Casa Răducanu Constantinescu / Nicolae Petrescu-Comnen

Casa Răducanu Constantinescu / Nicolae Petrescu-Comnen

Lotul de lângă Piața Victoriei și familia Răducanu Constantinescu

Zona de la capătul Șoselei Bonaparte la sfârșitul secolului al XIX-lea; Casa de pe Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 58, Sector 1, se află în imediata apropiere a Pieței Victoriei, la mică distanță de intersecția cu Bulevardul Iancu de Hunedoara. Ambele artere au purtat alte nume în perioada construirii casei. Bulevardul Lascăr Catargiu a fost deschis ca segment al Bulevardului Colței, axa nord-sud care lega centrul orașului de Piața Victoriei. Tăierea bulevardului a fost aprobată în 1894, iar primul tronson, între Piața Victoriei și Piața Romană, a fost realizat în 1894–1895. Condițiile pentru construcțiile de pe noile bulevarde au fost adoptate în 1897, anul în care s-a cumpărat terenul casei. Numele omului politic Lascăr Catargiu i-a fost atribuit bulevardului la începutul secolului XX. În 1948, bulevardul a fost redenumit Ana Ipătescu, iar după 1989 a revenit la denumirea Lascăr Catargiu.

Actualul Bulevard Iancu de Hunedoara se numea Șoseaua Bonaparte. Artera pornea din zona Pieței Victoriei spre est, iar în 1948 a primit numele Ilie Pintilie, înlocuit după 1989 cu cel de astăzi. Extrasele din presa vremii arată că, între 1868 și 1910, primele numere ale Șoselei Bonaparte adăposteau o populație amestecată: comercianți, cârciumari, un bărbier, o cafenea, iar la nr. 10, în 1892, Moara Stancovici. Un articol din 1888 menționează sergentul de noapte de la bariera Victoriei, semn că zona se afla încă aproape de limita orașului.

Reperul cel mai important al locului era Palatul Sturdza, ridicat pe latura Pieței Victoriei. Anunțurile din 1900 și 1902 localizau imobilul de pe Șoseaua Bonaparte nr. 8 „vis-à-vis de Palatul Sturdza” sau „vis-à-vis de Palatul Prințului Sturdza”. Mai târziu, palatul a fost sediul Ministerului Afacerilor Străine. Pe locul lui s-a ridicat apoi Palatul Victoria, sediul actual al Guvernului României. La începutul secolului XX, zona trecea de la mahalaua de barieră la cartierul de vile și case boierești care avea să caracterizeze nordul orașului.

Cumpărarea terenului și casa din 1899

Potrivit cercetării istoricului de arhitectură Oana Marinache, publicată în volumul dedicat Bulevardului Colței și Bulevardului Lascăr Catargiu din 2019, R. Constantinescu a cumpărat la 30 iunie 1897 parcelele 7 și 8 din lotul E, cu o suprafață totală de 545,85 mp, pe actualul Bulevard Lascăr Catargiu. Doi ani mai târziu, în 1899, pe acest teren a fost construită casa, după proiectul arhitectului Henri de Wurmb. Datele biografice ale arhitectului nu au putut fi confirmate din sursele consultate. Numele său apare în documentația de autorizare a construcției. Alte lucrări ale sale nu au fost identificate în materialele disponibile.

Cel mai solid argument material pentru legătura dintre casă și primul proprietar se află chiar pe clădire. Ușa de lemn de la intrarea care poartă astăzi numărul 58B are, în feroneria celor două canaturi, o monogramă clar lizibilă formată din literele R și C, inițialele lui Răducanu Constantinescu. Ușa, cu panouri sculptate și cu o bandă de rozete în partea superioară, aparține fazei inițiale a construcției. Monograma confirmă că imobilul de pe Bulevardul Lascăr Catargiu a fost ridicat pentru familia Constantinescu, înainte de a trece, în anii 1920, în proprietatea diplomatului Nicolae Petrescu-Comnen.

Familia Răducanu Constantinescu

Principalele date despre proprietar provin din anunțul funerar publicat în decembrie 1914. Răducanu Constantinescu a murit în noaptea de vineri, 5 decembrie 1914, la vârsta de 59 de ani, la domiciliul său de pe Șoseaua Bonaparte nr. 10. Era deci născut în jurul anului 1855. Anunțul a fost semnat de soția sa, Matilda R. Constantinescu, de fiica Constanța V. Cancicov, de fiul Titi R. Constantinescu, de nepoata Sonia V. Cancicov și de ginerele Vasile T. Cancicov. Slujba de înmormântare a avut loc la Biserica Visarion, iar înhumarea în Cimitirul Bellu. Numele Răducanu Constantinescu apare frecvent în presa bucureșteană a secolului al XIX-lea, dar nu întotdeauna cu referire la aceeași persoană. Sigure sunt doar informațiile în care numele este asociat cu adresa de pe Șoseaua Bonaparte.

Fiul, Constantin R. Constantinescu, cunoscut în familie ca Titi și semnând uneori C. Răducanu Constantinescu sau C. Constantinescu-Răducanu, a moștenit proprietățile împreună cu sora sa, Constanța. Documentele din 1915–1938 îl prezintă ca proprietar, domiciliat pe Șoseaua Bonaparte. În 1923 deținea, alături de alți coproprietari, o parte din moșia Steriana de Sus, din comuna Butimanu, județul Ilfov. Ginerele familiei, avocatul Vasile Th. Cancicov, fost deputat, a locuit tot pe Șoseaua Bonaparte. Este autorul unui jurnal zilnic al ocupației germane a Bucureștiului din 1916–1917, reeditat în ultimii ani sub titlul „Jurnal din vremea ocupației”.

Casa de pe Șoseaua Bonaparte nr. 10

Pe lângă casa din 1899, familia Constantinescu a deținut o a doua proprietate, cu fațada spre Șoseaua Bonaparte. Documentația publicată de Oana Marinache menționează o autorizație din 1913 pentru o casă și un garaj pe Șoseaua Bonaparte, proiectate de arhitectul I. Constantinescu, și un alt garaj, din 1914, proiectat de arhitectul T. Luca. Răducanu Constantinescu a murit în decembrie 1914 în această casă de pe Șoseaua Bonaparte nr. 10. Proprietatea a rămas apoi în posesia urmașilor săi până la sfârșitul anilor 1930.

Imobilul a fost renumerotat în anii 1920. Monitorul Oficial din 12 august 1938 îl descrie ca situat pe „șoseaua Bonaparte Nr. 8, fost Nr. 10”, pe un teren de aproximativ 1.000 mp. Vecinătățile indicate sunt decisive pentru înțelegerea locului: în față, Șoseaua Bonaparte; în fund, „proprietatea d-lui ministru Comnen”; în dreapta, proprietatea profesorului Nicolae Iorga; în stânga, proprietatea Ferrero. Cele două case ale familiei Constantinescu erau, așadar, alipite prin spatele loturilor, una cu fața spre Bulevardul Lascăr Catargiu, cealaltă spre Șoseaua Bonaparte.

