Arhitectul Josef Schiffeleers (Andreas Hubertus Josephus Schiffeleers: Maastricht, 19 octombrie 1850 — București, 1919)
Andreas Hubertus Josephus Schiffeleers s-a născut la 19 octombrie 1850 în orașul Maastricht, capitala provinciei Limburg din sudul Țărilor de Jos. Actul de naștere, înregistrat la funcționarul public al stării civile din Maastricht, consemnează că tatăl, Hubertus Josephus Schiffeleers — măcelar de profesie, născut în jurul anului 1806 sau 1807 în Limburg — a declarat nașterea fiului, care urma să primească numele Andreas Hubertus Josephus. Locuința familiei era situată pe strada Vijfharlingen nr. 2861 din Maastricht. Cu treizeci de minute după nașterea lui Andreas venise pe lume și sora sa geamănă, Anna Maria Josephina, care a murit la opt luni, în 1851. Mama copiilor, Maria Meijers (sau Meyers), născută în 1808 sau 1809 tot la Maastricht, nu desfășura nicio ocupație declarată.
Familia Schiffeleers era una extrem de numeroasă. La aceeași adresă din strada Vijfharlingen nr. 2861 se născuseră și trăiseră, înaintea lui Josef: Gerardus (1834), Jacob/Jacques (1836), Lambert/Hubertus (1838), Johanna (1840), Servatius (1842), Willem (1844), Ida Maria (1846) și Arnoldus (1848). După nașterea gemenilor din 1850 mai venise pe lume Hubertus Antonius Gerard (1851), mort în 1852. Fratele mai mare Willem era menționat în documentele de evidență a populației ca sculptor — termen care, în epocă, includea probabil și activitățile legate de construcții. Împrejurarea că tatăl era măcelar, cu o familie atât de numeroasă, sugerează condiții de viață modeste, fapt care explică în parte trimiterea tânărului Josef să muncească de la vârsta de 14 ani.
Căsătoria și familia proprie
La 11 iunie 1881 Josef Schiffeleers s-a căsătorit la Sinaia cu Olga Mathilde Ida Kessler, născută în 1863, fiica farmacistului Eduard Kessler și a Mariei Ritschel din Câmpina. La data căsătoriei, arhitectul a declarat că are 30 de ani și că este originar din Maastricht, unde s-a născut la 19 octombrie 1850; mama sa, Maria, nu mai era în viață. Socrul său, Eduard Kessler (1834–1900), era un german luteran care obținuse diploma de farmacist la Viena în 1856 și deschisese în 1860, cu aprobarea dr. Carol Davila, farmacia „Vulturul român” din Câmpina. Legătura dintre Schiffeleers și socrul său predata căsătoria: ambii fuseseră implicați, în mod independent, în lucrările de construcție ale liniei de cale ferată Ploiești–Predeal, Kessler având în 1876 funcția de director al Serviciului Sanitar al acestui șantier.
Din căsătoria cu Olga Kessler au rezultat cel puțin doi copii documentați. Fiul Gerard (sau Gérard), născut la 19 mai 1882 în Câmpina, a obținut cetățenia română în 19 februarie 1907; a absolvit Facultatea de litere și filosofie din București și a devenit compozitor. Una dintre creațiile sale, compusă la vârsta de 20 de ani, purta titlul „Cetatea Neamțului”. Gerard a încetat din viață în primăvara anului 1913, la 30 de ani, eveniment consemnat în Gazeta Transilvaniei (nr. 56, 10/23 martie 1913). Un alt fiu, Aurel Schiffeleers, a ajuns la gradul de comandor și a murit în 1927. Monumentul funerar al familiei Schiffeleers se află la Cimitirul Bellu Catolic din București, în figura G.b.c.10; pe soclul său se mai pot vedea însemnele profesiei de arhitect: rigla, echerul și compasul.
Adrese și rezidențe
Josef Schiffeleers a trăit o perioadă îndelungată la Sinaia, unde a lucrat ca arhitect al Eforiei Spitalelor Civile între 1 iunie 1875 și 1888. După mutarea centrului de activitate la București, l-am putea regăsi în almanahurile protipendadei capitalei cu adresa în strada Pitar Moș nr. 8, în perioada 1890–1894 — la numărul unde astăzi se află casa compozitorului George Ștefănescu (1843–1925). În intervalul 1893–1895 familia locuia în strada Sălciilor nr. 11, adresă care reapare și în documentele din 1906–1912. Actele de succesiune ale socrului său, Eduard Kessler, mort în februarie 1900, îl menționează pe Schiffeleers drept antreprenor de lucrări publice cu domiciliul în strada Sălciilor nr. 11. Nu a fost identificată în arhive nicio proprietate imobiliară în București construită de arhitect pentru uzul propriu al familiei, ceea ce sugerează că rezidențele sale au fost închiriate.
Familia Kessler deținea în Sinaia, pe bulevardul Ghica nr. 3, o proprietate compusă din două etaje, cu farmacie la parter și locuință la etaj, vecină cu vila prințesei Alexandrina Ghica, cu vila Mavromihali și cu linia ferată. Olga Schiffeleers, deja văduvă, a vândut în 1923 lui Adolf Hirsch partea sa din această proprietate. Ultimele documente referitoare la Olga datează din 28 mai 1927, când solicita împrejmuirea unui teren viran din Câmpina, pe strada Știrbey Vodă colț cu strada Carol I. Moartea sa a fost consemnată în registrul Cimitirului Bellu Catolic în 1937.
Cetățenia română și distincții
La 16 august 1881 Regele Carol I a semnat decretul prin care arhitectului Josef Schiffeleers i se acorda Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler — distincție instituită în același an, din 14 martie 1881, o dată cu proclamarea Regatului. Ziarul olandez Venloosch Weekblad notifica, la 17 septembrie 1881, acordarea decorației pentru lucrările realizate în Sinaia. Monitorul Oficial olandez Nederlandsche Staats-Courant consemna la rândul său, în nr. 286 din 1881, că prin decret regal din 25 noiembrie 1881 i s-a acordat arhitectului permisiunea de a accepta Crucea de Cavaler al Ordinului Coroana României.
