Palatul Regal din București
Palatul Regal din București este situat pe Calea Victoriei nr. 49–53, sector 1 (cod poștal 010063), cu fațada principală orientată spre est, către Piața Palatului — redenumită Piața Revoluției după evenimentele din decembrie 1989. Terenul este delimitat la sud de Biserica Kretzulescu (ctitorită în 1722 de Iordache Crețulescu și soția sa Safta, fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu) și de strada Walter Mărăcineanu, la nord de strada Știrbei Vodă, iar la vest, în spatele palatului, de ansamblul Sălii Palatului, construit în anii 1959–1960 pe amplasamentul fostei vile regale Casa Nouă.
În imediata vecinătate se află Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” (fostul Palat al Fundației Universitare Carol I), situată de cealaltă parte a pieței, precum și Ateneul Român, aflat la mică distanță spre nord, pe Calea Victoriei. Amplasamentul corespunde vechiului Pod al Mogoșoaiei, artera deschisă din porunca lui Constantin Brâncoveanu, pe care s-a aflat, începând cu 1812, casa marelui logofăt Dinicu Golescu — nucleul din care s-a dezvoltat, prin extinderi și reconstrucții succesive, actualul palat.
Statut juridic și de patrimoniu
Clădirea este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice sub codul LMI B-II-m-A-19856, ca monument de arhitectură de importanță națională (grupa valorică A), și face parte din centrul istoric al Bucureștiului. Din anul 1990, printr-o hotărâre de guvern, întreaga clădire a fostului palat regal a fost atribuită Muzeului Național de Artă al României, instituție aflată în subordinea Ministerului Culturii, care o administrează în prezent.
Configurația ansamblului
Palatul are forma literei „U”, cu o curte de onoare deschisă spre Calea Victoriei, și este alcătuit din trei corpuri principale. Corpul Central, orientat spre vest, concentrează spațiile destinate activităților oficiale, în primul rând Sala Tronului. Aripa de sud, numită corpul Kretzulescu datorită vecinătății cu biserica omonimă, este ridicată pe amplasamentul vechii case Golescu, folosită drept reședință de domnitorii Țării Românești și de Alexandru Ioan Cuza; în perioada regală, aici se aflau apartamentele private ale familiei regale și camerele istorice locuite de regele Carol I, regina Elisabeta și regele Ferdinand. Aripa de nord, numită corpul Știrbei, orientată spre strada Știrbei Vodă, adăpostea la parter Corpul de Gardă, la etaj apartamentele pentru invitații de seamă, precum și mica sală de spectacole a palatului, cu acces separat din strada Știrbei Vodă — actuala sală Auditorium.
Fațadele sunt executate din piatră de Bașchioi, în stil neoclasic. Fațada corpului central are două intrări: cea dinspre sud, rezervată regelui și oaspeților, conduce într-un hol octogonal decorat în stil neobizantin, din care urcă Scara Invitaților; cea dinspre nord, destinată demnitarilor, conduce în Holul Oficial, din care urcă Scara Voievozilor, spre Sala Tronului. Un element atipic al compoziției este coloana plasată în axul central al fațadei, acolo unde reședințele regale lasă în mod tradițional un gol pentru balconul aparițiilor publice. Pe acoperiș se află un catarg mare de drapel, pe care, în perioada regală, se arbora pavilionul regal atunci când suveranul se afla în reședință. Forma actuală a clădirii se datorează arhitectului Nicolae Nenciulescu și este rezultatul reconstrucției și extinderii desfășurate între 1927 și 1940, după incendiul din decembrie 1926 care a distrus corpul central al palatului ridicat de Paul Gottereau pentru Carol I între 1882 și 1885.
Destinația actuală
Din 1948, clădirea a fost destinată muzeului de artă al țării, prima galerie fiind deschisă publicului în 1950. În prezent, palatul adăpostește Muzeul Național de Artă al României, cu Galeria Națională (Galeria de Artă Veche Românească și Galeria de Artă Românească Modernă), Galeria de Artă Europeană și colecțiile de artă decorativă și orientală. Spațiile istorice — Sala Tronului, Sufrageria Regală și Scara Voievozilor — sunt incluse în circuitul de vizitare al muzeului. În corpul Știrbei funcționează sala de concerte Auditorium (450 de locuri), cu intrare separată din strada Știrbei Vodă nr. 1–3, folosită pentru concerte, conferințe și proiecții de film.
De la Casa Golescu la palatul domnesc (1812–1866)
Terenul de pe Podul Mogoșoaiei înainte de 1812
Terenul pe care se ridică astăzi aripa Kretzulescu a palatului se afla, la sfârșitul secolului al XVII-lea, la marginea Bucureștilor, în vecinătatea mănăstirii Kretzulescu de pe Podul Mogoșoaiei. În jurul anului 1680, aici își avea locuința Voicu Fiștu, cunoscut drept Seimeanul, care, fără moștenitori, a lăsat casa prin testament mănăstirii. În 1757, egumenul Isaia a donat proprietatea lui Nicola Grămăticu; după moartea acestuia au urmat circa trei decenii de dispute succesorale în familia Grămăticu, încheiate prin vânzarea casei către stolnicul Iordache Colfescu, nepot al boierului Colfescu de la curtea lui Mavrocordat, în schimbul moșiei Popeștii, al unei perechi de cercei cu smarald și al a trei inele cu diamante. De numele lui Colfescu se leagă legenda blestemului mitropolitului Antim Ivireanul, pe care stolnicul l-ar fi escortat spre exil și l-ar fi ucis la Dunăre; moartea timpurie a lui Colfescu și stingerea descendenței au fost puse de tradiția locală pe seama acestui blestem, iar Ștefan Colfescu a hotărât în cele din urmă vânzarea casei.
Casa lui Dinicu Golescu (1812–1833)
La 14 august 1812, casa a fost vândută cu 45.000 de taleri marelui logofăt Dinicu Golescu, pe atunci agă, în vârstă de 35 de ani. În aproximativ trei ani, pe locul vechii case de la stradă s-a ridicat una dintre cele mai importante reședințe ale Bucureștiului de la începutul secolului al XIX-lea: o clădire în stil neoclasic, cu etaj și 25 de încăperi, curtea fiind lărgită cu o bucată de teren dăruită de Vodă Caragea, astfel încât proprietatea se întindea între mănăstirea Kretzulescu și biserica Stejarului. Datarea exactă a construcției diferă de la o sursă la alta — 1812–1815, 1812–1820 sau 1812–1825 —, aspect reluat la capitolul privind lacunele documentare. Decorația a fost executată de sculptorul german Karl Schmutzer, conform contractului încheiat la 18 ianuarie 1820, pentru suma de 4.000 de taleri: 46 de basoreliefuri deasupra ferestrelor superioare, 29 de figuri rotunde deasupra ferestrelor inferioare, cinci figuri rotunde la ferestrele balconului, iar la interior 24 de capiteluri, 16 vaze și 50 de coți de frize. Fațada avea un balcon în formă de chioșc turcesc, mobilat cu divanuri și lavițe tapițate cu catifea roșie.
Casa Golescu a funcționat și ca centru al vieții intelectuale: aici Dinicu Golescu a fondat, împreună cu viitorii domnitori Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei și cu Ion Heliade Rădulescu, Societatea Literară Românească, iar la parter funcționa librăria germanului Walbaum, cu publicații franceze și germane, dublată de un cabinet de lectură. O relatare din publicația Le Moniteur roumain (1869) menționează reuniunile de seară și primul biliard văzut în țară. După moartea lui Dinicu Golescu, la 5 octombrie 1830, la 53 de ani, fiii săi Ștefan și Nicolae au vândut casa Sfatului Administrativ cu 10.000 de galbeni olandezi, actele fiind semnate la 21 aprilie 1833, cu aprobarea generalului Kiseleff. Până la transformarea în reședință domnească, clădirea a servit succesiv drept școală militară, cazarmă, spital și comandament, potrivit însemnărilor din jurnalul principelui Carol.
