Inginerul Emil Prager
Originea și familia
Emil Prager s-a născut la București la 18/31 august 1888 (stil vechi/stil nou), în anul inaugurării Ateneului Român, în mahalaua Cazărmii. A fost fiul funcționarului comercial Iulius Prager și al Mariei, casnică. Potrivit unor surse, ambii părinți proveneau din comuna bănățeană Pâncota, unde exista, încă din secolul al XVIII-lea, o comunitate de coloniști germani (șvabi) stabiliți în urma colonizărilor habsburgice; familia s-ar fi mutat la București pe urmele Regelui Carol I. Emil Prager a rămas orfan de tată la vârsta de nouă ani. O altă relatare despre originea familiei, provenită chiar din amintirile nepoatei inginerului, descrie o ascendență mixtă — tată austriac, mamă română —, versiune care circulă în paralel cu cea a originii bănățene, șvabe, a ambilor părinți. Cele două variante nu pot fi în prezent conciliate din sursele disponibile, dar converg asupra unui fapt comun: rădăcinile central-europene, austriece, ale familiei paterne a inginerului.
Căsătoriile și copiii
La 26 de ani, Emil Prager s-a căsătorit cu Margareta Prager. Din această căsătorie au rezultat patru copii: doi fii — Ionel, inginer la rândul lui, decedat în octombrie 1940, și Dan, decedat în copilărie — și două fiice, dintre care una, Anca Costa-Foru, absolventă de filologie, a devenit cercetătoare la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Margareta Prager a murit în 1952, în casa familiei de pe strada Paris, la scurt timp după moartea fiului ei și după naționalizarea antreprizei soțului.
La 31 mai 1954, la vârsta de 66 de ani, Emil Prager s-a recăsătorit cu actrița Elvira Godeanu (1904-1991), de la Teatrul Național din București. Cei doi au locuit până în 1961 într-o vilă de pe strada Docenților, proiectată în 1939 de arhitectul Alexandru Zaharia special pentru actriță și primită de aceasta în dar de la inginer. În 1961, cuplul a fost evacuat forțat din locuință de autoritățile comuniste, pentru a fi pusă la dispoziția Corpului Diplomatic — soarta pe care o cunoscuse deja, cu câțiva ani mai devreme, și casa familiei din strada Paris, unde inginerul ajunsese chiriaș în propria locuință, construită de el în piața Quito după planurile arhitectului Arghir Culina.
Nepoata inginerului, Ioana Nicolau Costa-Foru, fiica Ancăi Costa-Foru, s-a născut în 1955 chiar în casa din strada Paris și a păstrat o relație apropiată cu bunicul ei, pe care îl numea „Opapa”. Din amintirile ei se conturează un om vesel, curios de tot ce era nou, pasionat de artă — pictură pointillistă, cubism, artă orientală —, cititor asiduu al presei străine primite de la prieteni din Occident și colecționar de ilustrate din toată lumea.
Personalitatea și viața cotidiană
Foștii colegi de birou l-au descris pe Emil Prager drept un om meticulos, punctual și rezervat în privința politicii, care evita constant discuțiile pe teme politice, limitându-se la subiecte profesionale — atitudine confirmată și de dosarul său de urmărire întocmit de Securitate, păstrat la CNSAS, din care reiese că informatorii însărcinați să-l provoace nu au reușit niciodată să obțină comentarii politice de la el. Purta permanent un carnețel în care nota promisiuni făcute colegilor sau idei tehnice care îi veneau, adesea, în timpul nopții; a doua zi le rezolva și le ștergea din carnețel. Mergea zilnic pe jos la serviciu, nu a întârziat niciodată și nu a luat niciodată concediu medical.
Acordat generos formării profesionale a tinerilor, Emil Prager a susținut financiar burse pentru studenți merituoși din ultimul an la facultatea de Construcții, cu condiția ca aceștia să se angajeze apoi la antrepriza sa, și a sprijinit studiile copiilor unora dintre angajații săi. La Școala Națională de Poduri și Șosele a existat, de altfel, o bursă „Ionel Prager”, instituită în memoria fiului său.