Procedura de naturalizare a fost inițiată de Regele Carol I, care înaintase Senatului, la 9 martie 1885, dosarul de înpământenire al lui Josef Schiffeleers. Comisia, formată din Nicolae Viișoreanu, Isaia Lerescu, Iordache Mortzun și Eduard Gherghel, a votat în unanimitate la 12 martie 1885, iar decizia a apărut în Monitorul Oficial nr. 5 din 6/18 aprilie 1885. Prin decretul de naturalizare, numele de familie a fost restrâns la forma „Schiffelers” în unele acte oficiale, deși arhitectul a continuat să semneze în variante diverse. Josef Schiffeleers era catolic de credință, împrejurare relevantă în contextul realizării Bisericii Sf. Anton din Câmpina. A încetat din viață în 1919, la București.
Studii și formare profesională
Ucenicia în ateliere olandeze și belgiene
Conform datelor din dosarul său de naturalizare de la Senat, Josef Schiffeleers a început să lucreze în domeniul arhitecturii la data de 28 august 1864, așadar la vârsta de 14 ani. Documentul menționează, fără a indica numele angajatorilor, că tânărul a lucrat „în birourile celor mai renumiți arhitecți din orașul Maastricht (Olanda) și orașul Verviers (Olanda), de la care a obținut certificate de bună conduită, zel și activitate”. Niciun document personal sau recomandare nu se păstrează în dosar. Totuși, articolul-interviu publicat în 1909 în revista „Printre hotare” îi menționează pe arhitecții Cuypers și Lebens drept formatori ai săi, oferind astfel o pistă concretă pentru reconstituirea acestei etape.
Contextul familial susține ipoteza unei intrări timpurii în meserie: fratele mai mare al lui Josef, Willem Schiffeleers (născut în 1844), era menționat în documentele de evidență a populației drept sculptor. Este plauzibil ca Willem să-l fi recomandat pe Josef în atelierul unde lucra el însuși, inițiindu-i astfel legătura cu mediul arhitectural-constructiv din Maastricht. Orașul Roermond, orașul natal al tatălui Hubertus Josephus Schiffeleers, era și locul unde arhitectul Pierre Cuypers își avusese atelierul de la începutul carierei, ceea ce face posibilă întâlnirea dintre tânărul ucenic și viitorul mare arhitect olandez.
Atelierul lui Petrus Josephus Hubertus Cuypers
Petrus Josephus Hubertus Cuypers (1827–1921) a fost unul dintre cei mai importanți arhitecți olandezi ai secolului al XIX-lea. Născut în Roermond, devenise în 1851 arhitect al orașului natal, iar în 1852 își deschisese un atelier propriu în care producea lucrări de artă religioasă. Cuypers a proiectat în cariera sa aproximativ 100 de biserici, inițial sub influența artei franceze din secolul al XIII-lea, pentru ca ulterior să se inspire din arhitectura gotică olandeză, italiană și norvegiană. A realizat și proiecte de restaurare a unor castele, cel mai cunoscut fiind De Haar din Utrecht. Astăzi, Cuypers este creditat cu două dintre cele mai reprezentative clădiri ale Amsterdamului: Gară Centrală și Muzeul Național (Rijksmuseum). Casa sa din Roermond, care a adăpostit și atelierul, este amenajată astăzi ca muzeu. Atât fiul, cât și un nepot și un strănepot i-au urmat în cariera de arhitect.
Perioada în care Josef Schiffeleers ar fi putut lucra în atelierul lui Cuypers corespunde începutului activității artistice și didactice a acestuia, când atelierul din Roermond era în plină expansiune. Experiența acumulată în contact cu un arhitect de o asemenea anvergură, specializat în arhitectura religioasă și în lucrări de restaurare, trebuie să fi lăsat urme vădite în cariera lui Schiffeleers: înclinația sa către forme eclectice cu rădăcini medievale și capacitatea de a lucra atât la scara monumentului public, cât și la nivelul detaliului ornamental sunt trăsături care se regăsesc în întreaga sa operă de mai târziu.
Legătura cu Emil Lebens
Al doilea formator menționat în articolul din 1909 este prof. E. Lebens, identificat cu probabilitate drept Emil Lebens (1834–1884), arhitect stabilit în Liège (Luik), profesor de arhitectură. Cercetările Oanei Marinache în arhiva Facultății de Arhitectură nu au condus însă la vreun document referitor la o eventuală frecventare a cursurilor de către Schiffeleers, astfel că legătura cu Lebens rămâne circumscrisă tipologiei ucenicie în atelier, mai degrabă decât învățământului academic formal. Orașul Verviers, menționat explicit în dosarul de naturalizare, se află în apropierea Liège-ului, ceea ce confirmat indirect prezența lui Schiffeleers în această zonă belgiană în perioada uceniciei sale. Această etapă belgiană a săvârșit pregătirea sa în zone diferite din punct de vedere al școlilor arhitecturale și al tipologiilor de construcție.
Este semnificativ faptul că Schiffeleers nu a urmat un parcurs academic de tip școală de arte frumoase sau politehnică, ci s-a format exclusiv prin ucenicia practică în ateliere profesionale. Acesta era un traseu comun pentru mulți arhitecți ai epocii, mai ales pentru cei proveniți din familii fără mijloace. Formarea printr-un sistem de ucenicie succesivă în ateliere de prim rang — Cuypers în Olanda, Lebens în Belgia — îi asigura în schimb o familiarizare directă cu practica de șantier, cu desenul tehnic și cu tehnicile constructive specifice mai multor școli europene.
Etapa pariziană și colaborarea cu Godillot și Berthon
Istoricul de artă Petre Oprea afirmă că, după ce se formase în Olanda și Belgia, Schiffeleers a plecat la Paris, unde a intrat în legătură cu antreprenorul Alexis Godillot (1816–1893). Nu se cunoaște data exactă a sosirii la Paris și nici natura precisă a lucrărilor efectuate acolo pentru Godillot, însă se poate presupune că etapa pariziană s-a încheiat în jurul anului 1869. Godillot era un antreprenor și producător activ în multiple domenii: organizator de evenimente publice, furnizor de îmbrăcăminte și corturi pentru armata franceză, investitor în proiecte urbanistice pe Coasta de Azur. Pentru serviciile sale aduse statului francez fusese recompensat în 1857 cu Legiunea de Onoare, în grad de cavaler. Legăturile sale cu spațiul românesc datau din 1859, când furnizase armament lui Alexandru Ioan Cuza.
