Arhitectul Nicolae (Neculai) Ghika-Budești
Neculai (Nicolae) Ghika-Budești a activat în primul rând în România, cu un parcurs intelectual și profesional puternic conectat la mediul francez de formare și la rețeaua academică europeană a epocii. Este prezentat constant ca arhitect român, cu apartenență la familia Ghika/Ghyka/Ghica, ramura Ghika-Budești. În mod uzual, numele „Budești” este explicat ca nume de ramură/toponimic, folosit în genealogia familiei și în identificarea acestei linii. Nicolae Ghika-Budești aparține ramurii Ghika-Budești a marii familii boierești Ghika (cunoscută și sub formele Ghyka sau Ghica), una dintre cele mai vechi și influente familii din istoria Moldovei și a Țărilor Române. El se înscrie în generația a unsprezecea a acestei ramuri genealogice, așa cum este reprezentată în arborele familiei.
S-a născut la 28 decembrie 1869, la Iași, și a murit la 16 decembrie 1943, la București, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu. Tatăl său a fost Nicolae Ghika-Budești, mare proprietar, născut în jurul anului 1837 și decedat la 8 martie 1908, la Iași. Mama sa a fost Elena Rosetti-Ciorteșcu, născută în jurul anului 1871 și decedată la 16 februarie 1948, la București. Era născută Cantacuzino, nepoata lui Nicolae Cantacuzino, fost mare logofăt al lui Mihai Vodă Sturza.Prin linia maternă, Nicolae Ghika-Budești era nepotul lui Ștefan Rosetti și al Mariei Rosetti-Roznovanu, integrându-se astfel în rețeaua de alianțe dintre marile familii boierești moldovene.
Pe linie paternă, descendența sa urcă la Grigore Ghika, supranumit „Herțanul”, născut în jurul anului 1765 și decedat la 15 martie 1838, la Iași, personalitate de prim rang a administrației moldovene, care a deținut funcțiile de Mare Postelnic, Mare Logofăt și Președinte al Divanului. Soția acestuia, și bunica paternă a arhitectului, a fost Ecaterina Cantacuzino-Pașcanu, născută la 9 februarie 1776 și decedată la 15 decembrie 1850, la Iași, legând direct ramura Ghika-Budești de familia Cantacuzino.
Nicolae Ghika-Budești s-a căsătorit de două ori. Prima căsătorie a avut loc în anul 1900, cu Madeleine Landrieu, născută la 14 aprilie 1869, la Le Havre, în Franța, fiica unui colonel francez. Madeleine Landrieu a murit la 1 septembrie 1951, la București. A doua căsătorie, încheiată în 1901, a fost cu Elena Feodosieff-Cantacuzino, născută la 14 noiembrie 1889, la Mândra, în Basarabia, consolidând încă o dată legăturile familiale cu mediul aristocratic și intelectual al epocii.
Din căsătoriile sale au rezultat mai mulți copii, care au continuat tradiția intelectuală și profesională a familiei. Dintre aceștia, se remarcă Ion-Eugen Ghika-Budești, născut la 23 martie 1902, la București, decedat în noiembrie 1991 la Rouen, în Franța, arhitect și profesor universitar, precum și Ștefan Ghika-Budești, născut la 30 aprilie 1904, la Predeal, decedat la 4 august 1959, la București, geolog și membru corespondent al Academiei Române. Arborele genealogic consemnează și alți descendenți, cu ramificații în România, Franța și Elveția.
Prin această descendență, Nicolae Ghika-Budești se înscrie într-o linie genealogică ce reunește familiile Ghika, Cantacuzino, Rosetti, Balș și Sturdza, reflectând continuitatea unei elite politice, culturale și intelectuale românești din secolele al XVIII-lea până în secolul al XX-lea, context care a marcat profund poziționarea sa socială și intelectuală.