Palatul domnesc (1837–1859)
În 1837, domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a transformat casa Golescu în palat de ceremonie al Curții Domnești. Pentru lucrările de dotare și renovare au fost angajați arhitecții Rudolf Arthur Borroczyn și Xavier Villacrosse, sub supravegherea arhitectului Curții, cu un buget modest, de 321.586 lei, astfel încât intervențiile nu au fost spectaculoase. Mobilarea era integral în stil Empire; potrivit mărturiei Alexandrinei Ghica, nepoata domnitorului, pereții erau împodobiți cu goblenuri din secolul al XVII-lea reprezentând vizita ambasadei siameze la curtea lui Ludovic al XIV-lea, piese cumpărate ulterior de regele Carol I și readuse astfel în clădire.
După înlăturarea lui Ghica de la tron în 1842, Gheorghe Bibescu a păstrat clădirii doar funcția de palat de ceremonie, locuind în fostul palat Brâncoveanu. Revoluția de la 1848 a adus la putere guvernul provizoriu format din Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti și Ion Brătianu. Domnitorul Barbu Știrbei a continuat să locuiască în reședința proprie de pe Podul Mogoșoaiei, în palatul de ceremonie fiind instalat batalionul model, comandat de căpitanii Macedonski și Culoglu.
Reședința lui Alexandru Ioan Cuza (1859–1866)
După Unirea din 1859, clădirea, modestă ca dimensiuni și aspect, a continuat să îndeplinească rolul de palat domnesc, fiind locuită de Alexandru Ioan Cuza. Propunerea formulată în 1860 de Ulysse de Marsillac, de a construi un palat nou pe Dealul Spirii sau pe locul fostei Episcopii, a fost ignorată de domnitor, care dispunea de un buget restrâns; s-a intervenit doar asupra interioarelor. Marsillac nota critic că în palat nu se găsea nicio statuie, nicio pictură, iar sala tronului avea un tavan comun și storuri de pânză care imitau jaluzelele. Inventarul de mobilier din perioada 1859–1860 consemnează achiziții în valoare de 54.033,30 lei, iar tipologia mobilierului, a textilelor și a obiectelor decorative încadrează amenajarea în stilul Napoleon al III-lea, la modă în epocă. Cu toate că Ministerul Lucrărilor Publice primise dispoziții pentru extinderea palatului, clădirea a rămas cu un singur etaj. În seara zilei de 10 februarie 1866, conspiratorii au pătruns în palat, până în dormitorul domnitorului, unde i-au prezentat lui Cuza actul de abdicare. Cu acest episod se încheie etapa de palat domnesc a vechii case Golescu; peste trei luni, la 10 mai 1866, în aceeași clădire avea să fie instalat principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Palatul regal al lui Carol I (1866–1914)
Instalarea principelui Carol (1866)
La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, ales de Locotenența Domnească, a fost condus și instalat în fosta casă Golescu de generalul Nicolae Golescu, fiul lui Dinicu Golescu, membru al Locotenenței. Potrivit relatărilor epocii, ajuns în fața clădirii cu un singur etaj, principele ar fi întrebat unde este palatul, spre stânjeneala generalului. Frederic Damé descria clădirea drept o casă mare, spoită în cenușiu-albăstrui, precedată de o curte prost pavată, cu corpul de gardă în față și fără grădină în spate. Carol însuși nota în jurnal că statul cumpărase casa cu 15 ani înainte, că aceasta servise pe rând ca școală militară, cazarmă, spital și comandament, și că ferestrele odăilor dădeau spre o piață deșartă și murdară. Principele s-a instalat în fosta reședință Golescu, care a fost transformată treptat, până în 1885, în apartament particular al suveranului.
Primele amenajări (1872–1882)
Primele modificări au fost realizate în 1872: intrarea principală, decorată cu o marchiză de fier, era păzită de un portar în costum de Curte, iar vestibulul era decorat cu fotografii din România și din Constantinopol și cu doi lupi de fier aduși de la Berlin. La etaj, Sala Tronului avea draperii de catifea stacojie brodate cu aur, tavan pictat în frescă, tron aurit sub baldachin de catifea, policandre aurite, oglinzi mari și două sobe monumentale de teracotă.
Pentru decorul interior, Carol I l-a adus din marele ducat de Baden pe sculptorul în lemn Martin Stöhr, prieten personal al suveranului, instalat la București într-un atelier întreținut pe cheltuiala principelui. Stöhr a executat ornamentația ușilor, pereților și tavanelor, precum și mobilierul de stejar, în maniera Renașterii germane, cu profile rectangulare și sculpturi în altorelief; cabinetul de lucru al suveranului a fost complet reamenajat cu lambriuri și mobilier de stejar. Ulysse de Marsillac descria fațada cu coloane și basoreliefuri acoperită cu vopsea gri în ulei, curtea luminată noaptea cu lampadare cu gaz și holul împodobit cu tablouri reprezentând imagini din Constantinopol și peisaje din România. În 1882, palatul a beneficiat de prima instalație de iluminat electric din București.
Palatul lui Paul Gottereau (1882–1906)
Primele măsuri pentru construirea unui palat propriu-zis au fost luate la 27 mai 1882, când regele a stabilit cu prim-ministrul I.C. Brătianu condițiile începerii lucrărilor. Proiectul a fost încredințat arhitectului francez Paul Gottereau, cu un onorariu de 5% din cheltuielile totale și cu obligația de a menține pe șantier un împuternicit permanent. Lucrările au început la 14 iunie 1882 și au constat în ridicarea unui corp central și a unei aripi noi, la care s-au adăugat un parc și o grădină. La finalul etapei Gottereau (1882–1885), complexul cuprindea trei corpuri: fosta reședință folosită de Cuza (la sud), corpul central cu Sala Tronului și sălile de recepție și o clădire nouă (la nord) pentru corpul de gardă și pentru oaspeți. Arhitectura combina influențele neoclasice cu eclectismul francez. Lucrările de extindere au continuat sub conducerea arhitectului Karel Liman, colaborator și la construirea castelului Peleș, astfel încât până în 1906 palatul a căpătat o dispunere spațială asemănătoare cu cea actuală.
Interioarele, colecția regală și testamentul lui Carol I
Sala Tronului, cea mai importantă încăpere a palatului, se deosebea de restul interioarelor decorate în stil renascentist german prin decorația stucată de influență franceză; tronul era înconjurat de simboluri naționale și dinastice — steagurile județelor, stema țării, scuturi heraldice —, iar elementele de stil Napoleon al III-lea apăreau în frizele de palmete, ramurile de laur, acvilele imperiale și geniile înaripate.
Decorația palatului era completată de colecția de pictură universală a suveranului, constituită prin achiziționarea galeriei consulului Bamberg, cu opere ale unor pictori din secolele XVI–XVIII: Botticelli, Vasari, Velázquez, Rafael, Rembrandt, Jan Bruegel, Tițian. Tablourile nu erau expuse în șir, ci integrate decorului fiecărei încăperi, atât la București, cât și la Peleș. Percepția contemporanilor rămânea totuși rezervată față de exterior: Ethel Greening Pantazzi nota în 1909 că exteriorul palatului este dezamăgitor, dar interiorul frumos și elegant, cu statui și picturi rafinate.
Regele Carol I a murit în octombrie 1914, stipulând în testament ca apartamentele din Palatul Regal ocupate de regina Elisabeta să rămână la dispoziția acesteia, iar galeria de tablouri, așa cum era descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului Bachelin, să rămână pentru totdeauna și în întregul său în țară, ca proprietate a Coroanei României. Această dispoziție testamentară explică prezența nucleului colecției regale în actuala Galerie de Artă Europeană a Muzeului Național de Artă al României. După moartea lui Carol I, palatul a devenit reședința oficială a regelui Ferdinand.