Reprezentantul lui Godillot pe șantierele românești era inginerul Louis Alfred Berthon (1838–?), în serviciul căruia lucra și Schiffeleers. Conform dosarului său din 1885, între 1 aprilie 1870 și 1 aprilie 1875, tânărul arhitect a lucrat ca arhitect și conductor de lucrări pe linia de cale ferată București–Craiova, București–Iași, Ploiești–Predeal, efectuând și construcții în Sinaia. Este greu de apreciat în ce măsură a participat la realizarea halelor și abatoarelor proiectate de Godillot în București, Craiova și Iași, dar această colaborare i-a oferit o cunoștință profundă a realităților tehnice și administrative din România, favorizând integrarea sa ulterioară în mediul profesional local.
Sosirea în România
Data exactă a sosirii lui Josef Schiffeleers în România este cunoscută din registrul de evidență a populației din Maastricht: „în data de 29 martie 1870 … spre Turcia”. Cum la acel moment istoric Principatele Unite se aflau sub suzeranitate otomană, înregistrarea plecării spre „Turcia” în documentele olandeze era o convenție curentă pentru destinație românească. Tânărul Schiffeleers, în vârstă de 19 ani la începutul călătoriei, venea cu o pregătire practică solidă acumulată în șase ani de ucenicie în ateliere olandeze, belgiene și pariziene. Sosirea în 1870 marchează începutul unei cariere de patru decenii în România, unde va deveni unul dintre arhitecții semnificativi ai modernizării Bucureștiului și ai primei etape de dezvoltare a stațiunii Sinaia.
Deși nu a avut o diplomă academică în arhitectură în accepțiunea instituțională a termenului, Schiffeleers era, prin natura formării sale, un profesionist complet: deținea deprinderi de desen tehnic, cunoștințe de construcție practică, experiență în organizarea de șantier și familiaritate cu mai multe curente stilistice europene. Această formare hibridă, care combina influențele neogotice și eclectice olandeze cu pragmatismul șantierelor de infrastructură franceze, îi va permite să răspundă cu succes unor comenzi extrem de diverse: de la proiectele comerciale ale lui Godillot la vilele montane ale protipendadei, de la clădirile spitalicești ale Eforiei la reședințele particulare somptuoase ale elitei bucureștene.
Lucrări documentate
Lista de mai jos cuprinde lucrările executate identificate până în prezent în arhive, periodice de epocă și în monografia Oana Marinache (2020). Ele sunt prezentate în ordinea cronologică în cadrul fiecărei categorii. Lucrările neexecutate sau cu paternitate îndoielnică sunt marcate separat la finalul listei.
Clădiri publice și administrative
Lucrări spitalicești și instituții medicale
Hoteluri, stabilimente și clădiri comerciale
Reședințe și vile particulare în Sinaia
Reședințe și vile particulare în București
Reparații, extinderi și lucrări minore
Proiecte industriale
Lucrări religioase
Lucrări în afara Bucureștiului și colaborări
Lucrări neexecutate sau cu paternitate incertă
Următoarele lucrări sunt menționate în surse de epocă sau în cercetările recente, dar nu pot fi confirmate documentar cu certitudine, fie pentru că proiectele nu s-au mai executat, fie pentru că atribuirea rămâne probabilă, nu certă.
Lucrările pentru Godillot și Berthon (1870—1875)
Sosit la București la 29 martie 1870, Josef Schiffeleers intră direct în șantierele derulate de antreprenorul francez Alexis Godillot (1816—1893) și de reprezentantul său în România, inginerul Louis Alfred Berthon (1838—?). Contractele dintre Godillot și Primăria București, semnate succesiv în 1865 și 1866, prevedeau realizarea unor lucrări de utilitate publică de mare amploare: hale comerciale în piețele Ghica (Unirii) și Amza, amenajarea cheiurilor Dâmboviței, canalizare, poduri de fier și un abator comunal. Schiffeleers este menționat în documentele sale de naturalizare ca lucrând, între 1 aprilie 1870 și 1 aprilie 1875, ca arhitect și conductor de lucrări pe liniile de cale ferată București—Craiova, București—Iași și Ploiești—Predeal, realizând totodată construcții în Sinaia. Aceste prime cinci luni de activitate în România i-au oferit o cunoaștere directă și profundă a terenului, a furnizorilor de materiale și a administrației locale, cunoaștere care va constitui fundamentul întregii sale cariere ulterioare.
Lucrările coordonate de Godillot în București au lăsat urme semnificative în peisajul urban al capitalei: Hala Centrală (Hala Ghica), dată în funcțiune în 1872 pe o suprafață de 2.700 m.p., și Hala din Piața Amzei, de 1.102 m.p., inaugurată în același an, au reprezentat cele mai moderne spații comerciale acoperite ale Bucureștiului de la acea dată. Abatorul Comunal, funcțional din octombrie 1872, pe un teren dintre Cheiul Dâmboviței și Calea Văcărești, era construit pe 3.552 m.p. Hala Comercială din Craiova, realizată în 1872 la comanda aceluiași Godillot, a supraviețuit până în 1966—1969, când a fost demolată pentru a face loc Teatrului Național «Marin Sorescu». Este greu de evaluat cu precizie contribuția lui Schiffeleers în fiecare dintre aceste șantiere, dar familiarizarea cu tipologia halelor metalice și cu logistica marilor contracte de construcție i-a fost, fără îndoială, de folos.