Ultimii ani și moartea
După cutremurul din 4 martie 1977, la 89 de ani, Emil Prager a participat la întâlnirile purtate în România cu specialiști seismologi japonezi, americani și sovietici, notând cu acribie întrebările și răspunsurile discutate. La 28 iulie 1981 și-a donat întreaga bibliotecă personală Muzeului Tehnic „Dimitrie Leonida”. Pentru merite deosebite în domeniul construcțiilor, fusese decorat, în 1966, cu Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România”, clasa a IV-a (Decretul nr. 104 din 22 februarie 1966). În toamna anului 1984, la 96 de ani, Emil Prager a suferit o operație de glaucom la Spitalul Militar din București. Intervenția nu i-a salvat vederea, iar inginerul a rămas orb în ultimele luni de viață. A murit la 1 februarie 1985, la vârsta de 96 de ani, iar funeraliile s-au desfășurat la biserica Boteanu din București.
Studii și formarea profesională
Anii de școală
Emil Prager a urmat școala primară „Nicolae Golescu” din București, între 1895 și 1899, apoi Liceul „Gheorghe Lazăr”, secția reală, pe care a absolvit-o în 1907. În același an a fost admis, prin concurs, ca bursier la Școala Națională de Poduri și Șosele din București, instituția care forma la acea vreme inginerii de stat ai țării. În vara și toamna anului 1908, în timpul studenției, Prager a participat la o călătorie de practică în Delta Dunării, la care Școala Națională de Poduri și Șosele își trimitea periodic studenții. Caietul de însemnări păstrat din acea călătorie conține desene în creion ale caselor și podurilor întâlnite pe traseu, precum și notații despre distanțele parcurse, orele de mers pe jos și condițiile de cazare. Obiceiul de a consemna sistematic date, distanțe și cifre, vizibil încă din acest caiet de student, a rămas o constantă a activității sale profesionale de mai târziu. A absolvit Școala Națională de Poduri și Șosele la 12 iulie 1912, cu diploma nr. 281, șef al promoției sale, alături de colegi care aveau să devină, la rândul lor, ingineri cunoscuți — Ion Beleș, Henri Teodoru și Aurel Ioanovici. La data absolvirii, s-a înscris în Corpul Tehnic Român și a devenit membru al Societății Politehnice din București.
Profesorii și modelele profesionale
Spre finalul vieții, Emil Prager și-a amintit cu recunoștință de profesorii care i-au format vocația: Grigore Țițeica, Andrei Ioachimescu, Traian Lalescu și inginerul Anghel Saligny, ale cărui cursuri le-a urmat la Școala de Poduri și Șosele. Alte relatări despre formarea sa menționează, alături de Saligny, și pe profesorii Elie Radu și Ion Ionescu-Bizet. Prager a păstrat legătura cu Anghel Saligny și după absolvire, lucrând sub îndrumarea lui la primele proiecte industriale ale carierei. Rigoarea tehnică și disciplina profesională pe care avea să le ceară, decenii mai târziu, propriilor colaboratori — verificarea atentă a calculelor, respectarea strictă a termenelor, formarea sistematică a muncitorilor calificați — își au originea în anii petrecuți sub îndrumarea acestor profesori.
Primii ani de carieră (1912-1921)
După absolvire, Emil Prager a fost numit la Direcția Generală a Porturilor și Căilor de Comunicație pe Apă din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, unde a lucrat la studii legate de porturile de la Constanța și de pe Dunăre. În timpul Primului Război Mondial, între 1915 și 1918, a activat ca șef de secție la Ministerul de Război, respectiv la Direcția Generală a Munițiilor, participând la lucrări industriale legate de efortul de război, sub conducerea lui Anghel Saligny. În 1921, Emil Prager și-a înființat propriul birou de studii, expertize și proiecte pentru lucrări de beton armat — primul de acest fel din România. Biroul avea să stea, câțiva ani mai târziu, la baza Antreprizei de Construcții „Ing. Emil Prager”, care i-a purtat numele până la naționalizarea din 1948.