Incendiul din 1926 și reconstrucția în cinci etape (1926–1940)
Palatul în timpul regelui Ferdinand (1914–1926)
În anul 1920, valoarea totală a clădirii palatului era de 4.940.532 lei și cuprindea palatul vechi cu anexele și aripile nou construite, cu instalațiile de încălzire centrală, iluminat electric, conducte, băi și telefoane, ușile și ferestrele lucrate de firma Stöhr fiind asigurate separat în contul regelui. La această valoare se adăugau 249.468 lei pentru îmbunătățirile din ultimii ani (baie, ascensor, aparate de sterilizare a apei), 259.740 lei pentru manejul și grajdurile noi, 120.000 lei pentru remizele de trăsuri și 181.500 lei pentru Casa Wachmann. Ascensorul palatului fusese montat de firma Stigler. În cursul anului 1924, mareșalul Curții Regale, generalul Paul Angelescu, cerea ministrului Agriculturii și Domeniilor acordul pentru adăugarea unui etaj, întrucât saloanele deveniseră neîncăpătoare la solemnități; lucrarea, estimată la 16.000.000 lei, urma să fie înscrisă în bugetul anului 1925 și ar fi adus două mari săli de recepție și apartamente pentru oaspeți și personal.
Incendiul din decembrie 1926 și programul de reconstrucție
În noaptea de 7 spre 8 decembrie 1926 (cronologia oficială a MNAR indică 6/7 decembrie — discrepanță reluată la capitolul final), un incendiu a distrus întregul Corp Central, care cuprindea sala tronului, saloanele regale de recepții, sala de festivități și sala prânzurilor de gală, deteriorând parțial intrarea de recepție și scara de onoare. De la nivelul parterului în sus distrugerea a fost totală, iar zidurile prezentau crăpături în toată grosimea bolților de cărămidă. Potrivit relatării lui Eugeniu Arthur Buchman, focul a izbucnit pe la ora 23.30 prin acoperișul aripii stângi a părții centrale; pompierii nu au putut interveni eficient din lipsă de apă, iar incendiul a fost stăvilit abia către ora 4. Drept cauze au fost avansate un coș de bucătărie care a continuat să ardă înăbușit sau un scurtcircuit, în condițiile în care instalațiile electrice din pod erau rudimentare, neglijența fiind imputată colonelului Drosso, prefectul Palatului.
Mareșalul Paul Angelescu a luat primele măsuri de asigurare a construcției rămase în picioare, prin acoperiș provizoriu și închiderea golurilor. Regele Ferdinand și regina Maria au stabilit punctele esențiale ale programului de reconstrucție: mărirea sălii tronului, a sălii de festivități și a sălii prânzurilor de gală; crearea unei săli de recepție mai mici la primul etaj al aripii Corpului de Gardă, cu intrare independentă și acces spre scara de onoare; adăugarea unui etaj cu mici apartamente pentru oaspeții de marcă. Transformările trebuiau realizate păstrând vechile fundații, cel puțin la Corpul Central, cât mai multe elemente din vechea scară de onoare și cât mai mult din zidăria parterului. Regina Maria a susținut refacerea sufrageriei în stil Adams, soluție adoptată în final.
Cele cinci etape ale lucrărilor (1926–1940)
Lucrările începute de regele Ferdinand în decembrie 1926 au fost terminate de regele Carol al II-lea în 1940 și s-au desfășurat în cinci etape distincte. Prima etapă (decembrie 1926 – 15 mai 1928) a fost condusă de arhitectul Karel Liman; execuția a fost începută de Casa Regală în 1927, pe baza creditului extraordinar de 10.000.000 lei deschis prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 412/1927, din care s-au plătit firmei Axerio 6.039.370 lei pentru construcții și firmei Vulcan 1.342.800 lei pentru grinzi de fier, restul acoperind tâmplăria provizorie, reparațiile la grajduri și personalul tehnic (2.617.830 lei). La 15 mai 1928, prin decizia Ministerului Agriculturii și Domeniilor, lucrările au fost preluate de minister; prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 1873/1928 s-a aprobat devizul de 31.500.000 lei, iar în urma licitației din august 1928 executarea a fost încredințată antreprizei inginerului Emil Prager.
Etapa a doua (15 mai 1928 – 13 iunie 1931) s-a desfășurat direct prin Serviciul Tehnic al ministerului, sub îndrumarea arhitectului-șef Nicolae Nenciulescu; în 1929 s-au acordat opt credite lunare a câte 2.000.000 lei (în total 16.000.000 lei), pentru ca în 1930, din aceeași sumă, să se cheltuiască doar 5.294.156 lei. După revenirea în țară a lui Carol al II-lea (1930), regele a decis adăugarea unei aripi noi, numită Ateneu, destinată noului Corp de Gardă. Etapa a treia (13 iunie 1931 – 15 martie 1932) a fost condusă de o comisie instituită prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 661/iunie 1931, formată din reprezentanții Ministerului Agriculturii și Domeniilor, mareșalul Casei Regale și arhitectul-șef al ministerului; prin Jurnalul nr. 309/1931 s-a acordat un credit de 6.000.000 lei, valoarea lucrărilor aprobate de comisie în 1931 și până în mai 1932 fiind de 20.780.681 lei. Totalul creditelor acordate până la finele anului 1931 a fost de 106.000.000 lei, suma reală, după scăderea restituirilor bugetare, fiind de 74.342.013 lei, din care s-au cheltuit 61.218.614 lei. În vara anului 1931, la cererea generalului C. Ilasievici, mareșalul palatului, miniștrii Gh. Ionescu-Sisești (Agricultură și Domenii) și Constantin Argetoianu (Finanțe) au semnat decretul cu motivația că Palatul Regal este o construcție de artă, lucrările urmând a fi date spre executare specialiștilor și artiștilor recunoscuți din țară sau străinătate.
Etapa a patra (15 martie 1932 – 28 ianuarie 1937), decisivă, a fost condusă de arhitectul Arthur Lorenz, prieten al regelui din perioada exilului, numit arhitect-șef al Palatului Regal. Beneficiind de o finanțare masivă din partea statului, de 430.000.000 lei, lucrările au fost în mare parte finalizate, recepția generală a întregii construcții făcându-se la 18 aprilie 1936. Palatul a fost inaugurat însă încă de la 1 ianuarie 1935, la ora 10.00, în prezența regelui Carol al II-lea, a reginei Maria și a membrilor guvernului. Etapa a cincea (28 ianuarie 1938 – 6 septembrie 1940; studiul Ciubotaru indică în alt pasaj începutul la 28 ianuarie 1937 — discrepanță reluată la capitolul final) a fost coordonată de o comisie prezidată de Cicero Gorciu, secretar general al Ministerului Agriculturii și Domeniilor, având ca membri pe arhitectul Nicolae Nenciulescu (arhitect-șef al ministerului), pe arhitectul State Ciortan (arhitect-șef al Ministerului Finanțelor) și pe N. Dăscălescu, din Direcția Contabilității ministerului. Conducerea lucrărilor i-a revenit lui Nenciulescu până la 1 iunie 1938, când a demisionat; lucrările au trecut unui birou tehnic format din arhitecții C. Spreitzer și Mario Stoppa și inginerul C. Mateescu, Spreitzer fiind înlocuit în septembrie 1938 cu arhitectul N. Lupu.