Același document descrie casa de pe Șoseaua Bonaparte drept o construcție din zid masiv, cu subsol, parter, două etaje și două poduri. Acoperișul era din ardezie spre stradă și din tablă zincată spre curte. Interioarele aveau scări și pardoseli de marmură, lambriuri de stejar sculptat, tapete de mătase și patru șeminee de marmură. În fundul curții se afla o clădire cu două garaje, probabil cele autorizate în 1913 și 1914. Pe amplasamentul acestei case s-a ridicat, foarte probabil, blocul de locuințe de pe colțul Bulevardului Lascăr Catargiu cu Bulevardul Iancu de Hunedoara.

O legătură care trebuie privită cu prudență

Asocierea numelor Răducanu Constantinescu și Nicolae Petrescu-Comnen în aceeași denumire, „Casa Răducanu Constantinescu / Nicolae Petrescu-Comnen”, se sprijină în principal pe fișa documentară a Oanei Marinache. Presa vremii nu menționează nicio tranzacție între cele două familii. Monitorul Oficial din 1938 îi prezintă drept vecini, cu proprietăți distincte. Nu a fost găsit actul prin care casa de pe Bulevardul Lascăr Catargiu ar fi trecut de la familia Constantinescu la Petrescu-Comnen. Suprafața de 545,85 mp cumpărată în 1897 nu corespunde nici celei de circa 1.000 mp a lotului de pe Șoseaua Bonaparte.

Cea mai coerentă reconstituire, compatibilă cu toate sursele, este următoarea: Răducanu Constantinescu a cumpărat în 1897 lotul dinspre Bulevardul Colței (Lascăr Catargiu) și a construit aici casa din 1899, marcată cu monograma sa. Ulterior, familia s-a mutat în casa de pe Șoseaua Bonaparte, construită sau reconstruită în 1913, iar casa de pe bulevard a fost vândută lui Petrescu-Comnen în jurul anilor 1926–1927. Monograma RC de pe ușa de la nr. 58B susține această variantă. Lipsa actului de vânzare face ca ea să rămână o reconstituire ipotetică, nu un fapt documentat.

O sursă de arhivă complică imaginea. În fondul tehnic al Primăriei Bucureștiului se păstrează un dosar din 1899 pentru „Casa E. Duro”, pe „Blvd. Colțea colț cu Șoseaua Bonaparte”, proiectată de inginerul J. E. Alfonce de St. Omer. Localizarea corespunde aproape exact cu cea a casei de la nr. 58, iar anul este același. Planurile casei Duro nu se potrivesc însă cu clădirea existentă. Se știe și că Eraclie Duro s-a mutat la această adresă în 1914. Cel mai probabil, casa Duro a ocupat chiar lotul de colț, dispărut ulterior, dar ipoteza nu poate fi confirmată.

Arhitectura casei

Imaginea casei la începutul secolului XX

Cea mai veche imagine cunoscută a casei este o fotografie de la începutul secolului XX, reprodusă în cercetarea Oanei Marinache. Ea arată o clădire amplă, cu parter înalt, etaj și acoperiș mansardat, construită în stilul eclectic de inspirație franceză practicat în București în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Volumul era fragmentat în mai multe corpuri, fiecare cu propriul acoperiș. Silueta era dominată de calote și cupole, de lucarne cu ancadramente bogate și de un turn de colț încheiat cu un bulb și un lanternou cu săgeată.

Pe fotografie, fațada are la etaj un balcon continuu pe console, cu balustradă, desfășurat pe mai multe travee. Ferestrele etajului au ancadramente cu frontoane, iar cornișa este puternic profilată, cu console. Spre dreapta, corpul de colț se încheie cu un fronton triunghiular, flancat de turnul cu bulb. Împrejmuirea era formată din stâlpi de zidărie cu felinare și din panouri de fier forjat, iar trotuarul era plantat cu arbori tineri. Imaginea documentează și partea de clădire demolată ulterior, când s-a ridicat blocul de pe colț.

Despre interioarele casei din perioada Petrescu-Comnen se știu puține lucruri. Istoricul Andrei Pippidi, care a vizitat casa, amintește „interiorul altădată somptuos” și „eleganta terasă de unde se cobora în grădină”. Casa adăpostea colecțiile diplomatului, confiscate odată cu imobilul: argintărie veche, covoare, porțelanuri și cărți din secolul al XVIII-lea. Anunțurile din perioada interbelică vorbesc de apartamente mari, luxos mobilate, cu hol, dependințe, garaj și telefon. Nu s-au păstrat planuri ale casei care să permită reconstituirea distribuției inițiale a încăperilor.

Fațada de pe Bulevardul Lascăr Catargiu

Fațada principală păstrează și astăzi compoziția simetrică organizată în jurul unui rezalit central. Rezalitul este încheiat în partea superioară cu un fronton triunghiular cu timpan neted. La etaj, fereastra centrală are o încheiere în arc și un ancadrament profilat, încununat de un fronton curb rupt, cu volute și un cartuș sculptat. Sub această fereastră se află un balcon semicircular, cu parapet plin străpuns de goluri circulare. Prin material și formă, balconul pare să fie rezultatul unei intervenții ulterioare, care a înlocuit balconul cu balustradă din imaginea veche.

La parter, intrarea principală are o ușă dublă de lemn cu panouri vitrate și supralumină în arc semicircular. Ancadramentul este tratat în bosaj, cu bolțari proeminenți și cheie de boltă. Ferestrele laterale ale etajului au ancadramente în arc, cu „urechi” și volute, și sunt încununate de cornișe drepte pe console. Sub fiecare fereastră, parapetul este decorat cu un panou în relief cu motive vegetale. Ferestrele parterului sunt dreptunghiulare, cu ancadramente simple și panouri decorative sub glaf. Clădirea se ridică pe un demisol, luminat prin ferestre mici la nivelul trotuarului.

Acoperișul are astăzi învelitoare de țiglă pe corpul principal și lucarne mici, cu deschidere în arc. Turnul de colț s-a păstrat: are un tambur cu balcon perimetral, o cupolă în formă de bulb și un lanternou. Împrejmuirea actuală este formată dintr-un parapet de zidărie și panouri de fier forjat cu volute, cu o poartă centrală în dreptul intrării. Tencuiala fațadei este degradată pe suprafețe mari, iar o parte din elementele decorative și-au pierdut detaliile. Pe fațadă a fost afișat în ultimii ani un banner cu anunțul de vânzare a imobilului.

Latura de la nr. 58B și urma traveei demolate

Latura dinspre blocul de pe colț, cu adresa poștală Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 58B, este partea cea mai spectaculoasă și cea mai afectată a clădirii. Ea nu are acces direct spre Bulevardul Iancu de Hunedoara, ci se deschide spre aleea dintre casă și bloc. La parter, peretele este articulat de nișe și goluri înalte în arc semicircular, încadrate de ancadramente cu frize decorative. Între ele se află pilaștri cu capiteluri compozite bogate, cu frunze de acant și volute. Golurile sunt astăzi închise cu panouri de lemn, iar tencuiala decorată este acoperită de graffiti și traversată de conducte de gaz.