Carieră și roluri instituționale
În perioada adolescenței și tinereții a făcut studii în străinătate (în special în spațiul francofon) și în țară. Nicolae Ghika-Budești urmează cursurile școalei primare la Lausanne în Elveția între 1877—1881, după care se duce la Paris unde urmează cursuri liceale la „École Monge”, între 1881—1884. Se întoarce apoi în țară și termină la Iași liceul, la Institutul Unite, în 1888, unde a avut ca profesori pe Cobălcescu, Poni și Petru.
A urmat apoi Școala Națională de Poduri și Șosele din București, între 1889-1893, unde era director unchiul său Gh. Duca. La această vestită școală are ca profesori pe Anghel Saligny, T. C. Istrate și Ion Cantacuzino. În 1893 pleacă la Paris, la Școala de Arte Frumoase (École Nationale Supérieure des Beaux-Arts) și începe să studieze arhitectura, intrând în atelierul maestrului Louis-Charles Chausse, fiind recomandat de Charles Garnier, cunoscut arhitect al Operei din Paris, și de Pierre Puvis de Chavannes, unchiul prin alianță al lui N. Ghika-Budești. Își finalizează diploma în 1901, cu recunoaștere profesională franceză de arhitect diplomat al Guvernului Francez. Parcursul acesta (ingineresc + artistic) explică profilul său foarte rar, în care rigoarea constructivă se combină cu o cultură istorică și artistică de specialitate.
După revenirea în România, lucrează ca arhitect liber-profesionist, dar devine rapid o figură majoră în sistemul public de protejare a patrimoniului. În 1905 este numit arhitect în Ministerul Instrucțiunii Publice, de unde, în 1906, trece în serviciul Comisiunii Monumentelor Istorice, unde desfășoară o activitate de șantier, evaluare și coordonare tehnică timp de decenii, într-o epocă în care restaurarea se profesionalizează, iar documentarea monumentelor capătă metodă și regularitate. Apoi, fiind pensionat, a servit ca sfătuitor ca membru al Comisiunii Monumentelor Istorice până la moarte.
Din 1910 a funcționat ca profesor al Școalei, mai târziu Academiei, iar astăzi Facultatea de Arhitectură. În 1930 a fost numit membru de onoare al Academiei Române. În paralel cu celelalte activități prefă la Școala de Arhitectură, conducând atelier și formând generații de arhitecți, într-o perioadă în care se fixează vocabularul și doctrina „caracterului național” în arhitectura românească. În 1937 este primit ca membru de onoare al Academiei Române, fapt care confirmă statutul său de autoritate culturală, nu doar de proiectant.
Profil profesional și stilistic
Nicolae Ghika-Budești este unul dintre marii promotori ai stilului neoromânesc în varianta sa erudită, filtrată prin studiu istoric și logică de material. În proiectele sale apar frecvent: cărămidă aparentă, arce în potcoavă, ancadramente cu profilări inspirate din tradiția locală, motive geometrice (inclusiv registrul „dinți de fierăstrău”), volume articulat-pitoresc, turnuri/foișoare, precum și o grijă constantă pentru relația dintre detaliu și ansamblu. Spre deosebire de neoromânescul „decorativ”, la el se simte permanent componenta de metodă: selecția formelor din exemple considerate „de preț” (biserici, mănăstiri, case vechi), și adaptarea lor la un program modern, cu soluții tehnice controlate.
Un capitol esențial în profilul lui este restaurarea: studiază, măsoară, descrie, propune intervenții, întocmește devize și conduce șantiere, într-o epocă în care restaurarea oscilase anterior între improvizație și „înnoire”. La Ghika-Budești, restaurarea devine profesie cu etică și instrumentar, iar documentarea, o formă de conservare prin cunoaștere. Această direcție explică și felul în care proiectează clădiri noi: ele par „înrudite” cu arhitectura veche, fără a copia literal, pentru că sunt construite din același tip de observație.