Antreprizele, furnizorii și artiștii
Lucrările de construcție în interiorul Corpului Central — dărâmări de zidărie, scări, tencuieli, pavaje în curte — au fost realizate de antrepriza inginerului Emil Prager, în valoare de peste 35.000.000 lei; aceeași antrepriză a executat reconstrucția aripii Crețulescu (34.000.000 lei), lucrările în piatră la fațada aceleiași aripi și tunelul de țevi (peste 25.000.000 lei). Instalațiile de încălzire, climatizare, canalizare și sanitare au fost realizate de antrepriza Emil Lupescu (peste 91.000.000 lei). Decorațiunile interioare și mobilierul au fost comandate Casei Maple & Co. din Paris (125.000.000 lei), iar firma Laurențiu Lengyel a remontat lambriurile și tavanele de lemn din camerele istorice ale aripii Crețulescu — dormitorul și biblioteca reginei Elisabeta, biroul regelui Carol I, biroul regelui Carol al II-lea, biblioteca mare — pentru 2.400.000 lei.
Fierăria (ferestre, portaluri, uși, rampe de scări) a revenit firmelor Haug, Schwartz-Hautmont din Paris, Bobocescu, Fichet, Peter Feld, Repal și Brandt din Paris (17.000.000 lei); lucrările în bronz, firmelor V.V. Rășcanu, F. Rocca și Armando Ricordini (peste 600.000 lei); lăcătușeria artistică, firmei Fontaine din Paris (5.000.000 lei). Instalațiile electrice și telefonice (13.000.000 lei) au fost executate de Siemens-Schuckert, G. Sănătescu și Societatea Generală de Gaz și Electricitate Electro-Național, cu aparate livrate de Dura S.A.; firma Scherer a instalat două aparate cinematografice și un ecran de proiecție într-o sală special amenajată, regele Carol al II-lea fiind un cinefil declarat. Ascensoarele au fost furnizate de firmele Stigler și Frații Porn, bucătăria a fost utilată de R. Gaiser, iar frigiderele electrice de Brown & Boveri. Lucrările în marmură au fost executate de sculptorul italian Gemme Santalena, faianța și gresia de atelierul Salzberger & Gronen (3.000.000 lei), vopsitoria în ulei și zugrăvelile decorative de firmele Ottone & Marchetti și Barta & Stözbach (5.000.000 lei). Candelabrele de bronz aurit au fost furnizate de Maison Baguès din Paris (4.000.000 lei), geamurile de cristal de societățile O.V.O.C. și N.I.C.O. (6.500.000 lei), tapițeria de atelierele G. Ionescu și Iosef Tupy & Thum, iar orga reginei Elisabeta a fost restaurată de Einschenk, artist din Brașov.
Decorația interioară de pictură și sculptură a fost realizată de artiști români de prim rang: Artur Verona, Henri Catargi, Iosif Iser, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Francisc Șirato, Dumitru Ghiață, Gheorghe Petrașcu, D. Stoica, Cecilia Cuțescu-Storck, Cornel Medrea, Constantin Baraschi, Ion Jalea, Dimitrie Știubei, Marius Bunescu, Ștefan Popescu. La inaugurarea din 1935, noua sală a tronului avea pereții împodobiți cu portretele regilor Carol I și Ferdinand, pictate de Aurel Bordenache, plafonul fiind opera Ceciliei Cuțescu-Storck. Potrivit istoricului Georgeta Filitti, la refacerea palatului au participat în total 41 de firme și 25 de sculptori și pictori.
Aripa Ateneu (Știrbei) și lucrările finale (1938–1940)
În ultima etapă s-a realizat aripa Ateneu — devizul lucrărilor fiind de 39.000.000 lei în prima tranșă și de 104.331.130 lei în a doua — și s-a definitivat reconstrucția aripii Crețulescu, unde se aflau camerele istorice locuite de regele Carol I, regina Elisabeta și regele Ferdinand, asigurate la Societatea Dacia-România pentru un total de 23.426.000 lei. În primăvara anului 1939, Secretariatul General al Casei Regale cerea organizarea din timp a șantierelor, astfel încât activitatea să înceapă la 15 martie 1939; din Înalt Ordin, porțiunea de clădiri începută în toamna anului 1938, până în strada Știrbei Vodă, trebuia complet ridicată și îmbrăcată în piatră până la 1 mai 1939, întreaga aripă urmând a fi terminată până la închiderea șantierelor în toamna anului 1939. Raportul inginerului Emil Prager din 4 septembrie 1939 consemna însă dificultățile: la aripa Ateneu, după ridicarea corpului noului Corp de Gardă și executarea placajului de piatră (cu termen 30 iulie 1939), lucrările fuseseră suspendate aproape complet din lipsă de planuri și din cauza modificării celor date, a nepredării terenului vecin expropriat și a cotei greșite a fundațiilor, controlul din iunie 1939 asupra lucrărilor de beton armat provocând întârzieri de 3–4 săptămâni.
Șeful Biroului Tehnic, arhitectul N. Lupu, raporta la 16 septembrie 1939 stadiul lucrărilor: aprobarea planurilor de execuție ale sufrageriei etajului III, proiectul de decorație al Casei Maple pentru piscină și camerele anexe, fixarea decorației arhitectonice a etajului II cu apartamentele regale (coloane, pilaștri, bolți și arcuri) și întocmirea proiectelor de instalații de către firmele Carrier, Anemostat și Sulzer. Pentru anexe s-au comandat bucătării electrice și 80 de răcitoare, mobilierul bucătăriilor la Casa Fichet (24 august 1939), boxele pentru grajduri la Casa Haug (15 iulie 1939), harnașamentele la Casa Saron din Paris, iar centrala telefonică la Societatea Anonimă Română de Telefoane (29 iulie 1939). Concomitent urmau să înceapă construcția bisericii, a gardului împrejmuitor și a clădirilor de la stația de montă, precum și amenajarea grajdurilor din strada Virgiliu.
Tot în această etapă s-au efectuat demolări de imobile din jurul palatului: imobilele Wappner, Hotel Imperial și Mircan (din vânzarea cărora s-au obținut 800.000 lei), imobilele din strada Câmpineanu colț cu strada Sf. Ionică — biserica Sf. Ionică Moldoveni cu casele parohiale, tipografia Carmen Sylva și două imobile ale arhiducesei Ileana (320.000 lei) —, imobilul Ghica-Comănești (400.000 lei), imobilele C. și P. Ganciu (450.000 lei), imobilele din strada Câmpineanu și strada Luterană (750.000 lei), la care se adaugă clădirile Imobiliara, vechea cazarmă, Casa Roșie (fosta școală a marelui voievod Mihai) și vechiul Corp de Gardă, noua construcție a Corpului de Gardă fiind executată, odată cu Corpul Central, de firma Prager.
Ancheta din 1942 și costul total
După abdicarea lui Carol al II-lea (6 septembrie 1940), palatul a trecut în folosința regelui Mihai. Prin ordinul din 11 decembrie 1940 al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului s-a format o comisie pentru studierea amplasării unui adăpost antiaerian în incinta palatului. În iulie 1942, din ordinul mareșalului Ion Antonescu, o comisie formată din prof. ing. Gh. Nicolau, inspector general, și Aurel L. Vidrașcu, procuror la Curtea de Apel București, a anchetat neregulile săvârșite în construirea palatului, interogând antreprenorii, arhitecții și miniștrii care aprobaseră fondurile; raportul a depășit 350 de pagini. Suma totală cheltuită cu reconstrucția palatului a fost calculată la 1.607.095.306 lei, din care 773.907.558 lei reprezentau subvenții acordate de Ministerul de Finanțe.
Arhitectura și interioarele
Compoziția generală și fațadele
În forma dobândită la încheierea lucrărilor (1940), palatul se desfășoară în plan în forma literei „U”, în jurul unei curți de onoare deschise spre Calea Victoriei, cu fațadele executate din piatră de Bașchioi, în stil neoclasic. Fațada principală a corpului central are două intrări, una rezervată regelui și oaspeților (spre sud), cealaltă demnitarilor (spre nord), fiecare conducând într-un mare hol precedat de un vestibul. Marchizele de la intrări poartă cifrul regelui Carol al II-lea, două litere C juxtapuse și inversate. Elementul cel mai discutat al compoziției este coloana plasată în axul central al fațadei, acolo unde reședințele regale lasă în mod tradițional un gol pentru balconul aparițiilor publice; potrivit arhitecților care au studiat proiectul, coloana centrală a fost concepută ca simbol al Monarhiei, punct unificator al națiunii și garanție a stabilității statului.