Eforia Spitalelor Civile — arhitectul stațiunii Sinaia (1875—1888)
La 1 iunie 1875 Josef Schiffeleers este angajat ca arhitect al Eforiei Spitalelor Civile, instituție cu un patrimoniu imobiliar uriaș, acumulat din donațiile unor familii boierești și princiare din secolele anterioare. Șansa sa decisivă fusese întâlnirea cu principele Dimitrie Gr. Ghica, eforul Spitalelor Civile și unul dintre cei mai influenți oameni politici ai epocii, care deținea și o mare parte din terenul pe care se va dezvolta stațiunea Sinaia. Eforia era singura instituție care putea dispune de terenurile din Vatra Mănăstirii și aproba planurile vilelor particulare ridicate acolo, astfel că Schiffeleers devenea, în fapt, arhitectul de reglementare al întregii stațiuni în formare. Practic niciun proiect nu putea avansa fără semnătura sa.
În cei 13 ani petrecuți în serviciul Eforiei, Schiffeleers a proiectat și coordonat o gamă largă de lucrări în Sinaia: Vila Dimitrie Ghica (prima construcție de pe actualul amplasament al Cazinoului, 1872—1873), Noul Hotel Sinaia (cca. 1878—1881, vândut ulterior lui Eduard Kirchner), Stabilimentul Băilor de hidroterapie (cca. 1880), Hotelul Caraiman (1881, concesionat lui Josef Ungarth), vila Florescu-Știrbey (1874—1875, prima sa lucrare de referință), vila Suțu, vila Guilloux și numeroase alte reședințe particulare ale protipendadei bucureștene care își instalase vara la poalele muntelui. În paralel, arhitectul supraveghea și amenajarea parcului central al stațiunii, executat de peisagistul belgian Eder. Din august 1881, Schiffeleers purta și decorația Ordinului «Coroana României» în grad de cavaler, acordat prin decret regal pentru lucrările realizate la Sinaia.
Începând cu 1882—1883, centrul de greutate al activității sale se mută treptat la București, fără ca angajamentul față de Eforie să se fi încheiat oficial. În capitală proiectează Maternitatea Filantropia (1881—1883), Spitalul de Copii «Grigore Alexandrescu» (1885, cu antreprenorii Ion Barbu și Costică Bălan) și Spitalul Colțea (inaugurat în noiembrie—decembrie 1888, în colaborare cu arh. George Mandrea). Palatul Eforiei Spitalelor Civile de pe Bulevardul Elisabeta nr. 29—31 (1885—1886), cu săli de festivități, băi publice și spații comerciale la parter, a fost inaugurat la 9 februarie 1886 în prezența protipendadei bucureștene, deși interioarele nu erau complet finalizate. Mandatul lui Schiffeleers la Eforie se încheie în 1888, George Mandrea urmându-i în calitate de arhitect al instituției.
Societatea Română de Construcțiuni și Lucrări Publice — S.R.C.L.P. (1888—1903)
După încheierea mandatului la Eforia Spitalelor Civile, Schiffeleers intră în structura Societății Române de Construcțiuni și Lucrări Publice (S.R.C.L.P.), una dintre cele mai mari antreprize de construcții din România epocii. Societatea, ale cărei prime documente identificate datează din 1883 (director general: ing. Scarlat Vârnav, 1851—1919; arhitect șef: Adolf Lang), era implicată în marea majoritate a licitațiilor publice și realiza și reședințe somptuoase pentru elitele bucureștene. Se crede că după 1888, principele Dimitrie Ghica — președintele consiliului de administrație al S.R.C.L.P. — îl atrage pe Schiffeleers în societate. Prin această mutare, arhitectul olandez își lărgește considerabil sfera de influență: nu mai lucrează doar ca proiectant, ci coordonează execuția unor lucrări proiectate de arhitecți de primă linie ai epocii.
Evoluția ierarhică a lui Schiffeleers în cadrul S.R.C.L.P. poate fi reconstituită astfel: arhitect (cca. 1888—1893), director adjunct (atestat în 1893, sub directorul general Effingham Grant), posibil director general din 1896, cu atribuții complete de semnătură și reprezentare. Societatea câștigă prin licitație lucrări de mare anvergură: Palatul Poștelor și Telefoanelor (arh. Alexandru Săvulescu), Ministerul Domeniilor (arh. Louis Blanc), Palatul de la Cotroceni (arh. Paul Gottereau), Palatul Comisiei Europene a Dunării din Galați, Institutul Anatomic și Antrepozitele Căilor Ferate. Schiffeleers coordonează execuția acestor șantiere fără a fi autorul proiectelor de arhitectură, ceea ce explică în parte de ce numele său nu a fost asociat, în istoriografie, cu clădirile respective.
Simultan cu activitatea de coordonare, Schiffeleers semnează în această perioadă și proiecte proprii prin intermediul S.R.C.L.P.: Reședința Legației Franței (1889—1890), Manufactura de Tutun Belvedere (1888—1890), Palatul de Justiție din Craiova (colaborare, 1890), Casa Constantin Istrati (1890), dependințele Societății de Asigurare «Dacia-România» din str. Regală nr. 12—16 (1890—1891), Casa Constantin Esarcu (1892), Casa Dimitrie Cesianu (1893), Casa Maria Fărcășanu (1896), Casa Ion Urlățeanu (1896), Casa Alexandru Mareș (1898), Casa Dimitrie Mavrodin (1898), Casa Jean Mitilineu (1898), Casa maior Constantin Burghele (1899), Casa Elisa Sion—Balș (1899) și Casa Ana Butculescu (1899). În 1901 societatea intră în lichidare, procesul încheindu-se în 1903, când activitatea lui Schiffeleers în cadrul ei se încheie definitiv.
Activitatea independentă (1903—1914)
După dizolvarea S.R.C.L.P., Schiffeleers activează pe cont propriu, proiectând exclusiv locuințe private și lucrări la clădiri existente. Antreprenorul său de execuție în practic toate șantierele acestei perioade rămâne I. Gottwald, cu care colaborase deja în anii anteriori. Lucrările documentate din această etapă cuprind: reparații și modificări la Casa Capșa din str. Edgar Quinet și Calea Victoriei (1903—1907), Casa Nikolaos Chrissoveloni, Calea Victoriei nr. 162 (1905), Casa Victor Miclescu, str. Mântuleasa nr. 14 (1907), Casa Eugen Voinescu, str. Logofăt Luca Stroici nr. 9 (1908), repararea și extinderea locuinței lucrătorilor Fabricii de Săpun «Stella» de pe Șoseaua Colentina nr. 74 (1909), Casa Olga Plachetko, Aleea Blank B nr. 67 (1910), Casa Constantin Colibăș(e)anu, str. Negustori nr. 1 (1910), Casa Ludwig Eckhardt, str. 10 Mai nr. 13bis (1910), Casa Constantin Xeni, str. Tache Ionescu nr. 27 (1911), Casa Nicolae N. Butculescu (dependințe și instalații), str. Clemenței nr. 33 (1911).