Lucrări de arhitectură și proiecte
Clădiri publice și administrative
Reședințe și vile particulare
Lucrări religioase
Lucrări în afara Bucureștiului și colaborări
Activitate de cercetare și publicistică
Ghika-Budești se distinge printr-o activitate publicistică masivă, în special legată de monumente, tipologii istorice și tehnici tradiționale. Punctul culminant îl constituie sinteza sa în patru volume despre evoluția arhitecturii din Muntenia și Oltenia, apărută în intervalul interbelic. În 1937 este invitat să susțină prelegeri la Sorbona despre arhitectura românească, ceea ce indică o vizibilitate reală în mediul universitar occidental.
"În ce privește opera publicistică, în afară de nenumăratele relevee și studii asupra vechei noastre arte arhitecturale pe care le-a ridicat personal și cu ajutorul elevilor săi colaboratori și tehnici, după exemplul lui Gh. Balș, N. Ghika-Budești a încercat un studiu de mari proporții asupra dezvoltării arhitecturii românești de la începuturile ei până în zilele noastre și a izbutit să adune o operă voluminoasă în patru mari volume documentare, mai toate bisericile din Muntenia și Oltenia catalogându-le și clasificându-le după epoci și stadii prototipuri și derivate ale acestora.
Prețuind vechile noastre lăcașuri de închinare, bisericile străbune, N. Ghika-Budești a fost un aprig apărător al lor, fiind părtașul neobosit care se dă și astăzi cu aceeași vigoare în apărarea patrimoniului nostru. Alături de Gh. Balș și cu ajutorul neprețuit al Comisiunii Monumentelor Istorice și în deosebi al acelor care au fost mult timp în Președinția acestei Comisiuni, regretatul N. Iorga, N. Ghika-Budești a creat o școală și a pregătit urmași destoinici pentru sarcina grea a păstrării restaurării vechilor ctitorii românești."
Lucrări publicate în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (BCMI)
Lucrări publicate în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice
Articole și studii în revista „Arhitectura”
Volume / cărți publicate (monografii și sinteze), interviuri
Invitat la Paris de profesorul Gabriel Millet, N. Ghika-Budești a rostit patru conferințe care cuprind rezumatul studiilor sale cuprinse în lucrările amintite.
Anexă: Lista sintetică a lucrărilor / proiectelor lui Nicolae Ghika-Budești (via Institutul Național al Patrimoniului)
Referințe
Anexă: N. GHIKA-BUDEȘTI
(articol de Victor Brătulescu în Revista Arhitectura, 1943-1944 - text integral, vezi originalul la Referințe)
Un îndrăgostit al arhitecturii românești și un iubitor al subsolului trecut istoric al țării noastre, arhitectul N. Ghika-Budești a trecut pragul veșniciei într-o zi sumbră de iarnă, la 16 Decembrie 1943. A fost fiul d-lui Eugen N. Ghika-Budești, mare proprietar, și al d-nei Elena, născută Cantacuzino, care era nepoata lui Nicolae Cantacuzino, fost mare logofăt al lui Mihai Vodă Sturza.
Născut la 12 Decembrie 1869 în Iași, Nicolae Ghika-Budești urmează cursurile școalei primare la Lausanne în Elveția între 1877—1881, după care se duce la Paris unde urmează cursuri liceale la „École Monge”, între 1881—1884. Se întoarce apoi în țară și termină la Iași liceul, la Institutul Unite, în 1888, unde a avut ca profesori pe Cobălcescu, Poni și Petru.
Înscriindu-se și isprăvind Școala de Poduri și Șosele din București, unde era director unchiul său Gh. Duca, îl făcuse însușirea cursurilor vechii școale pe care le urmează între anii 1889—1893. La această vestită școală are ca profesori pe Anghel Saligny, T. C. Istrate și Ion Cantacuzino. În 1893 N. Ghika-Budești pleacă la Paris, se înscrie la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts și începe să studieze arhitectura, intrând în atelierul maestrului Louis-Charles Chausse, fiind recomandat de Charles Garnier, cunoscut arhitect al Operei din Paris, și de Pierre Puvis de Chavannes, unchiul prin alianță al lui N. Ghika-Budești.