Holurile și scările
Holul din stânga (sud), de formă octogonală, este realizat în stil neobizantin și conduce la Scara Invitaților, construită din marmură galbenă de Siena, care urcă până la etajul al III-lea, deservind apartamentele regale. Holul din dreapta (nord), sau Holul Oficial, de formă pătrată, deservește scara de onoare — Scara Voievozilor —, care conduce pe de o parte la Sala Tronului, pe de altă parte la sala de mâncare, întinsă între cele două holuri de la parter. Pe pereții holurilor se aflau tablourile „Cetatea Albă” și „Castelul Foișor” de Francisc Șirato, portretul regelui Carol I de Schwartz și „Coasta de Argint” de Nicolae Tonitza.
Scara Voievozilor a fost construită din marmura de Carrara a scării de onoare a vechiului palat. Pornind cu o singură rampă largă, flancată la bază de doi stâlpi purtând câte o coroană de bronz argintat și patinat „antic”, scara se desparte la jumătatea înălțimii în două brațe care conduc pe un larg palier în fața holului ce precedă Sala Tronului. Casa scării este limitată la etaj de o galerie de coloane dispuse câte două în adâncime, care susține o cupolă decorată cu pictura alegorică „Unirea tuturor românilor”, operă a pictorului Artur Verona; pe friză sunt dispuse medalioane cu chipurile celor mai importanți voievozi și regi ai românilor, basoreliefuri de Cornel Medrea.
Sala Tronului
Sala Tronului se află la etajul I al aripii centrale, având în stânga salonul particular al regelui, Salonul Verde, al cărui plafon era împodobit cu o pictură reprezentând „Restaurația de la 8 iunie 1930”. Sala are aproximativ 990 mp și o înălțime de 12 metri, fiind acoperită cu o boltă semielipsoidală sprijinită pe arcaturi cu pilaștri corintici, cu ferestre monumentale spre Curtea de Onoare. Ușile sunt încadrate de patru coloane monolitice de marmură românească de Rușchița, cu o înălțime de 5 metri. Deasupra ușii centrale se află stema țării, iar în dreapta și în stânga, deasupra ușilor laterale, portretele regilor Carol I și Ferdinand I, pictate de Aurel Bordenache. Tronul — un baldachin compus dintr-o cupolă ridicată pe patru coloane aurite, cu capiteluri de vulturi — era așezat într-o absidă semicirculară ridicată cu două trepte deasupra sălii, cupola absidei fiind decorată cu stemele provinciilor istorice. Plafonul sălii era împodobit cu fresca „Artele”, operă a Ceciliei Cuțescu-Storck. În spatele tronului, de o parte și de alta a absidei, se găseau un salon de odihnă al regelui și o capelă în stil romanico-bizantin, decorată cu coloane din marmură de Rușchița.
Sufrageria regală, sala argintăriei și saloanele
Sala de mâncare a fost concepută în stil englezesc „Adams” — soluție susținută de regina Maria încă din faza programului de reconstrucție — și are plafonul împărțit în 25 de cupolete tratate în chip de chesoane, care serveau și ca reflectoare pentru iluminarea indirectă a sălii. Pardoselile erau din marmură franceză și belgiană, șemineele din marmură românească de Rușchița, iar ușile din bronz turnat și forjat și din acaju masiv. Mobilierul era din lemn de nuc, scaunele îmbrăcate parțial în piele albastră, culoarea predominantă și a covorului, iar pereții erau acoperiți cu tablouri pictate de Iosif Iser și Rudolf Schweitzer-Cumpăna. Sala prânzurilor era legată de un bar-fumoar cu pereții lambrisați cu lemn african „peroba”, cu șemineu și picturi de Dimitrie Știubei.
Sala argintăriilor avea pereții îmbrăcați în partea superioară cu acaju mat ceruit și în partea inferioară cu oglinzi, plafonul fiind decorat cu pictura „Zodiacul” de Jean Dupas. În etapa decisivă a lucrărilor au fost amenajate definitiv încăperile Corpului Central: sala de serbări, sala tronului, sala argintăriei, micul salon, micul teatru, marea sală de mese, camera de fumat și scara de onoare. În saloanele palatului se aflau importante opere de artă, în special picturi vechi: din cele 214 tablouri aparținând Coroanei României, 20 se aflau la Palatul Regal din Calea Victoriei, valoarea lor ridicându-se la 700.250 lei aur.
Teatrul particular și sala de cinema
La etajul I al aripii din dreapta (nord) se afla teatrul particular al regelui Carol al II-lea, cu pereții și ușile lambrisate cu lemn de lămâi și cu 112 locuri. Plafonul, lucrat în stuc de culoare gălbuie, cuprindea la mijloc o mare pictură modernă pe oglindă și sticlă, operă a pictorului francez Max Ingrand; loja regală avea pereții capitonați cu mătase, iar fotoliile din lemn de acaju erau îmbrăcate în pluș de aceeași culoare. Separat, firma Scherer a instalat două aparate cinematografice și un ecran de proiecție într-o sală special amenajată, regele Carol al II-lea fiind un cinefil declarat, după cum rezultă și din jurnalul său. Această sală de spectacole din aripa de nord, cu dotări pentru concerte și cinematograf și cu acces separat din strada Știrbei Vodă, destinată utilizării private a Familiei Regale, este actuala sală Auditorium a Muzeului Național de Artă al României.
Palatul în istoria politică (1940–1947)
Jurământul regelui Mihai (6 septembrie 1940)
La 6 septembrie 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea, în Sala Tronului a avut loc ceremonia de depunere a jurământului de către regele Mihai I, în prezența generalului Ion Antonescu, a patriarhului Nicodim Munteanu și a președintelui Curții de Casație, Dimitrie Lupu; cu același prilej, tânărul suveran a primit ungerea cu Sfântul Mir. Palatul, ale cărui lucrări de construcție se încheiau în acel moment (șantierele etapei a cincea s-au închis în septembrie 1940), a trecut în folosința noului rege, servindu-i drept reședință oficială. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-a plănuit și o refacere completă a Pieței Palatului, menită să pună în valoare clădirea, proiect care nu s-a mai materializat.
Casa Nouă și actul de la 23 august 1944
Locuința efectivă a Familiei Regale nu se afla în corpul principal al palatului, ci în Casa Nouă, o vilă amplasată în grădina din spatele palatului, spre Biserica Crețulescu. Având în vedere caracterul intim al construcției, rezervată accesului familiei regale și apropiaților ei, vila nu apare în nicio carte poștală sau fotografie de epocă; imaginea ei a fost reconstituită de Angelo-Barbu Popescu pe baza a două fotografii anterioare bombardamentului, primite de la regele Mihai I, studiul fiind publicat în revista Muzeului Municipiului București (MIM XIX) și, în formă detaliată, în suplimentul Aldine al ziarului România Liberă nr. 469. În Casa Nouă s-a derulat actul de la 23 august 1944: aici regele Mihai l-a arestat pe mareșalul Ion Antonescu, conducătorul statului, înlăturând guvernul acestuia și întorcând armele împotriva Germaniei.
Bombardamentul din 24 august 1944 și consecințele
A doua zi, la 24 august 1944, drept represalii, aviația germană a bombardat ansamblul: palatul a fost grav avariat, devenind nelocuibil, iar Casa Nouă a fost distrusă în întregime. Zona suferise avarii și în urma raidurilor aeriene anterioare din 1944; una dintre sursele consultate atribuie distrugerea parțială a aripii Știrbei bombardamentelor americane, aspect reluat la capitolul privind lacunele documentare. O mărturie citată de Narcis I. Gherghina descrie aripa dreaptă a palatului în flăcări, Cișmigiul mutilat de bombele aruncate din avioanele germane și Strada Regală transformată într-o mare de foc.