Ultimii ani de activitate documentați, 1912—1914, cuprind: adaosul de case Fritz Iarinai, Calea Șerban Vodă nr. 94 (1912), Casa A. Hrubeș, str. Alex. Donici nr. 7 (1912), Casa M. H. Focșăneanu, str. Justiției colț cu Bulevardul Regina Maria (1912, în stil neoromânesc), două case cuplate pentru personalul Fabricii de Uleiuri Vegetale «Phenix», str. Spătarului Preda (1914), și casa dublă Maria Grăjdănescu, str. Dr. Kalinderu nr. 32 (azi str. Latină nr. 26—28, 1914). Această ultimă lucrare, finalizată la scurt timp înainte de intrarea României în Primul Război Mondial, încheie seria lucrărilor documentate ale lui Schiffeleers. Reducerea numărului de șantiere în această perioadă este pusă pe seama vârstei înaintate a arhitectului (64 de ani în 1914) și a contextului politic incert premergător războiului.
Expertize și consultanțe
Reputația acumulată de-a lungul a patru decenii de activitate îl face pe Schiffeleers o autoritate tehnică recunoscută în Bucureștiul începutului de secol XX. În toamna anului 1909 este solicitat, alături de arh. Scarlat Petculescu și Thoma Kanzler, să furnizeze o expertiză de structură pentru clădirea veche a Băncii de Scont, aflată la intersecția str. Lipscani cu str. Karageorgevici (azi str. E. Carada). Clădirea achiziționată de bancă în 1899 prezenta grave probleme structurale în urma unor intervenții defectuoase din 1903 (planuri semnate de arh. Ștefan Constantinescu). Anterior fuseseră consultați arh. Ion D. Berindei și Ștefan Burcuș. Concluzia unanimă a experților a fost demolarea vechii construcții și ridicarea unui nou palat al băncii, realizat în 1913 după planurile arh. Oscar Maugsch. Participarea la această expertiză, alături de arhitecți de prim rang ai capitalei, confirmă statutul profesional de care se bucura Schiffeleers la acea dată.
O altă formă de consultanță se regăsește în raporturile sale cu diverse instanțe administrative și private care îi solicitau avize sau evaluări tehnice de-a lungul anilor. Schiffeleers a fost implicat și în inspecții la clădiri existente, cel mai bine documentat caz în această privință fiind cel al Băncii de Scont. Nu sunt excluse și alte intervenții de consultanță rămase neidentificate în arhive, dat fiind că activitatea sa de director al S.R.C.L.P. — care presupunea participarea la licitații, evaluarea șantierelor și negocierea contractelor — implica prin definiție exercitarea continuă a unui astfel de rol tehnic și de decizie.
Stil arhitectural și caracteristici proprii
Eclectismul ca principiu director
Cariera lui Josef Schiffeleers se desfășoară în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele două decenii ale secolului al XX-lea, perioadă în care arhitectura europeană era dominată de eclectism — adică de practica liberă a combinării elementelor stilistice preluate din epoci și țări diferite. Schiffeleers adoptă această filozofie cu o flexibilitate remarcată chiar de contemporani, dovedind capacitatea de a răspunde unor comenzi extrem de variate: de la infrastructura de căi ferate la vile montane romantice, de la spitale neoclasice la reședințe particulare somptuoase de inspirație renascentistă franceză. Această versatilitate nu este rezultatul unei lipse de identitate stilistică, ci al unei formări practice în ateliere de ranguri diferite din Olanda, Belgia și Franța, care i-au oferit un repertoriu vizual larg și deprinderi tehnice solide.
Traseul său stilistic poate fi împărțit în trei etape principale, corespunzătoare în mare măsură și etapelor biografice. Prima etapă, în Sinaia (1874—1888), este marcată de romantismul montan specific stațiunilor elvețiene și germane ale epocii. A doua etapă, bucureșteană timpurie (1885—1900), se caracterizează prin neoclasicism sobru în clădirile publice și prin eclectism clasicizant în reședințele particulare. A treia etapă, a lucrărilor pe cont propriu (1903—1914), aduce o preferință constantă pentru Renașterea franceză, cu accente neo-baroce și neo-rococo aplicate cu rafinament.
Etapa Sinaia: romantismul montan
Primele lucrări semnate de Schiffeleers la Sinaia — vila Florescu-Știrbey (1874—1875), vila Dimitrie Ghica, Noul Hotel Sinaia și Hotelul Caraiman — se încadrează în stilul romantic tipic stațiunilor montane din lumea germană și elvețiană a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Caracteristicile acestui stil sunt vizibile în special la vila Florescu-Știrbey: fațadă principală simetrică cu parter și etaj, două turnuri, terasă amplă, scări amplasate lateral, elemente traforate de lemn și feronerie, vase decorative și statui. Faptul că Schiffeleers era singurul arhitect abilitat să proiecteze pentru Eforia Spitalelor Civile în Sinaia i-a asigurat, în această perioadă, o poziție cvasi-monopolistă în stațiune. Aproape toate vilele ridicate în prima etapă de dezvoltare rezidențială a Sinaiei îi pot fi atribuite, chiar dacă actele de proprietate și planurile originale ale multora nu au putut fi identificate.
Vila Șuțu face excepție de la modelul romantic: conform descrierilor de epocă, a fost realizată în stil neoclasic, cu terasă spre bulevard și amenajare peisagistică, fără elemente romantice sau materiale specifice zonei montane (lemn, piatră de râu). Aceasta dovedește că Schiffeleers nu a aplicat mecanic un «stil Sinaia», ci a răspuns preferințelor individuale ale fiecărui client. Caligrafia și calitatea detaliului de desen sunt apreciate explicit în lucrările sale din Sinaia în comentariile de epocă: documentele vremii rețin impresionarea prin caligrafia și detaliile desenului din planul de cazinou al străzii Sf. Ionică (1877).