Antrepriza „Ing. Emil Prager” și activitatea interbelică (1921-1948)
Antrepriza și organizarea activității
Biroul de studii, expertize și proiecte înființat de Emil Prager în 1921 s-a transformat, în jurul anului 1925, în Antrepriza de Construcții „Ing. Emil Prager”, una dintre cele mai prestigioase firme de construcții din România interbelică. În București activau, în acea perioadă, cinci antreprize mari de construcții, aflate în concurență pentru câștigarea lucrărilor publice și private. Antrepriza lui Prager practica un adaos comercial de doar 1-2%, dar realiza o cifră de afaceri anuală de aproximativ 100 de milioane de lei, prin volumul mare de lucrări executate.
Firma dispunea, la momentul naționalizării din 1948, de un parc auto propriu de patru automobile (Mercedes, Plymouth, Ford Taunus), două motociclete și douăsprezece autocamioane (Ford, Chevrolet, Mercedes, Chrysler Pickup, Opel-Blitz), toate preluate de stat odată cu întreprinderea, conform Anexei nr. 6 a Legii 119. Emil Prager acorda burse studenților merituoși din ultimul an la facultatea de Construcții, cu condiția ca aceștia să se angajeze ulterior la antrepriza sa, și susținea material studiile copiilor unora dintre angajații săi. Antrepriza funcționa totodată ca școală de calificare pentru muncitori, cu accent pe pietrărie, tuneluri, drumuri moderne și lucrări de finisaj.
Mecanizarea șantierelor și inovațiile tehnice
Emil Prager a fost un promotor al mecanizării lucrărilor de construcții în România. În 1926 a introdus pe șantierele sale betoniere și elevatoare electrice; în 1929 a importat prima macara mobilă folosită în țară, de tip Wolff; în 1930 a introdus sistematic graficele de eșalonare a lucrărilor; în 1933 a adus aparatele de torcretare cu aer comprimat, iar în 1935, primele instalații de transport al betonului prin conducte, cu aer comprimat. În 1936 a folosit pre-vibratoare electrice la turnarea planșeelor nervurate ale Palatului Regal, iar din 1938 a introdus elemente tip și cofraje metalice de inventar, alături de tehnica pânzelor subțiri din beton armat, cu decofrare rapidă. Între 1930 și 1938, antrepriza sa a executat primele clădiri cu schelet metalic din țară — uscătoria de cereale din portul Constanța și clădirea fostului Minister al Energiei Electrice de pe Bulevardul Magheru.
Pentru a asigura materialul de piatră necesar lucrărilor de drumuri și fațade, Prager a redeschis cariera de piatră de la Bașchioi, județul Tulcea, și a reorganizat carierele mai vechi de la Poeni, județul Cluj, și Racoș, județul Brașov, legate prin linii CFR de garaj de gările apropiate. La lucrările de cioplire a pietrei și marmurei, de stucomarmură și mozaic, antrepriza a colaborat cu meșteri pietrari veniți din Italia, printre care frații Santalena. Una dintre lucrările cu caracter ieșit din comun ale antreprizei a fost ridicarea bisericii din comuna Rebegești-Buftea, județul Ilfov, deasupra noului nivel al apelor rezultat din lucrările de amenajare a unui lac: între 15 iunie și 1 octombrie 1935, biserica a fost înălțată cu aproximativ 3,5 metri, la un ritm de lucru de circa 0,30 m pe zi, fundația fiind consolidată cu beton armat — o premieră tehnică pentru România.