Casa Nouă nu a mai fost reparată, fiind demolată după 1948; pe amplasamentul ei s-a construit, în anii 1959–1960, Sala Palatului. Întrucât cealaltă reședință regală din București, Palatul Cotroceni, fusese grav avariată de cutremurul din noiembrie 1940, regele Mihai a fost nevoit să ceară mătușii sale, principesa Elisabeta, permisiunea de a folosi vila acesteia din șoseaua Kiseleff — cunoscută astăzi drept Palatul Elisabeta —, atât pentru activitatea Curții, cât și pentru locuit.
Ultimii ani ai reședinței regale (1944–1947)
La 19 iulie 1945, în Sala Tronului a avut loc ceremonia prin care regelui Mihai i-a fost înmânat Ordinul Victoriei („Pobeda”), cea mai înaltă decorație militară sovietică; în acest scop, Sala Tronului și câteva alte încăperi au fost reparate în grabă, restul clădirii rămânând marcat de avariile din august 1944. Palatul nu și-a mai recăpătat funcția de reședință locuită: la 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost silit să abdice, iar odată cu instaurarea deplină a regimului comunist, clădirea a intrat într-o nouă etapă a existenței sale, ca „Palat al Republicii”.
Palatul Republicii (1948–1989)
Schimbarea destinației și ștergerea însemnelor monarhice
După abdicarea forțată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, clădirea a fost reparată, iar elementele arhitecturale care aminteau de monarhie au fost înlăturate sau ascunse. Denumirea oficială a devenit „Palatul Republicii”, menită să șteargă semnificația inițială a edificiului din memoria publică. Aici se organizau întruniri ale oficialităților comuniste și erau primiți oaspeții străini. Sălile de recepție ale corpului central au fost atribuite Consiliului de Stat; în timpul regimului Nicolae Ceaușescu, Sala Tronului era cunoscută drept „Sala Consiliului de Stat a Republicii Socialiste România”, fiind folosită pentru evenimente oficiale — de la întâlniri ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) până la ceremoniile de acordare a celor mai înalte distincții soților Ceaușescu.
Muzeul de Artă al Republicii
În 1948, la un an după abdicare, Consiliul de Miniștri a desemnat clădirea — cu excepția sălilor de recepție — să devină muzeu național de artă; prima galerie a noului muzeu, cea de artă națională, a fost inaugurată în 1950. Alte surse indică anul 1953 ca moment din care o parte a palatului a adăpostit Muzeul de Artă al Republicii, încăperile și suprafețele alocate variind în timp; discrepanța 1948/1950/1953 este reluată la capitolul privind lacunele documentare. Nucleul colecțiilor l-a constituit galeria regală de tablouri, rămasă în țară ca proprietate a Coroanei potrivit testamentului lui Carol I și confiscată de statul comunist, alături de lucrări provenite din alte colecții naționalizate. Muzeul a funcționat neîntrerupt până în decembrie 1989, coexistând în clădire cu instituțiile regimului.
Sala Mică a Palatului și Sala Palatului
Tot din perioada comunistă, sala de spectacole din interiorul palatului — fosta sală privată de concerte și cinematograf a Familiei Regale, din aripa Știrbei — a fost deschisă publicului larg, funcționând ca cinematograf sub denumirea de „Sala Mică a Palatului”, cu acces separat din strada Știrbei Vodă. Denumirea se raporta implicit la Sala Palatului, marea sală de congrese și concerte construită în anii 1959–1960, în timpul regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej, în spatele palatului, pe amplasamentul fostei vile regale Casa Nouă, demolată după 1948. Proiectul a aparținut arhitecților Horia Maicu, Tiberiu Ricci și Ignace Serban, cu inginerii A. Cișmigiu și D. Badea pentru structură, Alexandru Anton Necșulea și N. Wegener pentru acustică și A. Băilescu și V. Marinescu pentru instalațiile electrice și iluminat. Clădirea, folosită pentru congresele partidului și pentru mari manifestări culturale, este un edificiu distinct de Palatul Regal, clasat separat ca monument istoric (cod LMI B-II-m-B-18423); coexistența celor două denumiri — Sala Mică a Palatului și Sala Palatului — a generat și generează în continuare confuzii în literatura de popularizare.
Revoluția din 1989, restaurarea și MNAR astăzi
Decembrie 1989: palatul în focul luptelor
Piața Palatului a fost, la 21 decembrie 1989, locul ultimului miting al lui Nicolae Ceaușescu și, în zilele următoare, unul dintre principalele teatre de luptă ale Revoluției. În 22 și 23 decembrie 1989, clădirea palatului a fost incendiată și avariată în proporție de 80%, potrivit datelor muzeului, peste 1.000 de lucrări de artă fiind degradate sau distruse. Laboratorul de restaurare a picturii în ulei a ars aproape în întregime, fiind incendiat, potrivit anchetelor ulterioare, cu napalm. Sute de lucrări — printre care capodopere semnate de Ștefan Luchian, Nicolae Grigorescu și Theodor Aman — au fost împușcate frontal, deliberat; cercetătorul Victor Sămărtinean, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, a arătat că gruparea împușcăturilor pe tablouri exclude orice rațiune tactică sau militară. La peste trei decenii de la evenimente, nici Rechizitoriul Revoluției nu a stabilit cu exactitate autorii distrugerilor. Urmele gloanțelor sunt încă vizibile pe fațada palatului și pe geamurile casei Scării Voievozilor.
Refacerea și restaurarea patrimoniului (1990–2000)
În 1990, printr-o hotărâre de guvern, întreaga clădire a fostului palat regal a fost atribuită Muzeului Național de Artă al României — titulatură adoptată în același context. Muzeul a fost închis între 1990 și 2000 pentru ample lucrări de renovare și reamenajare, interval în care patrimoniul a fost valorificat numai prin expoziții temporare, la sediu și în străinătate. Planul de priorități stabilit la începutul anului 1990 a vizat refacerea atelierelor de restaurare la standarde internaționale și specializarea personalului; muzeul a beneficiat de sprijinul unor instituții de prestigiu — British Council, Stichting Restauratie Atelier Limburg (Olanda), Hamilton Kerr Institute din Cambridge, Camberwell College of Arts, Textile Conservation Centre de la Hampton Court (Marea Britanie), Bayerisches Nationalmuseum din München, Getty Museum (SUA), IRPA (Belgia) —, o parte dintre lucrările de pictură europeană deteriorate în decembrie 1989 fiind restaurate în laboratoare din Europa și Statele Unite. Până la sfârșitul anului 1989, în laboratorul de pictură în ulei fuseseră restaurate 3.996 de picturi; din 1990 până în prezent au fost restaurate alte circa 1.400 de lucrări, prioritare fiind cele avariate la Revoluție.
Redeschiderea galeriilor și restaurarea clădirii (1995–2012)
În 1995 a fost inaugurată, în corpul Știrbei, sala Auditorium, amenajată în fosta Sală Mică a Palatului. Galeriile permanente au fost redeschise succesiv: Galeria de Artă Europeană în mai 2000, Galeria de Artă Românească Modernă în martie 2001 și Galeria de Artă Veche Românească în aprilie 2002. După anul 2000, unele spații istorice au fost folosite și pentru evenimente private (nunți, evenimente de firmă), practică semnalată critic în presă. Un amplu program de restaurare a clădirii, derulat prin Unitatea de Management a Proiectului din Ministerul Culturii, a fost finalizat în februarie 2012; lucrările au vizat, pe lângă consolidare și restaurarea fațadelor din piatră de Bașchioi, o restitutio in integrum a semnificației istorice a spațiilor de la etajul I, prin completarea decorației interioare cu elemente de epocă.