Ușa de la nr. 58B este cel mai valoros element păstrat. Golul în arc are un ancadrament profilat, cu un motiv împletit. Ușa dublă de lemn are în partea superioară o bandă de rozete sculptate, panouri vitrate protejate de grilaje de fier forjat cu volute și monograma RC, iar jos două panouri cu cartușe sculptate. Bogăția decorului, de factură mai degrabă interioară, sugerează că o parte din această latură a fost inițial un perete interior, al unui hol sau al casei scării. El a rămas descoperit după demolarea traveei dinspre colț. Ipoteza nu poate fi verificată fără documentația originală.

Potrivit lui Andrei Pippidi, „un colț întreg a căzut după cutremurul din 1977”. Urma pierderii este vizibilă la capătul acestei laturi. Zidăria de cărămidă este lăsată aparentă pe toată înălțimea, iar în partea superioară golul rămas a fost închis provizoriu cu scânduri. Pe colțul dinspre bulevard, tencuiala lipsește și se văd straturile de cărămidă ale zidului. Comparată cu fotografia de la începutul secolului XX, imaginea actuală arată că o parte importantă a compoziției inițiale, inclusiv unul dintre corpurile cu acoperiș înalt, a dispărut. Casa există astăzi fără o travee, așa cum notează și Oana Marinache: colțul afectat de cutremur a fost demolat definitiv odată cu ridicarea blocului vecin.

Fațada posterioară și dependințele

Fațada dinspre curte este tratată simplu, fără decorația fațadei principale. Ea pune în evidență regimul real de înălțime al clădirii: demisol, parter înalt, etaj și un nivel de mansardă. La nivelul parterului se remarcă un bovindou semicircular, închis cu tâmplărie metalică vitrată. Golurile sunt dreptunghiulare, cu tâmplării de lemn, multe dintre ele înlocuite sau modificate. Pe această fațadă apar aparate de aer condiționat, o scară metalică exterioară și extinderi de mici dimensiuni. Toate acestea indică folosirea casei, după 1950, ca imobil cu mai multe apartamente.

Documentația de autorizare publicată de Oana Marinache menționează un garaj construit în 1927 pentru proprietarul P. Comnen, după proiectul arhitectului Arghir Culina, autor al multor imobile bucureștene din perioada interbelică. Pe fotografiile actuale, garajul nu poate fi identificat cu certitudine, curtea fiind redusă și ocupată de amenajări recente. Un anunț din 1939 confirmă însă existența garajului: apartamentul de cinci camere oferit spre închiriere avea „hall, dependințe, garaj, telefon”. Este una dintre puținele informații despre organizarea interioară a casei în perioada interbelică.

Nicolae Petrescu-Comnen (1881–1958)

Origini, studii și numele Comnen

Nicolae Petrescu-Comnen s-a născut la București, la 24 august 1881. Tatăl său era funcționar public, iar mama profesoară la un pension de fete din Capitală. A urmat Facultatea de Drept a Universității din București și și-a continuat studiile la Paris, unde a obținut doctoratul în drept, precum și titluri în științe economice și financiare. În anii parizieni a publicat și un volum de versuri parnasiene, Il était une fois, apărut în 1904. Cunoștea foarte bine limba franceză și avea noțiuni de italiană, germană și engleză.

Prima lucrare științifică importantă, Étude sur la condition des israélites en Roumanie, a apărut la Paris în 1905. Studiul, de aproximativ 200 de pagini, a fost elaborat la recomandarea istoricului A. D. Xenopol și a fost premiat de Academia Română. În 1903, Nicolae M. Petrescu, domiciliat atunci pe Strada Minervei nr. 16, a cerut Ministerului Justiției adăugarea la numele patronimic a celui de „Comnen”, iar în noiembrie 1903 Consiliul de Miniștri a aprobat schimbarea. Familia susținea că se trage din dinastia bizantină a Comnenilor, prin ramura care domnise la Trapezunt.

Ascendența imperială a fost privită cu rezervă de contemporani. Andrei Pippidi observă că, la vremea respectivă, corpul diplomatic era rezervat practic purtătorilor de nume boierești. Potrivit lui, „Petrescu fusese redus la o inițială, iar numele imperial venea, se zice, de la Cotmeana!”. Diplomatul Raoul Bossy notează în memoriile sale că, în cercurile diplomatice, colegii îl porecleau „Nicolae Petrescu Quand-même”, ironizând numele adăugat. Chiar nora sa, istoricul Angela Comnen, a considerat arborele genealogic întocmit de el „interesant, dar cam prea fantezist”. Cu toate acestea, numele a devenit cunoscut în diplomația europeană a perioadei interbelice. În Franța și Italia a semnat de regulă Nicolas P. Comnène. Deși a fost reprezentantul României la Vatican, Petrescu-Comnen a rămas de confesiune ortodoxă.

Magistrat, avocat și conferențiar

După încheierea studiilor, Nicolae Petrescu-Comnen a intrat în magistratură. A fost ajutor de judecător la Ocolul IV din București, apoi supleant și judecător de ședință la Tribunalul Ilfov, până în 1911, când a demisionat. A continuat ca avocat, inclusiv ca avocat al statului, și a predat la Facultatea de Drept. În paralel a ținut conferințe publice, multe dintre ele la Ateneul Român, pe teme sociale și juridice. Toate au fost publicate în broșuri: Ziua de opt ore de muncă (1906), Accidentele profesionale (1907) și Câteva considerațiuni asupra socialismului (1909).

Presa vremii anunța, de exemplu, că duminică, 10 februarie 1908, la ora 8 și jumătate seara, „d. Nicolae Petrescu-Comnen, magistrat, doctor în drept, membru al Societății de sociologie din Paris” va vorbi în marea sală a Ateneului Român despre „Dreptul de grevă”. Lucrarea despre socialism a fost premiată de Academia Română, la recomandarea lui A. D. Xenopol. A colaborat la publicații de specialitate precum „Revista judiciară”, „Dreptul” și „Revue Internationale”. În 1910 a prefațat, la Paris, lucrarea prietenului său Aurel C. Popovici despre chestiunea românească din Transilvania și Ungaria.

Viața de familie a diplomatului este documentată mai sumar. S-a căsătorit la Paris, în 1912, cu Antonia (Antoaneta) Gersman von Benedek. Sursele de arhivă menționează doi copii, Raymond-Alexis, născut în 1908, și Elsa-Irene, născută în 1909. Raymond-Alexis Comnen a murit în 1997. Soția acestuia, istoricul Angela Comnen, stabilită în Canada, s-a ocupat după 1980 de memoria socrului. A publicat la Toronto, în 1982, o biografie a acestuia, The Life and Works of Nicolas P. Comnene, precum și studii despre stemele familiei.