Colaborări cu arhitecții și lucrări emblematice
Cele mai multe dintre lucrările Antreprizei „Ing. Emil Prager” au fost realizate în colaborare cu arhitecți renumiți ai perioadei interbelice: Nicolae Nenciulescu, George Negoescu, Jean Monda, Paul Smărăndescu, Arghir Culina, Petre Antonescu, Horia Teodoru, Constantin Iotzu, Duiliu Marcu, Octav Doicescu, Emil Nădejde, Adrian Gabrilescu și alții. Proiectele acopereau întregul proces al unei construcții — de la proiectare la execuție și, adesea, la supravegherea ulterioară a lucrărilor — sau, în alte cazuri, doar proiectul de rezistență din beton armat ori execuția propriu-zisă, pe planurile altor proiectanți.
După cutremurul din 10 noiembrie 1940, Emil Prager a făcut parte din comisia superioară de pe lângă Consiliul Tehnic Superior, înființată de Ministerul Lucrărilor Publice pentru a studia comportarea construcțiilor bucureștene la solicitările seismice; pe baza acestor studii au fost emise, la 19 ianuarie 1942, primele prescripții oficiale de proiectare antiseismică din România. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Emil Prager a refăcut, pe cheltuiala antreprizei sale, cupola Ateneului Român, avariată de bombardamente. A susținut, alături de inginerii Ion Vardală și Dumitru Stan, posibilitatea reparării cu costuri modeste a Teatrului Național, avariat în 1944 de o eroare de bombardament german care viza Palatul Telefoanelor. Ideea a fost agreată în 1946 de Ministerul Cultelor și Artelor, dar, odată cu instalarea guvernului Petru Groza în 1947, Teatrul Național a fost demolat, iar locul a rămas viran până la construirea actualului hotel Novotel.
Metoda de lucru și naționalizarea din 1948
Emil Prager conducea personal controlul șantierelor sale: verifica mai întâi la bancă dacă din acreditivul șantierului fuseseră scoase sume, semn că se lucrase, apoi inspecta calitatea lucrărilor, ordinea și disciplina și, în final, cerea șefului de șantier carnețelul de prezență a muncitorilor, verificând dacă existau angajați ponte fictiv. Printre principiile pe care le aplica în organizarea afacerilor se numărau recuperarea rapidă a investițiilor, libera concurență, formarea profesională a personalului și un raport echilibrat între libertatea de inițiativă și responsabilitate. Prefera formarea practică, pe șantier, activității didactice universitare, citând deseori un dicton din Epistolele lui Seneca: „Lung e drumul prin învățătură, scurt și eficace prin exemple”. La 11 iunie 1948, Antrepriza de Construcții „Ing. Emil Prager” a fost naționalizată, împreună cu toate bunurile personale ale inginerului, în baza Legii 119. Emil Prager a rămas, din acel moment, fără dreptul de a mai semna vreun edificiu de anvergură pe cont propriu, iar casa construită de el în piața Quito, pe strada Paris, în care locuia, a devenit locuință colectivă pentru mai multe familii, el însuși ajungând chiriaș în propria clădire.
Activitatea în perioada comunistă (1948-1980) și „Betonul armat în România”
De la Sovrom-Construcția la Trustul de Construcții Energetice (1948-1958)
După naționalizarea antreprizei sale, Emil Prager a lucrat, între 1948 și 1950, ca inginer-șef al întreprinderii Sovrom-Construcția, aflată sub conducere sovietică, reprezentată de inginerul Dubinin. La 25 decembrie 1950, la vârsta de 62 de ani, a acceptat o nouă colaborare, în cadrul unităților nou create de Ministerul Energiei Electrice, unde a funcționat ca inginer-șef al Trustului de Construcții Energetice, între 1951 și 1957.
În această calitate, Emil Prager a contribuit la organizarea lucrărilor din cadrul planului de electrificare a țării și la construcția termocentralelor de la Ovidiu, Paroșeni, Doicești, Sângeorgiu de Pădure, Ișalnița și București Sud, precum și la numeroase stații de transformare de înaltă tensiune și linii de transport al energiei electrice. Un fost coleg de birou, inginerul Tiberiu Comănescu, își amintea că, prin anii 1960, la peste 70 de ani, Prager s-a urcat pe o scară de aproximativ 6 metri pentru a controla personal starea fundației de beton armat a unei turbine de termoficare de la Uzina Electrică Grozăvești, afectată de vibrații după o așezare inițială necorespunzătoare.