Muzeul Național de Artă al României astăzi
În prezent, muzeul este organizat în Galeria Națională — cuprinzând Galeria de Artă Veche Românească (icoane, broderii, manuscrise miniate, orfevrărie și un Tezaur expus în trei săli) și Galeria de Artă Românească Modernă (circa 700 de picturi și sculpturi, de la Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady și Gheorghe Petrașcu la Constantin Brâncuși, Dimitrie Paciurea și avangarda reprezentată de Victor Brauner, Marcel Iancu, Hans Mattis-Teutsch, M.H. Maxy și Arthur Segal) — și în Galeria de Artă Europeană, al cărei nucleu provine din fosta colecție regală, cu opere de Domenico Veneziano, Tintoretto, Bronzino, Lucas Cranach cel Bătrân, Rubens, Pieter Brueghel cel Tânăr, Rembrandt, El Greco, Monet, Signac și Rodin. Acestora li se adaugă Colecția de Artă Orientală, cu circa 1.400 de piese, și Galeria de Artă Decorativă Europeană. Muzeele satelit ale MNAR sunt Muzeul Colecțiilor de Artă (Palatul Romanit), Muzeul K.H. Zambaccian și Muzeul Theodor Pallady.
Spațiile istorice — Sala Tronului, Sufrageria Regală și Scara Voievozilor — sunt incluse în programul obișnuit de vizitare. Dintre evenimentele majore găzduite după redeschidere se remarcă expoziția „Umbre și lumini. Patru secole de pictură franceză” (15 iulie – 2 octombrie 2005), cea mai mare expoziție de pictură franceză organizată în Europa Centrală și de Est după 1945, cu 77 de lucrări de Poussin, Chardin, Ingres, David, Delacroix, Corot, Cézanne, Matisse, Picasso și Braque. În fața palatului, în Piața Revoluției, a fost inaugurat în 2005 Monumentul Renașterii Naționale, realizat de Alexandru Ghilduș, dedicat victimelor Revoluției din 1989.
Sala Auditorium (Sala Mică a Palatului) din Palatul Regal
Sala Auditorium, cunoscută de-a lungul timpului și sub denumirea de Sala Mică a Palatului, este sala de spectacole a Palatului Regal din București (Calea Victoriei nr. 49–53, sector 1), edificiu care adăpostește astăzi Muzeul Național de Artă al României (MNAR). Sala este amplasată în aripa de nord a palatului, orientată spre strada Știrbei Vodă — denumită în nomenclatorul actual al muzeului „corpul Știrbei” — și dispune de acces separat față de corpul central al clădirii, prin intrarea din strada Știrbei Vodă nr. 1–3.
Sala are 450 de locuri pe scaune fixe și o scenă de aproximativ 75 mp, este dotată cu pian și cu echipamente tehnice care permit organizarea de concerte, proiecții de film, simpozioane și conferințe internaționale. Este singura sală de spectacole din interiorul Palatului Regal și unul dintre puținele spații ale edificiului concepute de la început pentru manifestări artistice.
Construcția aripii Știrbei și destinația inițială
Sala face parte din etapa finală de construcție a Palatului Regal în forma sa actuală. După incendiul din noaptea de 7 spre 8 decembrie 1926, care a distrus corpul central al vechiului palat al lui Carol I, regele Carol al II-lea a inițiat, începând cu 1930, ample lucrări de reconstrucție și amplificare, încredințate la început arhitectului Arthur Lorentz, apoi arhitectului Nicolae Nenciulescu, cel căruia i se datorează aspectul actual al clădirii. Soluțiile constructive pentru corpul central și pentru aripa de sud (Kretzulescu) au fost furnizate de inginerul Emil Prager, a cărui antrepriză a asigurat și dirigenția șantierului.
Aripa de nord, dinspre strada Știrbei Vodă, a fost ultima componentă a ansamblului: planurile au fost întocmite în perioada 1938–1940, iar corpul a fost finalizat în aproximativ doi ani. Parterul aripii era destinat Corpului de Gardă, iar etajul apartamentelor pentru invitații de seamă. În cadrul acestei aripi a fost amenajată și mica sală de spectacole, cu dotări atât pentru concerte, cât și pentru proiecții cinematografice, destinată utilizării private a Familiei Regale. Accesul separat din strada Știrbei Vodă permitea folosirea sălii independent de restul palatului.
Sala Mică a Palatului în perioada comunistă
După abdicarea forțată a regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, palatul a fost redenumit „Palatul Republicii”, iar elementele arhitecturale care aminteau de monarhie au fost înlăturate sau ascunse. Din 1953, o parte a clădirii a fost destinată Muzeului de Artă al Republicii, destinație păstrată, cu variații de suprafață, până în prezent. Tot din perioada comunistă, sala de spectacole din interiorul palatului a fost deschisă publicului larg, funcționând ca cinematograf; în această perioadă s-a consacrat denumirea de „Sala Mică a Palatului”.
Denumirea trebuie distinsă de cea a Sălii Palatului (numită uneori „Sala Mare a Palatului”), clădirea de congrese și concerte cu circa 4.000 de locuri construită în anii 1959–1960 în spatele Palatului Regal, pe amplasamentul fostei vile Casa Nouă, distrusă de bombardamentul german din 24 august 1944. Cele două săli aparțin unor clădiri distincte, iar confuzia dintre ele este frecventă în literatura de popularizare.
Sala Auditorium în cadrul MNAR
După Revoluția din decembrie 1989, în timpul căreia palatul a fost incendiat și avariat, clădirea a fost restaurată în etape succesive. Sala a fost reamenajată și inaugurată în anul 1995 sub denumirea de Auditorium, ca sală de concerte și spații de evenimente ale Muzeului Național de Artă al României. Datorită dotărilor tehnice, aici se organizează concerte camerale (printre altele, recitaluri din cadrul Festivalului SoNoRo), simpozioane, conferințe și proiecții de film.
Dintre manifestările găzduite în ultimele decenii pot fi menționate dialogul cu cetățenii susținut de Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, conferința „Cumințenia Pământului și spațiul imaginarului brâncușian” (27 septembrie 2016), precum și seria lunară de proiecții „Anul filmelor de artă la MNAR”, organizată începând cu 15 martie 2024 în parteneriat cu Happy Cinema și continuată în 2025, cu documentare dedicate unor artiști precum Tițian, Botticelli, Vermeer, Munch sau Salvador Dalí. Parterul sălii este folosit ocazional și ca spațiu expozițional.
Lacune și discrepanțe documentare
Câteva aspecte rămân insuficient documentate în sursele accesibile. În primul rând, data exactă a finalizării aripii Știrbei și a amenajării inițiale a sălii nu este precizată unitar: sursele indică întocmirea planurilor în 1938 și finalizarea corpului „în doi ani”, deci în jurul anului 1940, fără un document de recepție sau de inaugurare identificabil. În al doilea rând, anul 1995 este menționat ca an al inaugurării Auditoriumului în forma actuală, dar natura și amploarea lucrărilor de reamenajare, ca și data exactă a redeschiderii, nu sunt detaliate în sursele publice. În al treilea rând, capacitatea de 450 de locuri provine din catalogul Locurile Culturii; pagina oficială a MNAR nu publică date tehnice (capacitate, suprafață, dimensiunile scenei), astfel încât cifrele nu pot fi confruntate cu o sursă oficială. În fine, nu a fost identificată o cercetare dedicată istoriei sălii în perioada regală (programul proiecțiilor și al concertelor private, echipamentele cinematografice originale), subiect care ar merita o investigație arhivistică separată. Sala Auditorium, cunoscută și ca Sala Mică a Palatului, este sala de spectacole a Palatului Regal din București, situată în corpul Știrbei al Muzeului Național de Artă al României, cu intrare din strada Știrbei Vodă nr. 1-3. Construită odată cu aripa de nord a palatului, la sfârșitul anilor 1930, și destinată inițial concertelor și proiecțiilor private ale Familiei Regale, sala are 450 de locuri, o scenă de 75 mp și găzduiește concerte, conferințe și proiecții de film.