Primul Război Mondial și Biroul român de presă din Elveția

În primăvara anului 1917, aflat la tratament într-un sanatoriu din Elveția, Petrescu-Comnen a început să răspundă în presa elvețiană propagandei Puterilor Centrale împotriva României. După câteva articole publicate în „Le Genevois”, camera sa de sanatoriu a devenit un adevărat birou de presă. S-a mutat apoi la Berna, unde, la cererea autorităților române, a condus Biroul român de presă, finanțat de statul român. Printre colaboratori s-au numărat profesorul Gheorghe Pop, gazetarul Iosif Șchiopul, scriitorul Emil Isac și bucovineanul Constantin Flondor.

Până la deschiderea Conferinței de Pace a publicat o serie de lucrări de propagandă și documentare. Printre ele se numără Notes sur la guerre roumaine (Paris, 1917), La Dobrogea (Lausanne, Payot), Les revendications de la nationalité roumaine (Lausanne, 1919) și atlasul Roumania through the Ages. La terre roumaine à travers les âges (Paris, 1919). La Conferința de Pace de la Paris, la sugestia ministrului Nicolae Mișu, Ion I. C. Brătianu și Alexandru Vaida-Voevod l-au însărcinat cu organizarea contrapropagandei românești, mai ales în chestiunea Banatului.

În toamna anului 1919, la sugestia lui Ion I. C. Brătianu, primul-ministru Arthur Văitoianu l-a trimis la Budapesta, pe lângă Constantin Diamandi, înaltul comisar al României în Ungaria. Misiunea sa era informarea străinătății despre evenimentele de după căderea regimului comunist al lui Béla Kun. Experiența a descris-o mult mai târziu, în volumul O primă experiență comunistă în Ungaria, publicat la Madrid în 1957. La întoarcerea în țară, în noiembrie 1919, a fost ales deputat de Durostor pe listele Partidului Național Liberal. A fost reales în 1922 și a activat în Comisia de politică externă a Parlamentului.

Berna și Societatea Națiunilor (1923–1928)

Cariera diplomatică a lui Nicolae Petrescu-Comnen a început în iulie 1923, la cererea regelui Ferdinand și a lui Ion I. C. Brătianu. La 11 iulie 1923 a depus jurământul în fața ministrului de Externe I. G. Duca și a fost numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Berna. De la 1 august 1923 a fost și delegatul permanent al României pe lângă Societatea Națiunilor de la Geneva. Aici a organizat o întâlnire cu ziariștii, la care a prezentat situația României. Era o formă de comunicare încă neobișnuită în epocă, iar inițiativa a avut un ecou larg în presă.

Activitatea de la Geneva a fost apreciată de ministrul de Externe Ion Mitilineu. Cu ocazia alegerii României în Consiliul Societății Națiunilor, în 1926, acesta l-a considerat cel mai prețios colaborator al său după Nicolae Titulescu și l-a propus pentru Marea Cruce a Ordinului „Coroana României”. Tot în 1926 a refuzat numirea la Washington, invocând necunoașterea limbii engleze și „incompatibilitatea radicală” dintre America și firea sa. Prefera Roma, unde avea rude și relații. Guvernul l-a trimis însă la Berlin, post considerat de Vintilă Brătianu cel mai dificil după Washington.

Berlin și Vatican (1928–1938)

Prima misiune la Berlin a început în februarie 1928 și a durat până în martie 1930. Petrescu-Comnen a încercat să reconstruiască relațiile româno-germane și a inițiat tratative economice între cele două state. Prin decretul regal din 30 ianuarie 1930 a fost numit ministru plenipotențiar pe lângă Sfântul Scaun. A preluat legația de la Vatican la 29 martie 1930, după ce își prelungise șederea la Berlin pentru încheierea negocierilor economice. Relațiile sale cu secretarul de stat Eugenio Pacelli, viitorul papă Pius al XII-lea, au făcut ca Vaticanul să fie primul guvern care a recunoscut oficial urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea.

Cea mai importantă realizare a primei misiuni la Vatican a fost semnarea, la 30 mai 1932, a Acordului de la Roma privind interpretarea articolului 9 din Concordatul din 1927. Din iunie 1932 a revenit la conducerea legației de la Berlin, ca trimis extraordinar și ministru plenipotențiar clasa I. A asistat de acolo la venirea la putere a lui Adolf Hitler și a trimis la București rapoarte detaliate. Ele priveau reînarmarea Germaniei, reocuparea Renaniei, persecuțiile antisemite și conflictul regimului nazist cu Biserica catolică și cea evanghelică.

Ca observator al Reichului, Petrescu-Comnen a întreținut contacte cu Hermann Göring, Konstantin von Neurath și Joachim von Ribbentrop. A rămas totuși un susținător al politicii externe tradiționale a României, bazate pe alianțele regionale și pe sprijinul Franței și al Marii Britanii. Pentru contribuția la Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936 a primit Crucea Olimpică clasa I. La încheierea misiunii, Hitler i-a adresat regelui Carol al II-lea, la 28 mai 1938, o scrisoare de apreciere la adresa diplomatului român. Cazul este neobișnuit în dosarele personale ale Ministerului Afacerilor Străine.

Ministru al Afacerilor Străine (1938)

La 16 februarie 1938, Nicolae Petrescu-Comnen a devenit subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine. La sfârșitul aceleiași luni a prezidat, la Ankara, Consiliul Înțelegerii Balcanice. La 30 martie 1938 a fost numit ministru al Afacerilor Străine, funcție pe care a deținut-o până la 21 decembrie 1938. Ministerul funcționa atunci în Palatul Sturdza din Piața Victoriei, la câteva sute de metri de casa sa de pe Bulevardul Lascăr Catargiu. Fără sprijinul unui partid politic, s-a prezentat ca un „tehnician” al diplomației, numit datorită experienței și relației bune cu regele Carol al II-lea.

Mandatul său a coincis cu criza cehoslovacă. La 22 mai 1938 i-a declarat ministrului german la București, Wilhelm Fabricius, că un conflict armat germano-cehoslovac ar provoca un război mondial. După Acordul de la München a încercat să păstreze frontiera comună a României cu Cehoslovacia și să împiedice anexarea Ucrainei Subcarpatice de către Ungaria. La 18 octombrie 1938 a participat, alături de regele Carol al II-lea, la întâlnirea cu ministrul polonez de Externe, colonelul Józef Beck, desfășurată la Galați, pe iahtul regal „Luceafărul”. Tot în 1938 a gestionat incidentul diplomatic „Butenko” cu Uniunea Sovietică.

În toamna anului 1938, Petrescu-Comnen l-a însoțit pe regele Carol al II-lea în vizitele oficiale din Marea Britanie și Franța. A pregătit și întrevederea regelui cu Hitler. Tensiunile cu Germania provocate de asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, în noiembrie 1938, au dus la înlocuirea sa cu Grigore Gafencu. Acesta a depus jurământul la 21 decembrie 1938. Plecarea a fost prezentată oficial ca o nouă însărcinare primită de la rege: conducerea misiunii de la Vatican, ridicată la rangul de ambasadă. La 24 decembrie 1938, Petrescu-Comnen a fost numit ambasador, cel mai înalt grad diplomatic.

