadiru, la Bulevardul Brătianu nr. 42. Parcela lui Mihăescu era cea vecină, nr. 44. Confuzia se explică probabil prin adresa comună Take Ionescu nr. 8-10, folosită după 1931. Documentele consultate nu confirmă nicio calitate a lui Mihăescu de proprietar sau de asociat al Ciclopului.
Anii construcției și ai redeschiderii
Pentru construcție, sursele publicate propun cel puțin trei intervale: 1936–1937 (Metacult și Arhiforum), 1937–1938 (B365, 2026) și 1937–1939 (HotNews, Cotidianul, Newsweek România). Niciunul nu este însoțit de o referință la autorizația de construire. Pentru redeschiderea de după închiderea din perioada comunistă, „Adevărul” indică data de 15 februarie 1954, Bucureștii Vechi și Noi anul 1953, Newsweek România „mijlocul anilor 1950”, iar comunicatul Julius Meinl Living din 2024 anul 1958. Monografia a reținut data cea mai precisă, cea din 1954, fără a o considera definitiv confirmată.
Camere sau apartamente
Articolul B365 din 2026 afirmă că hotelul avea la inaugurare „300 de apartamente”. Reclamele de epocă, citate de alte surse, vorbesc despre „300 de camere și 300 de băi”. Monografia a reținut formularea din reclamele originale.
Personaje
Bibliografie

2024:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.