Consilier tehnic până la 90 de ani
După 1958, Emil Prager a devenit inginer principal în Direcția Tehnică a Ministerului Energiei Electrice și membru al Consiliului Tehnic al ministerului, avizând proiectele de construcții pentru lucrările planului de electrificare, în colaborare cu proiectanții institutelor I.S.P.E. și I.S.P.H. A fost solicitat constant ca expert și de alte instituții, precum Ministerul Industriei Ușoare și Ministerul Metalurgiei. Locuia într-un apartament la etajul trei al unui bloc de pe strada George Enescu nr. 7, vizavi de biserica Albă, și mergea zilnic pe jos la serviciu; nu a întârziat niciodată și nu a luat niciodată concediu medical.
În 1970, odată cu schimbarea grilei de salarizare, un fost dulgher al Antreprizei sale, ajuns între timp ministru al Construcțiilor Industriale, l-a semnalat lui Nicolae Ceaușescu drept caz special. Ca urmare, Emil Prager a primit o pensie de merit de 3.500 de lei pe lună — oficializată prin Decretul nr. 111 din 24 martie 1971, care marchează și pensionarea sa oficială, la 1 martie 1971 — și a continuat să lucreze cu jumătate de normă, ca inginer principal. Ministrul a dorit să-l ia drept consilier personal, ofertă pe care Prager a refuzat-o, invocând vârsta înaintată și imposibilitatea de a mai face față deplasărilor pe șantiere.
În 1978, la vârsta de 90 de ani, Emil Prager a fost chemat la serviciul de Cadre și informat că nu va mai fi plătit pentru prezența sa cu jumătate de normă. Răspunsul lui, așa cum și-l amintea colegul Tiberiu Comănescu, a fost: „Toată viața am lucrat pe bani și dacă nu mai sunt plătit nu mai vin la serviciu.” Din acel moment, Prager nu s-a mai prezentat la minister, deși a rămas solicitat, ocazional, ca expert tehnic până spre 1980.
«Betonul armat în România» și publicațiile tehnice
De-a lungul carierei, Emil Prager a publicat numeroase articole și studii tehnice, printre care „Calculul secțiunilor de beton armat dublu armat” (1914), „Organizarea lucrului în industria construcțiilor” (1931), un studiu despre ridicarea bisericii din Rebegești, apărut la Paris în 1938, „Problema drumurilor în România” (1944) și „Elemente prefabricate de beton armat și istoria lor” (1956).
Lucrarea sa de referință a rămas însă monografia „Betonul armat în România”, pentru care a strâns material documentar pe parcursul întregii sale cariere și pe care a publicat-o, la Editura Tehnică, în 1979, la vârsta de 90 de ani. Volumul, apărut într-un prim tom de peste 500 de pagini, a fost distins în 1981 cu Premiul „Aurel Vlaicu” al Academiei Române. Emil Prager a rămas activ intelectual până aproape de sfârșitul vieții, citind constant publicații tehnice străine — precum Le Point, L'Express și Paris Match, primite de la prieteni din Occident — pe care le adnota și le împrumuta apoi colegilor de la minister.
Lista lucrărilor
Lista de mai jos reunește principalele lucrări atribuite Antreprizei „Ing. Emil Prager” sau realizate de inginer înainte de înființarea acesteia, așa cum rezultă din sursele disponibile. Lucrările sunt grupate pe categorii; pentru multe dintre ele sursele indică doar proiectul de rezistență din beton armat sau execuția, colaborarea cu proiectul de arhitectură aparținând altor autori.
Clădiri publice și administrative
Reședințe și vile particulare
Imobile de raport și blocuri de locuințe
Proiecte industriale
Lucrări religioase
Lucrări în afara Bucureștiului și colaborări
· Bibliografie