Neoclasicismul în clădirile publice și spitalicești
Comanda Eforiei Spitalelor Civile l-a obligat pe Schiffeleers să lucreze în afara limbajului pitoresc montan și să adopte registrul neoclasic impus de programele arhitecturale instituționale. Spitalul de Copii «Grigore Alexandrescu» (1885) a fost conceput în stil neoclasic, cu corp central orientat spre bulevard și două aripi laterale. Spitalul Colțea (1888), realizat în colaborare cu arh. George Mandrea, este o clădire monumentală neoclasică cu corp central decroșat, ordin colosal la nivelul etajelor, fronton și cupolă octogonală — o compoziție ambițioasă, comparabilă cu marile spitale europene ale epocii. Palatul Eforiei Spitalelor Civile de pe Bulevardul Elisabeta (1885—1886) combină eclectismul clasicizant la fațadă cu o funcționalitate complexă: prăvălii la parter, băi publice, sală de festivități și birouri administrative.
Casa Constantin Esarcu (1892) ilustrează capacitatea lui Schiffeleers de a traduce cultura clasică a proprietarului în limbaj arhitectural: fațada de pe bulevard prezintă toate cele trei ordine clasice suprapuse — doric la parter, ionic la primul etaj și corintic la al doilea etaj — o soluție care evocă palatele renascentiste italiene cunoscute de Esarcu din anii săi la Roma. Reședința Legației Franței (1889—1890) este o construcție eclectică neoclasică, sobră la exterior, dar cu o organizare interioară atentă la distincția dintre spațiile de protocol, cele profesionale și dependențele de serviciu.
Eclectismul clasicizant și Renașterea franceză în lucrările private
Etapa maturității, care coincide cu activitatea independentă de după 1903, înregistrează o preferință constantă pentru Renașterea franceză, cu trimiteri la castelele de pe Valea Loarei. Mansarda amplă cu decorație în formă de scoică, frontoanele neo-baroce, acoperișurile cu pantă abruptă de tip mansardă și turnul sau volumul de colț cu cupolă devin elemente recognoscibile ale vocabularului său. Casa Mareș (1898) de pe Bulevardul L. Catargiu prezintă o mansardă amplă cu elemente decorative în formă de scoică, volumul de colț octogonal fiind surmontat de o cupolă cu oculi. Casa Mavrodin (1898) are o terasă semicirculară amplasată pe colțul celor două artere, înfățișarea sa generală trimițând cu gândul la castelele renascentiste franceze. Casa Mitilineu (1898) păstrează același model renascentist francez, plăcuța S.R.C.L.P. rămânând vizibilă pe fațadă până astăzi.
Reședința Cesianu (1893) de pe Calea Victoriei și reședința Chrissoveloni (1905) de pe aceeași arteră ilustrează capacitatea lui Schiffeleers de a concepe imobile cu funcțiuni comerciale la parter și rezidențiale la etaje. La Palatul Marincu din Calafat (1904—1908), Schiffeleers coordonează un program de reședință de amploare excepțională — 48 de încăperi pe trei niveluri, cu dotări tehnice moderne: lumină electrică, calorifer, ascensor, apă curentă. Un caz singular rămâne Casa Focșăneanu (1912), proiectată în stil neoromânesc — singura lucrare în această cheie stilistică identificată până în prezent, adoptată aproape sigur la cererea proprietarului, Schiffeleers rămânând altfel ferm ancorat în tradiția eclectică vest-europeană în care se formase.
Elemente de individualizare formală
Un element distinctiv al lui Schiffeleers este tratarea colțului stradal: în loc de a-l rezolva neutru prin simpla întâlnire a două fațade, arhitectul îl transformă sistematic într-un accent compozițional — volum cilindric sau octogonal cu cupolă, intrare decroșată sau terasă semicirculară. Această soluție, specifică reședințelor burgheze și aristocratice din Europa occidentală a anilor 1880—1900, devine un fel de semnătură a sa. Schiffeleers folosește de asemenea ordinul colosal în clădirile de reprezentare, exploatând înălțimea mai multor etaje printr-un sistem de pilaștri sau coloane care leagă vizual nivelurile și dă monumentalitate frontului stradal. Chiar și în lucrările mai modeste — Casa Plachetko, Casa Iarinai — detalierea ancadramentelor și proporționarea maselor reflectă o competență tehnică constantă.
Un alt element recognoscibil este mansarda amplă, tratată nu ca un simplu spațiu tehnic, ci ca un nivel arhitectural deplin, cu lucarne, oculi, decorație din țiglă profilată și elemente de feronerie. Aceasta conectează vizual clădirile sale cu modelul castelului renascentist francez și le diferențiază de clădirile neoclasice austere ale epocii. De asemenea, Schiffeleers acordă o atenție deosebită amenajării peisagistice și regimului de retragere a construcției față de stradă: la vilele din Sinaia, reședința era izolată de artere, retrasă în grădină, îngrădită cu împrejmuiri de lemn, însoțită de dependențe și, în unele cazuri, de o capelă privată.
Colaborarea sistematică cu antreprenorul I. Gottwald
O constantă a carierei lui Schiffeleers, începând din jurul anului 1890 și până în ultimii ani de activitate, este colaborarea cu antreprenorul I. Gottwald. Numele acestuia apare sistematic în documentele de autorizare ale lucrărilor proiectate de Schiffeleers: lucrările la Casa Capșa (1903—1907), Casa Chrissoveloni (1905), Casa Miclescu (1907), Casa Voinescu (1908), Fabrica «Stella» (1909), Casa Plachetko (1910), Casa Eckhardt (1910), Casa Colibăș(e)anu (1910), Casa Hrubeș (1912), Casa Focșăneanu (1912) și Biserica Sf. Anton din Câmpina (1906—1907). Gottwald (cca. 1857—1928) a îndeplinit funcția de intermediar între proiect și șantier, preluând autorizațiile în numele antreprenorului și semnând situațiile de lucrări. Mormântul său se află la Cimitirul Bellu Catolic, în apropierea celui al familiei Schiffeleers.