Ambasador la Vatican și exilul de la Florența

Nicolae Petrescu-Comnen a preluat ambasada de la Vatican la 20 ianuarie 1939, iar la 4 februarie 1939 și-a prezentat scrisorile de acreditare papei Pius al XI-lea. Ceremonia l-a impresionat prin solemnitatea ei. După alegerea lui Pius al XII-lea, în martie 1939, a continuat să reprezinte interesele României pe lângă Sfântul Scaun, în anii presiunilor teritoriale ale Ungariei, Bulgariei și Uniunii Sovietice. În august 1940 a încercat să obțină medierea papei în disputa româno-ungară. Demersul nu a avut rezultat, iar la 30 august 1940 s-a pronunțat Dictatul de la Viena.

După instaurarea regimului condus de generalul Ion Antonescu, Petrescu-Comnen a intrat în conflict cu noul ministru de Externe legionar, Mihail Sturdza. A fost pus în disponibilitate în toamna anului 1940, motivul invocat fiind participarea sa la guvern în 1938. Scrisorile adresate în 1940–1941 ministerului, prin care cerea să fie menținut în activitate, au rămas fără rezultat. A fost pensionat cu începere de la 1 mai 1941. Nu s-a mai întors în România: s-a stabilit mai întâi la Merano și apoi la Florența, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

La Florența a activat în comitetul Crucii Roșii Internaționale și a organizat un comitet român al Crucii Roșii. În 1944, ca membru al comitetului de personalități constituit în jurul cardinalului arhiepiscop Elia Dalla Costa, a mediat între comandamentele german și anglo-american pentru declararea Florenței „oraș deschis” și scoaterea ei din zona operațiunilor militare. Drept recunoștință, orașul i-a acordat titlul de cetățean de onoare și folosința viageră a Vilei Machiavelli. A descris aceste evenimente în volumul Firenze, città aperta, publicat în 1945.

Opera scrisă și memoria lui Nicolae Petrescu-Comnen

În exil, Petrescu-Comnen a devenit una dintre figurile reprezentative ale emigrației politice românești. În 1946 a făcut parte, alături de Grigore Gafencu, din grupul românilor din Elveția care pregăteau o poziție a opoziției pentru Conferința de Pace de la Paris. A obținut prin Vatican ajutoare pentru Moldova afectată de foametea din 1946–1947. A susținut ideile Mișcării Europene, federalizarea Europei Centrale și de Est fiind pentru el singura soluție de eliberare a acestei regiuni. A salutat constituirea Comitetului Național Român, condus de generalul Nicolae Rădescu.

Lucrările postbelice au fost publicate mai ales în Italia: Suggerimenti per la pace (1945), Preludi del grande dramma. Ricordi e documenti di un diplomatico (Roma, 1947), despre criza cehoslovacă și Acordul de la München, I Responsabili (Verona, Mondadori, 1949), o analiză a nazismului și a liderilor săi, și Luci e ombre sull’Europa, 1914–1950 (Milano, Bompiani, 1957). În 1954 a ținut, ca invitat al guvernului brazilian, prelegeri la Rio de Janeiro și São Paulo. A murit la Florența, la 8 decembrie 1958, lucrând la volumul Un secol de politică externă a României.

În România, moartea sa a trecut sub tăcere, iar opera i-a rămas mult timp puțin cunoscută. În Italia, centenarul nașterii a fost marcat în 1981 prin ceremonii la Florența. După 1990, cercetători ca Nicolae Petrescu și Adrian Vițalaru i-au dedicat studii, iar în 1998 Angela Comnen a donat Muzeului Național de Istorie a României colecția de ordine și medalii ale diplomatului. Ea cuprinde, printre altele, Ordinul „Steaua României” în grad de mare cruce și diploma de cetățean de onoare al Florenței. Casa de pe Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 58 este principalul reper bucureștean legat de numele său.

Casa în anii Petrescu-Comnen (1926–1950)

Un nou proprietar pe Bulevardul Lascăr Catargiu

Data exactă la care casa a intrat în proprietatea lui Nicolae Petrescu-Comnen nu este cunoscută, dar presa permite o încadrare destul de precisă. În 1926, un anunț pentru angajarea unei bucătărese îl indica drept adresă pe Bulevardul I. C. Brătianu nr. 73, etajul II. În 1927, un alt anunț oferea spre vânzare o vilă la Băile Borsec, „situație admirabilă, 1.000 m altitudine”, cu instalație electrică și elegant mobilată. Doritorii trebuiau să se adreseze „d-lui ministru Petrescu-Comnene, B-dul Lascăr Catargiu 58”. Casa a trecut, așadar, în posesia diplomatului între 1926 și 1927.

Titlul de „ministru” din anunțul din 1927 se referea la funcția de ministru plenipotențiar la Berna și delegat pe lângă Societatea Națiunilor. Petrescu-Comnen locuia atunci în cea mai mare parte a timpului în Elveția. Același an apare și în documentația de autorizare publicată de Oana Marinache: în 1927, pentru proprietarul „P. Comnen”, arhitectul Arghir Culina a proiectat un garaj. Construirea unui garaj nou arată că diplomatul a investit în modernizarea proprietății imediat după cumpărare, într-o perioadă în care automobilul devenise o dotare obișnuită a caselor înstărite din nordul Bucureștiului.

O casă cu apartamente de închiriat

Între 1923 și 1940, Nicolae Petrescu-Comnen a lucrat aproape continuu în străinătate, la Berna, Geneva, Berlin și Vatican. Casa de pe Bulevardul Lascăr Catargiu a funcționat în această perioadă mai mult ca imobil de raport decât ca locuință permanentă a proprietarului. În 1927, un anunț oferea spre închiriere un „apartament mare, luxos mobilat, liber”, care putea fi vizitat zilnic între orele 3 și 7. În 1928, la aceeași adresă, se vindeau „din cauza plecării” mobile de preț, bibelouri, veselă și răcitoare. Momentul coincide cu plecarea diplomatului la Berlin, în februarie 1928.

Chiriașii perioadei interbelice apar mai ales în rubricile de închirieri și anunțuri judiciare. În 1930, un anume d. Dauman locuia pe Strada Lascăr Catargiu nr. 58, potrivit relatării despre accidentul de automobil al tânărului inginer Leon Iurovski. În 1934, contractul de închiriere încheiat de „Petrescu N. C.” cu Raschela Dvoantmann pentru imobilul de la nr. 58 era înregistrat oficial. În același an, la aceeași adresă, s-au vândut la licitație publică bunurile urmărite ale debitorului M. Dvantmann, între care două covoare persane, în favoarea creditorului S.A. „Ateliers Diederichs”.

În 1939, Nicolae Petrescu-Comnen a închiriat un apartament din casă lui Vincenzo Pellegrini. În același an, un anunț oferea spre închiriere, la Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 58, un „apartament cinci camere, hall, dependințe, garaj, telefon”. Anunțurile confirmă împărțirea casei în cel puțin două apartamente mari, fiecare cu dependințele proprii, și existența garajului din 1927. Formula era frecventă în casele mari din nordul Bucureștiului în perioada interbelică: proprietarii aflați în străinătate sau cu venituri modeste închiriau etaje întregi, păstrând uneori un apartament pentru uz propriu.