Personaje
Paul Gottereau — arhitect francez stabilit în România, autorul primului palat regal propriu-zis de pe Calea Victoriei (1882–1885), cu onorariu contractual de 5% din cheltuieli. A proiectat ulterior alte edificii majore ale Bucureștiului, între care Palatul CEC (1900) și Palatul Fundației Universitare Carol I (actuala Bibliotecă Centrală Universitară), situat chiar în fața palatului regal.
Karel Liman — arhitect al Casei Regale, colaborator la construirea castelului Peleș, a condus lucrările de extindere a palatului bucureștean până în 1906 și prima etapă a reconstrucției de după incendiu (decembrie 1926 – 15 mai 1928). Bolnav, s-a retras în 1928, fiind înlocuit în comisia de supraveghere de arhitectul Nicolae Ghica-Budești.
Nicolae Nenciulescu — arhitect, autorul formei actuale a Palatului Regal. Arhitect-șef al Ministerului Agriculturii și Domeniilor, a condus etapa a doua a lucrărilor (1928–1931), a făcut parte din comisiile etapelor a treia și a cincea și a prezentat în iulie 1928, la Cotroceni, planurile aprobate de regina Maria; a condus lucrările până la demisia sa din 1 iunie 1938. Albumul său din 1930 cuprinde planșele fațadei principale.
Arthur Lorenz — arhitect, prieten al lui Carol al II-lea din perioada exilului parizian, numit la 15 martie 1932 arhitect-șef al Palatului Regal. A condus etapa a patra, decisivă (1932–1937), încheiată cu inaugurarea din 1 ianuarie 1935 și cu recepția generală din 18 aprilie 1936.
Emil Prager (1888–1985) — inginer constructor, una dintre marile figuri ale antreprizei românești interbelice. Antrepriza sa a câștigat licitația din august 1928 și a executat lucrările Corpului Central, reconstrucția aripii Crețulescu, fațada de piatră a acesteia, tunelul de țevi și noul Corp de Gardă; rapoartele sale de șantier din 1939 rămân o sursă de primă mână pentru istoria construcției.
Nicolae Ghica-Budești (1869–1943) — arhitect și profesor, reprezentant de seamă al școlii românești de arhitectură, membru al comisiei de supraveghere a lucrărilor din august 1928, în locul lui Karel Liman.
Martin Stöhr — sculptor în lemn adus de Carol I din marele ducat de Baden și instalat la București într-un atelier întreținut pe cheltuiala suveranului; autorul ornamentației și mobilierului de stejar al vechiului palat, în maniera Renașterii germane.
Karl Schmutzer — sculptor german, autorul decorației Casei Golescu, conform contractului din 18 ianuarie 1820: 46 de basoreliefuri, 29 de figuri rotunde, capiteluri, vaze și frize, pentru 4.000 de taleri.
Cecilia Cuțescu-Storck (1879–1969) — pictoriță, autoarea frescei „Artele” de pe plafonul Sălii Tronului, una dintre primele femei profesor la o academie de artă de stat din Europa.
Aurel Bordenache — pictor al Curții Regale, autorul portretelor regilor Carol I și Ferdinand I (1934) care flanchează stema țării în Sala Tronului.
Ștefania Ciubotaru — istoric, cercetătoare la Muzeul Național Cotroceni, autoarea studiului „Palatul Regal din Calea Victoriei” (București. Materiale de Istorie și Muzeografie XXI, 2007), fundamentat pe fondurile D.A.N.I.C. Casa Regală și Castele și Palate, sursa principală a datelor de arhivă din prezenta monografie.
Angelo-Barbu Popescu — autorul reconstituirii documentare a Casei Noi (București. Materiale de Istorie și Muzeografie XIX, 2005), realizată pe baza a două fotografii primite de la regele Mihai I.
Notă: Lacune și discrepanțe documentare
Datarea construcției Casei Golescu diferă de la o sursă la alta: 1812–1815 (Wikipedia), casă „construită în 1820” (cronologia oficială a MNAR), 1812–1825 (Știrile ProTV), respectiv „în aproximativ trei ani” de la cumpărarea terenului la 14 august 1812 (sursele narative bazate pe contractul Schmutzer din 18 ianuarie 1820). Contractul de decorație din 1820 sugerează că lucrările de finisare erau încă în curs la acea dată, dar o datare fermă a încheierii construcției nu este posibilă pe baza surselor accesibile.
Data incendiului care a distrus Corpul Central este indicată drept noaptea de 7 spre 8 decembrie 1926 în studiul Ștefaniei Ciubotaru (pe baza fondului D.A.N.I.C. Castele și Palate) și în majoritatea surselor, dar drept 6/7 decembrie 1926 în cronologia oficială publicată de MNAR. Rezumatul în limba engleză al studiului Ciubotaru conține, în plus, o eroare evidentă de tipar („7/8 of September 1926”), precum și afirmația inexactă că palatul ar fi fost inaugurat în 1935 „în vremea regelui Ferdinand și a reginei Maria” — Ferdinand murise în 1927.
Periodizarea etapei a cincea a reconstrucției prezintă o inconsecvență internă în studiul Ciubotaru: lista celor cinci etape o delimitează între 28 ianuarie 1938 și 6 septembrie 1940, dar un alt pasaj al aceluiași studiu afirmă că ultima etapă a început la 28 ianuarie 1937 și s-a încheiat în septembrie 1940. Întrucât etapa a patra este delimitată explicit la 28 ianuarie 1937, continuitatea cronologică pledează pentru 1937 ca dată de început a etapei finale, varianta „1938” fiind probabil o eroare de culegere; chestiunea ar putea fi tranșată doar prin consultarea dosarelor D.A.N.I.C. citate.
Anul „terminării” palatului este indicat variabil: clădirea a fost inaugurată la 1 ianuarie 1935, recepția generală a construcției s-a făcut la 18 aprilie 1936, șantierele s-au închis în septembrie 1940, iar Wikipedia și alte surse de popularizare rețin formula „terminat în anul 1937”. Cele patru repere nu se contrazic în fond — ele corespund unor momente diferite ale unui șantier prelungit —, dar utilizarea lor fără precizări întreține confuzia.
Atribuirea distrugerii parțiale a aripii Știrbei în 1944 diferă: una dintre sursele narative o pune pe seama bombardamentelor americane (raidurile aliate din primăvara–vara anului 1944), în timp ce studiul Ciubotaru, Wikipedia și celelalte surse leagă avarierea gravă a palatului de bombardamentul german de represalii din 24 august 1944. Este plauzibil ca ansamblul să fi fost afectat de ambele campanii de bombardament, dar sursele accesibile nu permit departajarea avariilor pe episoade.
Momentul instalării muzeului în palat este indicat drept 1948 (decizia Consiliului de Miniștri), 1950 (deschiderea primei galerii, potrivit cronologiei MNAR) sau 1953 (Wikipedia, pentru găzduirea Muzeului de Artă al Republicii într-o parte a clădirii). Cel mai probabil, cele trei date corespund unor etape succesive ale aceluiași proces — decizie, deschidere, extindere —, dar sursele nu explicitează raportul dintre ele.
Grafia numelui arhitectului-șef al Palatului Regal din etapa a patra oscilează între Arthur Lorenz (studiul Ciubotaru, sursele istorice) și Arthur Lorentz (cronologia MNAR, presa de popularizare); istoricul Georgeta Filitti folosește forma A. Lorenz. În fine, datele tehnice ale sălii Auditorium (450 de locuri, scenă de circa 75 mp) provin exclusiv din catalogul Locurile Culturii, pagina oficială a MNAR nepublicând date tehnice care să permită confruntarea cifrelor.
Referințe:
Septembrie 2023:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.