Prin S.R.C.L.P., Schiffeleers a coordonat, în calitate de director adjunct și apoi de director general, execuția unor lucrări proiectate de alți arhitecți — Alexandru Săvulescu, Louis Blanc, Paul Gottereau —, confirmând că rolul său depășea simpla proiectare. Această dimensiune antreprenorială, greu de separat de cea strict artistică, este în parte responsabilă pentru relativa sa obscuritate în istoriografia arhitecturală românească: multe clădiri pe care le-a executat în calitate de antreprenor au intrat în canon sub semnele arhitecților-autori ai proiectelor, fără a fi menționat constructorul. Parteneriatul Schiffeleers—Gottwald reprezintă un model de colaborare sistematică între proiectant și executant, rar atestat documentar cu o asemenea continuitate în practica arhitecturală bucureșteană a epocii.
Publicații, recunoaștere și posteritate
Singura apariție editorială consistentă în viața lui Schiffeleers este interviul publicat în 1909 în revista ilustrată «Printre hotare», sub titlul «Arhitecții noștri. D-l. Iosef Schiffeleers» (inițiale R.P., pp. 153—154). Articolul, însoțit de fotografii ale unor lucrări reprezentative, constituie principala sursă primară în care arhitectul își enumeră singur portofoliul și oferă informații despre formatorii săi, angajatorii și etapele carierei. Tot în 1909, aceeași revistă publică și o descriere a Palatului Marincu din Calafat, cu menționarea explicită a numelui lui Schiffeleers ca arhitect. Timp de câteva decenii după moartea sa, în 1919, arhitectul a rămas practic absent din istoriografia arhitecturală românească. Istoricul de artă Petre Oprea a fost primul care a readus în atenție figura sa, printr-un articol publicat în revista «Biblioteca Bucureștilor» (anul I, nr. 9, pp. 10—11), care trimitea la interviul din «Printre hotare» și schița un prim portret profesional al arhitectului olandez.
Recuperarea sistematică a operei lui Schiffeleers s-a produs abia în 2020, odată cu apariția monografiei semnate de istoricul de artă Oana Marinache, «Josef Schiffeleers — destinul unui arhitect olandez în România», publicată la Editura Istoria Artei din București. Volumul este rezultatul unor cercetări de arhivă întinse pe mai mulți ani, acoperind fondurile S.A.N.I.C., S.M.B.A.N., arhive notariale franceze și registre de stare civilă olandeze, la care s-au adăugat documentele comunicate de olandezul Rob Rosinga din arhivele din Maastricht. Susținerea financiară a venit din partea a doi proprietari de clădiri proiectate de Schiffeleers: doamna Dana Gruia Dufaut și domnul Jean Chrissoveloni. Monografia a clarificat numeroase atribuiri eronate acumulate de-a lungul timpului — printre care cea a Reședinței Legației Franței, atribuită greșit unui Jacobus Josephus Schiffeleers (1836—1897) fără nicio legătură cu arhitectul care a activat în România — și a restituit operei sale dimensiunea reală, până atunci nerecunoscută.
Bilanțul unei cariere de patru decenii
Josef Schiffeleers a activat în România timp de aproape cinci decenii, din 1870 până la moartea sa în 1919, parcurgând unul dintre cele mai lungi și mai productive trasee profesionale cunoscute ale unui arhitect străin stabilit în țara noastră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cariera sa cuprinde cel puțin cinci etape distincte: perioada șantierelor Godillot—Berthon (1870—1875), cu lucrări de infrastructură comercială și feroviară; mandatul de arhitect al Eforiei Spitalelor Civile (1875—1888), în care a definit profilul arhitectural al stațiunii Sinaia în formare și a semnat câteva dintre cele mai importante clădiri spitalicești ale Bucureștiului; activitatea în cadrul și la conducerea S.R.C.L.P. (1888—1903), cea mai amplă antrepriză de construcții din România epocii; activitatea independentă (1903—1914), dedicată aproape exclusiv reședințelor particulare bucureștene; și o perioadă de activitate redusă (1914—1919), marcată de război și de vârsta înaintată.
Printre realizările sale de referință se numără: Vila Florescu-Știrbey din Sinaia (1874—1875, astăzi Muzeul Orașului Sinaia), Hotelul Caraiman din Sinaia (1881), Spitalul de Copii «Grigore Alexandrescu» (1885), Palatul Eforiei Spitalelor Civile de pe Bulevardul Elisabeta (1885—1886, astăzi Primăria Sectorului 5), Spitalul Colțea (1888, în colaborare cu arh. George Mandrea), Reședința Legației Franței (1889—1890), Manufactura de Tutun Belvedere (1888—1890), Palatul de Justiție din Craiova (1890, în colaborare cu arh. Ion N. Socolescu), Casa Esarcu (1892), Casa Cesianu (1893), Casa Mavrodin (1898, monument istoric), Casa Mitilineu (1898, monument istoric), Casa Colibășanu (1910, monument istoric), Casa Xeni (1911) și Casa Grăjdănescu (1914). La acestea se adaugă Palatul Marincu din Calafat (1904—1908, astăzi Muzeul de Artă și Etnografie) și Biserica Sf. Anton din Câmpina (1906—1907). Lista nu este definitivă: absența arhivelor complete ale Primăriei Sinaia, Eforiei Spitalelor Civile și S.R.C.L.P. face probabilă descoperirea unor noi lucrări în cercetări viitoare.
Locul lui Schiffeleers în arhitectura românească a secolului al XIX-lea
Schiffeleers aparține categoriei arhitecților străini care au contribuit decisiv la modernizarea Bucureștiului și a altor centre urbane românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, alături de figuri precum Louis Pierre Blanc, Paul Gottereau, Alexandru Orăscu sau Ion N. Socolescu. Specificul său constă în traiectoria neconvențională: format exclusiv prin ucenicie practică, fără diplomă academică, el a reușit să ocupe simultan rolul de arhitect proiectant, director de șantier, arhitect instituțional și director al celei mai mari antreprize de construcții din țară. Această versatilitate îl deosebește de contemporanii săi și explică totodată de ce numele său a dispărut cu atâta ușurință din istoriografia de specialitate: activând în mai multe registre profesionale în același timp, Schiffeleers nu a lăsat un fond arhivistic propriu și nu a dezvoltat o școală de urmași care să-i păstreze memoria.