Petrescu-Comnen a păstrat totuși în casă o parte importantă din colecțiile sale: argintărie veche, covoare, porțelanuri și o bibliotecă cu cărți din secolul al XVIII-lea. Andrei Pippidi menționează că deține o tavă de argint provenită din această colecție. Tava poartă o dedicație pentru Nicolae Iorga, datată la Roma în 1931, din perioada primei misiuni a diplomatului la Vatican. Tot Pippidi amintește că, alături de casa de la nr. 58, se afla casa familiei Bossy, cu un turn cu blazon, prăbușit la cutremurul din 1977.

Nunta din februarie 1939

Cea mai detaliată imagine a vieții mondene din casă provine dintr-o notiță din februarie 1939. Duminică, 12 februarie 1939, s-a oficiat la Biserica Boteanu din Capitală cununia religioasă a domnișoarei Marilena Marinescu cu căpitanul Grigore Constantinescu, din armă geniu. Mireasa era fiica avocatului N. Marinescu, directorul Contenciosului Societății de Asigurare „Agricola-Fonciera”. Nași au fost doamna și domnul judecător Bothezat. După slujbă a urmat o recepție la Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 58, unde, potrivit cronicarului, petrecerea a durat „într-o atmosferă de sărbătoare” până în zori.

Lista invitaților cuprindea reprezentanți ai administrației, armatei și lumii de afaceri: inginerul Macovei, director general al Căilor Ferate Române, directorul general al Poștelor, Telegrafului și Telefoanelor, Cătoiu, mai mulți generali, între care Boițeanu, Pleniceanu și Bacaloglu, și conducerea Societății „Agricola-Fonciera”. Textul nu precizează legătura familiei Marinescu cu imobilul. Este posibil ca familia să fi locuit în unul dintre apartamentele închiriate. Numele mirelui, Grigore Constantinescu, nu indică vreo legătură demonstrabilă cu familia Răducanu Constantinescu, primii proprietari ai casei.

Vecinii: Nicolae Iorga, familia Ferrero și urmașii lui Răducanu Constantinescu

Lotul casei se învecina prin spate cu proprietatea familiei Constantinescu de pe Șoseaua Bonaparte. Alături de aceasta se afla casa istoricului Nicolae Iorga. În 1923, Iorga a donat Ministerului Instrucțiunii Publice casele sale de pe Șoseaua Bonaparte, împreună cu biblioteca și colecțiile, pentru înființarea Fundației Culturale „Nicolae Iorga”. Pe tot timpul vieții, el și familia aveau dreptul să locuiască acolo. În ianuarie 1930, la împlinirea vârstei de 59 de ani, studenții bucureșteni au organizat o manifestație de simpatie în fața locuinței sale de pe Șoseaua Bonaparte. Iorga a ieșit atunci în balcon să le vorbească.

În aceeași casă și-a început activitatea, la 1 aprilie 1937, Institutul de Istorie Universală, care a funcționat acolo până la mutarea în clădirea proiectată de Petre Antonescu pe Bulevardul Aviatorilor. De cealaltă parte a lotului Constantinescu se afla proprietatea familiei Ferrero. În 1927, la Șoseaua Bonaparte nr. 10 era înregistrată firma „Ferrucio-Ferrero”, fabrică de desincrustante. În 1928, mai mulți membri ai familiei, domiciliați la aceeași adresă, între care inginerul Luigi Ferrero, au fondat societatea anonimă „Industria plumbului M. Ferrero & Comp.”. Presa folosește în aceeași perioadă atât numerotarea veche, cât și pe cea nouă a Șoselei Bonaparte.

Urmașii lui Răducanu Constantinescu au păstrat casa de pe Șoseaua Bonaparte, dar au întâmpinat dificultăți financiare după criza economică. În octombrie 1927, societatea „Construcții și Tunele” a hotărât să ia cu chirie întregul imobil de pe Șoseaua Bonaparte nr. 8, proprietatea lui C. Constantinescu-Răducanu și a Constanței V. Cancicov. În anii 1930, datoriile ipotecare față de Banca „Albina” din Sibiu au dus la vânzări la licitație ale bunurilor mobile, în 1935, și la procese, în 1937. În august 1938, Monitorul Oficial anunța scoaterea la licitație, pentru 14 noiembrie 1938, a jumătății indivize a imobilului lui C. Răducanu Constantinescu.

Ultimii ani înainte de naționalizare

În același anunț din august 1938, proprietarul casei de pe Bulevardul Lascăr Catargiu era desemnat ca „d-l ministru Comnen”. Nicolae Petrescu-Comnen conducea atunci diplomația României. Plecat la Vatican în ianuarie 1939, el nu s-a mai întors în țară după 1940. Contractul de închiriere încheiat în 1939 cu Vincenzo Pellegrini este ultima mențiune găsită a proprietarului legată direct de casă. În anii războiului și în primii ani de după 1944, casa a rămas în proprietatea diplomatului aflat în exil la Florența, administrată de la distanță, cu apartamentele ocupate de chiriași. Schimbările politice de după 1945 au afectat întreaga zonă. În 1946, la Șoseaua Bonaparte nr. 8 funcționa secția culturală a organizației „Apărarea Patriotică”, care organiza un concurs de lucrări literare pentru copii. În 1948, ambele artere au fost redenumite: Bulevardul Lascăr Catargiu a devenit Bulevardul Ana Ipătescu, iar Șoseaua Bonaparte a devenit Bulevardul Ilie Pintilie. Casa unui fost ministru de Externe, devenit între timp una dintre figurile exilului românesc, a fost naționalizată în 1950.

De la naționalizare până astăzi

Naționalizarea și anii Bulevardului Ana Ipătescu

Casa de pe Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 58 a fost naționalizată în 1950, ca proprietate a lui Nicolae Petrescu-Comnen, împreună cu colecțiile de argintărie, covoare, porțelanuri și cărți vechi pe care le adăpostea. Diplomatul se afla de aproape un deceniu în exil, la Florența, și nu a mai putut interveni în privința bunurilor din țară. Imobilul a intrat în administrarea întreprinderilor de gospodărire a fondului locativ de stat. Apartamentele mari din perioada interbelică au fost împărțite și repartizate mai multor familii de chiriași. Bulevardul purta din 1948 numele Ana Ipătescu, iar casa figura în acte la Bulevardul Ana Ipătescu nr. 58.

Documentele perioadei comuniste referitoare la casă sunt puține. Un anunț din 1980, publicat de un locatar domiciliat pe Bulevardul Ana Ipătescu nr. 58 pentru pierderea carnetului de muncă, arată că imobilul era locuit de chiriași obișnuiți ai fondului locativ de stat. Lucrările de întreținere au fost minime, iar intervențiile s-au limitat la compartimentări, instalații și reparații curente. Balconul central de pe fațada principală și o parte din tâmplării par să provină din această perioadă. La mijlocul anilor 1990, în casă locuiau unsprezece familii de chiriași.