În 1901 este diplomat al Guvernului Francez. În 1905 este numit arhitect în Ministerul Instrucțiunii Publice, de unde, în 1906, trece în serviciul Comisiunii Monumentelor Istorice. Aci a rămas Ghika-Budești și a servit Instituția peste treizeci de ani ca arhitect șef al Serviciului Tehnic, după care, fiind pensionat, a servit ca sfătuitor ca membru al Comisiunii Monumentelor Istorice până la moarte. Din 1910 a funcționat ca profesor al Școalei, mai târziu Academiei, iar astăzi Facultatea de Arhitectură. În 1930 a fost numit membru de onoare al Academiei Române.
Între operele arhitecturale principale, create de N. Ghika-Budești, care dau preferință construcțiilor în cărămidă aparentă, imprimând o deosebită pecete a stilului românesc neoromân amintim:
Muzeul de Artă Națională Carol I din Șoseaua Kiseleff; Universitatea din București pe care o compune inițial pe un vast teren liber de lângă Podul Eftemie și Bulevardul Ardealului. Lipsa de spațiu și transformarea vechiului local al Universității vor fi impus lui N. Ghika-Budești anume reducerea planului inițial din care rămâne ideea centrală a supralărgirii și dezvoltării fațadelor spre stradă. De un plan mai deosebit, cu putință de desfășurare, ca acela care ar fi putut fi executat în câmpul amintit mai sus, de sigur că N. Ghika-Budești ar fi realizat cu totul altă operă, mult mai impunătoare decât aceea care i-a fost impusă de condițiile amintite: lipsa de spațiu și transformarea vechiului local.
Casa General R. Rosetti din Str. Barbu Catargiu, Casa George Știrbey din Domeniști Bacău, Liceul din Râmnicu Vâlcea, Biserica română din Str. Polonă, Biserica nouă de la Copou-Iași, Mausoleul lui Vasile Alecsandri de la Mircești, Laboratorul Dr. I. Cantacuzino din București, lucrări colaborare cu inginerul Gh. Balș, sunt tot atâtea opere arhitecturale realizate de N. Ghika-Budești.
În ce privește opera publicistică, în afară de nenumăratele relevee și studii asupra vechei noastre arte arhitecturale pe care le-a ridicat personal și cu ajutorul elevilor săi colaboratori și tehnici, după exemplul lui Gh. Balș, N. Ghika-Budești a încercat un studiu de mari proporții asupra dezvoltării arhitecturii românești de la începuturile ei până în zilele noastre și a izbutit să adune o operă voluminoasă în patru mari volume documentare, mai toate bisericile din Muntenia și Oltenia catalogându-le și clasificându-le după epoci și stadii prototipuri și derivate ale acestora.
Un șir de studii pregătitoare, publicate în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice de N. Ghika-Budești și de alții, i-au stat la îndemână pentru pregătirea lucrării de sinteză pe care o realizează în opera amintită. Invitat la Paris de profesorul Gabriel Millet, N. Ghika-Budești a rostit patru conferințe care cuprind rezumatul studiilor sale cuprinse în cele patru volume amintite.
Această ultimă încercare de sinteză cum a inițiat-o de moarte, a rămas în manuscris și unele întregiri necesare va trebui să găsească locul și timpul pentru a fi dată la iveală. Prețuind vechile noastre lăcașuri de închinare, bisericile străbune, N. Ghika-Budești a fost un aprig apărător al lor, fiind părtașul neobosit care se dă și astăzi cu aceeași vigoare în apărarea patrimoniului nostru.
Alături de Gh. Balș și cu ajutorul neprețuit al Comisiunii Monumentelor Istorice și în deosebi al acelor care au fost mult timp în Președinția acestei Comisiuni, regretatul N. Iorga, N. Ghika-Budești a creat o școală și a pregătit urmași destoinici pentru sarcina grea a păstrării restaurării vechilor ctitorii românești.
Drumurile trase de el vor trebui urmate iar studiile și cercetările dezvoltate și duse mai departe de acei cari poartă pe umeri răspunderea continuității.