Blocul de pe colț și traveea demolată

Cutremurul din 4 martie 1977 a afectat grav casa: potrivit lui Andrei Pippidi, „un colț întreg a căzut”, iar turnul cu blazon al casei Bossy, vecină, s-a prăbușit. Cea mai importantă transformare a sitului a avut loc însă odată cu construirea blocului de locuințe de pe colțul fostelor bulevarde Ana Ipătescu și Ilie Pintilie, astăzi Bulevardul Lascăr Catargiu și Bulevardul Iancu de Hunedoara. Blocul, cu peste zece niveluri, balcoane cu colțuri rotunjite și sediul unei bănci la parter, deschide șirul de blocuri care, din 1986, au început să se alinieze de-a lungul Bulevardului Iancu de Hunedoara. Pippidi notează că, pe vremea Șoselei Bonaparte, în această zonă se afla cazarma gardienilor publici. Foarte probabil, el ocupă amplasamentul caselor descrise în documentele interbelice ca Șoseaua Bonaparte nr. 8 și nr. 10, între care proprietatea familiei Constantinescu. Pentru eliberarea terenului a fost demolată și traveea casei de la nr. 58 dinspre colț, deja afectată de cutremur.

Demolarea parțială a modificat profund imaginea clădirii. Casa și-a pierdut unul dintre corpurile reprezentate în fotografia de la începutul secolului XX, iar latura dinspre bloc a rămas cu zidăria aparentă și cu un gol închis provizoriu cu scânduri. Între casă și bloc s-a format o alee de acces, iar intrarea laterală a primit adresa poștală Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 58B. Paradoxal, tocmai pe această latură s-au păstrat cele mai bogate elemente decorative ale casei, inclusiv ușa cu monograma RC a primului proprietar.

Vânzarea apartamentelor și disputa moștenirii

După 1990, chiriașii celor unsprezece apartamente au cerut să le cumpere, în baza legii din 1995 privind situația juridică a locuințelor naționalizate. În iulie 1996, societatea „Herăstrău Nord” S.A., din subordinea Primăriei Capitalei, le-a comunicat că imobilul fusese proprietatea lui Nicolae Petrescu-Comnen și că moștenitorul acestuia solicitase statului despăgubiri, nu restituirea în natură. Ministerul Culturii și-a dat avizul pentru vânzare, considerând atunci că clădirea nu face parte din patrimoniul protejat. Între 1996 și 1997, chiriașii au cumpărat apartamentele de la stat.

Moștenitorul, Raymond-Alexis Comnen, prezentat drept fiul diplomatului, a murit în vara anului 1997. Soția sa, Angela Comnen, stabilită în Canada, a cerut ulterior restituirea în natură a imobilului, în baza legislației privind retrocedările adoptate în 2001. Proprietarii apartamentelor au contestat calitatea de moștenitor a reclamantei, iar procesul era încă în desfășurare în 2006, când cotidianul „Ziua” a prezentat cazul în serialul său despre retrocedări. Sursele consultate nu precizează deznodământul litigiului. Situația juridică a imobilului a rămas mult timp incertă, ceea ce a contribuit la amânarea oricărei restaurări.

Monument istoric și starea actuală

În ciuda avizului din 1996, casa a fost ulterior inclusă în Lista Monumentelor Istorice din București, sub denumirea „Casa Nicolae Petrescu-Comnen”, ca monument istoric de clasă B. Este unul dintre cele douăsprezece imobile clasate ca monumente istorice de pe Bulevardul Lascăr Catargiu, alături de casele Gheorghe Petrașcu, Dinu Lipatti, Henri Coandă și de Observatorul Astronomic. Pe lista monumentelor apare numai numele lui Petrescu-Comnen. Numele primului proprietar, Răducanu Constantinescu, este păstrat de cercetarea de arhivă și de monograma de pe ușa de la nr. 58B.

Starea actuală a clădirii este precară. Tencuiala fațadelor s-a desprins pe suprafețe mari, elementele decorative din stuc sunt fisurate sau incomplete, iar golurile de la parterul laturii 58B sunt închise cu panouri de lemn. Fațadele sunt traversate de conducte de gaz și cabluri, iar pe colțul dinspre bulevard au fost montate cutii de distribuție. Turnul cu bulb, fațada principală cu rezalitul central, feroneria gardului și ușile de lemn s-au păstrat totuși în forma lor originală. Pe fațadă a fost afișat recent un anunț de vânzare. Pe un portal imobiliar, proprietatea a fost oferită ca teren de 451 mp, cu un front stradal de 17 m, „lângă Piața Victoriei”. Suprafața este mai mică decât cea de 545,85 mp a lotului cumpărat în 1897, diferența corespunzând, foarte probabil, părții pierdute odată cu traveea demolată.

Casa se află într-o zonă protejată și este înconjurată de alte monumente istorice ale bulevardului. Andrei Pippidi încheia articolul dedicat casei cu speranța ca, orice s-ar întâmpla cu ea, nimeni să nu construiască în curtea ei. Restaurată, scria el, casa și-ar înnobila din nou proprietarul. Viitorul casei de pe Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 58 depinde astfel de restaurarea fațadelor și a interioarelor, una dintre casele rămase din primii ani ai bulevardului deschis în 1894–1895 spre Piața Victoriei.

Personaje

• Răducanu Constantinescu (cca 1855–1914) – primul proprietar. A cumpărat terenul în 1897 și a construit casa în 1899. Monograma RC de pe ușa de la nr. 58B îi poartă inițialele. A murit la 5 decembrie 1914, în casa familiei de pe Șoseaua Bonaparte nr. 10.
• Matilda R. Constantinescu – soția lui Răducanu Constantinescu, menționată în anunțul funerar din 1914.
• Constantin (Titi) R. Constantinescu – fiul proprietarului, cunoscut și ca C. Răducanu Constantinescu. A moștenit proprietățile familiei de pe Șoseaua Bonaparte, scoase la licitație în parte în 1938.
• Constanța V. Cancicov – fiica lui Răducanu Constantinescu, coproprietară a imobilului de pe Șoseaua Bonaparte.
• Vasile Th. Cancicov – avocat și fost deputat, ginerele lui Răducanu Constantinescu, domiciliat pe Șoseaua Bonaparte. Este autorul unui jurnal al ocupației germane a Bucureștiului din 1916–1917.
• Henri de Wurmb – arhitectul casei din 1899.
• I. Constantinescu – arhitectul casei și garajului de pe Șoseaua Bonaparte, autorizate în 1913.
• T. Luca – arhitectul garajului autorizat în 1914 pe proprietatea de pe Șoseaua Bonaparte.
• Arghir Culina – arhitect al perioadei interbelice. A proiectat în 1927 garajul casei pentru Nicolae Petrescu-Comnen.
• Nicolae Petrescu-Comnen (1881–1958) – magistrat, avocat, deputat și diplomat. A fost ministru plenipotențiar la Berna, Berlin și pe lângă Sfântul Scaun, ministru al Afacerilor Străine în 1938 și ambasador la Vatican. Proprietarul casei din 1926–1927 până la naționalizarea din 1950. A murit în exil, la Florența.
• Angela Comnen – istoric, nora lui Nicolae Petrescu-Comnen, stabilită în Canada. Autoarea unei biografii a diplomatului. În 1998 a donat colecția lui de ordine și medalii Muzeului Național de Istorie a României și a revendicat ulterior casa.
• Eraclie Duro – proprietarul unei case proiectate în 1899 pe colțul Bulevardului Colței cu Șoseaua Bonaparte. S-a mutat la această adresă în 1914. Legătura casei sale cu imobilul de la nr. 58 nu este lămurită.
• J. E. Alfonce (d’Alphonce) de St. Omer – inginerul-arhitect al casei E. Duro (1899), de pe colțul Bulevardului Colței cu Șoseaua Bonaparte.
• Nicolae Iorga (1871–1940) – istoric și om politic, vecin al proprietății Constantinescu de pe Șoseaua Bonaparte. În 1923 și-a donat casele de acolo statului, pentru o fundație culturală.

*

La adresa Bd. Lascăr Catargiu 58 a locuit cineva care a avut o carieră diplomatică şi, spre sfîrşit, politică. Nicolae Petrescu-Comnen (1881-1958) a fost delegat la Societatea Naţiunilor în 1923-1929, a reprezentat România la Berna, la Berlin, apoi la Roma, ca ministru pe lîngă Sfîntul Scaun. A fost, în 1938, chiar ministru al Afacerilor Străine. Valoarea personajului este, pe nedrept, scăzută din cauza snobismului de care contemporanii săi râdeau. Petrescu fusese redus la o iniţială, iar numele imperial venea, se zice, de la Cotmeana! (Andrei Pippidi)

*

Fosta Casa Răducanu Constantinescu, arh. Henri de Wurmb, 1899. În perioada interbelica proprietatea ajunge în posesia avocatului, profesorului și diplomatului Nicolae Petrescu-Comnen (1881-1958). Arh. Arghir Culină proiectează un garaj în 1927. Casa există și astăzi, însă fără o travee, demolată pentru a face loc blocului de pe colțul bulevardului Iancu de Hunedoara. (Oana Marinache) Oana Marinache mai are o mențiune legată de această casă, pe care nu știm cum să o interpretăm, deocamdată: „Arh I. Constantinescu, casă și garaj pe Șoseaua Bonaparte (actualul Bd. Iancu de Hunedoara, care începea chiar din acel loc), 1913. Nu e clar despre care casă este vorba, dacă mai există și astăzi. (n.r. dec. 2025)

*

Notă: în prezentarea Arhitectului J. E. d’Alphonce (Alfonce / Alphonse) de St. Omer, Casa Eraclie Duro – „Blvd. Colțea colț cu Șoseaua Bonaparte” (București, adresare de epocă, azi intersecția Bd. Lascăr Catargiu cu Bd. Iancu de Hunedoara) – 1899, proiect atribuit lui J.E. Alfonce de St. Omer. Localizarea corespunde cu precizie mare Casei Răducanu Constantinescu / Nicolae Petrescu-Comnen, din Bd. Lascăr Catargiu 58 (aceasta), despre care știm că se afla în acea intersecție. Însă planurile Casa E. Duro publicate de Arhiva de Arhitectură nu par să se potrivească defel cu construcția existentă). Știm că Eraclie Duro s-a mutat aici în 1914 – vezi notele de la Casa Eraclie Duro din Calea Griviței 91.

*

Anunț pe imobiliare.ro: Teren de 451 mp la bulevardul Lascar Catargiu nr 58-langa Piata Victoriei. ID X7NH03009. Suprafaţă teren451 mp; Front stradal 17m; Preț 520.000€.

Referințe:

• Vițalaru, Adrian, Nicolae Petrescu-Comnen – diplomat al României interbelice, în „Acta Moldaviae Septentrionalis”, V–VI, Muzeul Județean Botoșani, 2006–2007
• Petrescu, Nicolae, Nicolae Petrescu Comnen – un mare diplomat, pe nedrept uitat, în „Diplomație și diplomați români”, Focșani, 2001
• Bossy, Raoul, Amintiri din viața diplomatică (1918–1940), vol. I, Editura Humanitas, 1993
• Comnene, Angela, The Life and Works of Nicolas P. Comnene, Romanian Diplomat and Writer, Toronto, 1982
• Pippidi, Andrei, O casă de ministru, în „Dilema Veche”, nr. 393, 25–31 august 2011
• Pippidi, Andrei, Începuturile Bulevardului Lascăr Catargiu, în „Dilema Veche”, nr. 389, 28 iulie – 3 august 2011
• Comnène, N. P., I Responsabili, Arnoldo Mondadori Editore, 1949
• Comnène, N. P., Preludi del grande dramma. Ricordi e documenti di un diplomatico, Edizioni Leonardo, 1947
• Coste, Dan, Moștenitori dubioși în Lascăr Catargiu, în cotidianul „Ziua”, octombrie 2006
• „Monitorul Oficial”, nr. 185, 12 august 1938
• Bulevardul Lascăr Catargiu (Wikipedia)
• Cum a schimbat regimul comunist numele străzilor din București (danagont.ro)
• Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” – București (merg.in)
• Jurnal din vremea ocupației – Vasile Th. Cancicov (Goodreads)
• O casă de ministru (Dilema Veche)
• Începuturile Bulevardului Lascăr Catargiu (Dilema Veche)
• Sub ochii mei (Dilema Veche)
• Casa E. Duro (Arhiva de Arhitectură)
• Bulevardul Lascăr Catargiu – arhiva de studii (Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
• O plimbare pe bulevardul Lascăr Catargiu: atmosferă relaxată, vile burgheze monumentale (lifeandstyle.ro)
• Istorioare bucureștene (silviacolfescu.blogspot.com)
• Nicolae Petrescu-Comnen (Wikipedia)
• Consemnări din notele lui Nicolae Petrescu-Comnen și alte adnotări istorice (agir.ro)
• O casă de ministru
• Oana Marinache, Arhitur, Bulevardul Colțea - Bulevardul Lascăr Catargiu, Editura Istoria Artei, 2019 (volum tipărit)
• Începuturile Bulevardului Lascăr Catargiu
• Elemente distincte ale bulevardului Lascăr Catargiu
• Bulevardul Lascăr Catargiu - arhiva de studii  (Coordonare arhive online DITACP Prof. dr. arh. Anca Brătuleanu)
• Bulevardul Lascăr Catargiu – studiu de evoluție istorică a zonei
• O plimbare pe bulevardul Lascăr Catargiu: atmosferă relaxată, vile burgheze monumentale
• Sub ochii mei (Andrei Pippidi despre Bv. Lascăr Catargiu și strada Visarion)
• Istorioare bucureștene (Visarion și Lascăr Catargiu)
• Nicolae Petrescu-Comnen (Wikipedia)
• Consemnari din notele lui Nicolae Petrescu-Comnen si alte adnotari istorice
• Nicolae Petrescu-Comnen, diplomat al României interbelice