Contribuția sa la patrimoniul construit al României este documentată astăzi cu suficientă precizie pentru a-i justifica locul în orice prezentare sistematică a arhitecturii bucureștene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din primele decenii ale secolului al XX-lea. Câteva dintre clădirile sale — Spitalul Colțea, Palatul Eforiei de pe Bulevardul Elisabeta, Vila Florescu-Știrbey, Casa Mavrodin, Casa Mitilineu, Casa Colibăș(e)anu — sunt monumente istorice în funcțiune și reprezintă mărturii materiale ale unui arhitect care a lucrat cu tenacitate, competență tehnică demonstrată și o viziune estetică coerentă, ferm ancorată în tradiția eclectică vest-europeană în care se formase la Maastricht, Liège și Paris.
*
Arhitectul Josef Jacob Schieffeleers (sinteză)
Josef Jacob Schieffeleers (scris și Joseph Schiffeleers, Josef Schieffelleers sau Jacobus Josephus Schiffel(e)ers) a fost un arhitect olandez activ în România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Stabilit inițial la Sinaia, apoi la București, el devine arhitect al Eforiei Spitalelor Civile, proiectând clădiri medicale și administrative de prim rang, precum și o serie de reședințe urbane și clădiri diplomatice. Este autorul unor repere majore precum vila Florescu-Știrbey și hotelul Caraiman din Sinaia, Palatul Eforiei Spitalelor Civile din București și reședința ambasadorului Franței de pe strada Biserica Amzei.
Josef Schieffeleers s-a născut la 19 octombrie 1850 la Maastricht, în Țările de Jos, într-o familie numeroasă, tatăl său fiind măcelar. Este de naționalitate olandeză, dar se va naturaliza român în anii 1880, numele fiind redus în decretul de cetățenie la forma „Schiffelers”. Conform mărturiilor păstrate în presa de epocă și cercetării de arhivă, el intră foarte devreme în ateliere de arhitectură din Olanda, de la vârsta de 14 ani. Se formează la ateliile unor arhitecți importanți, precum Pierre/Pieter Cuypers și Emile Lebens, ceea ce îi conferă o bază solidă în arhitectura religioasă și publică de factură historicistă, caracteristică Europei de Vest în a doua jumătate a secolului XIX.
Ulterior, pleacă la Paris, unde lucrează în echipa inginerului Alfred Berthon și a antreprenorului Alexis Godillot. Prin intermediul acestora este trimis în România, într-un moment cheie al modernizării infrastructurii urbane, pentru a se ocupa de abatoare și hale comerciale în orașe precum București, Craiova și Iași, precum și de lucrări legate de liniile de cale ferată București–Craiova, Iași și Ploiești–Predeal.
În România, Josef Schieffeleers se stabilește mai întâi la Sinaia, unde își desfășoară activitatea pentru Eforia Spitalelor Civile, apoi se mută la București, unde este menționat în registre în perioada 1906–1911 la adresa strada Sălciilor nr. 11. În 1881 se căsătorește cu Olga E. Kesler, originară din zona Câmpina, cu care are cel puțin un copil (menționat în 1885). În același an 1885 este decorat cu ordinul „Coroana României” în grad de cavaler pentru meritele sale artistice și profesionale. Prin decret regal, obține cetățenia română, numele său fiind simplificat în documente la forma „Schiffelers”. Arhitectul a rămas atașat de România până la sfârșitul vieții, fiind menționat în sursele românești ca „arhitect olandez îndrăgostit de România”. A încetat din viață în 1919.
Cariera în România. Eforia Spitalelor Civile
Schieffeleers ajunge în România la începutul anilor 1870, într-un context de dezvoltare rapidă a infrastructurii și a instituțiilor publice. Lucrările sale pentru Godillot și Berthon îi deschid drumul către contracte importante, în special pentru instituții ale statului român. Momentul decisiv în cariera lui este angajarea, la 1 iunie 1875, ca arhitect al Eforiei Spitalelor Civile. În acest rol, pe care îl deține până în 1888, este responsabil atât de proiecte în Sinaia, unde Eforia deținea terenuri și iniția dezvoltarea stațiunii, cât și de clădiri medicale și administrative de mari dimensiuni în București.
La Sinaia el proiectează vila Florescu-Știrbey, hotelul Caraiman, stabilimentul Băilor, parcul central și planul urbanistic al stațiunii în prima sa etapă de dezvoltare. La București îi sunt atribuite proiectele pentru spitalul de copii (actualul spital „Grigore Alexandrescu”), spitalul Colțea, maternitatea Filantropia și Palatul Eforiei Spitalelor Civile de pe bulevardul Regina Elisabeta. În 1889–1890 proiectează clădirea pentru Legația Franței la București, actuala reședință a ambasadorului Franței de pe strada Biserica Amzei nr. 13–15, una dintre cele mai reprezentative clădiri diplomatice din capitală.
Societatea Română de Construcțiuni și Lucrări Publice
După perioada de la Eforie, între 1893 și 1903, Josef Schieffeleers devine (sub)director al Societății Române de Construcțiuni și Lucrări Publice, una dintre cele mai importante firme de construcții ale epocii, cu sediul pe strada Doamnei nr. 8 în București. În această calitate, el coordonează sau supraveghează lucrările pentru mai multe clădiri reprezentative: Palatul Poștelor și Telefoanelor din București (arhitect Alexandru Săvulescu), Ministerul Domeniilor (arhitect Louis Pierre Blanc), Palatul Cotroceni (arhitect Paul Gottereau), Institutul Anatomic și antrepozitele comunei și ale căilor ferate. Tot în această perioadă, Societatea realizează o serie de reședințe urbane somptuoase, printre care casele Porumbaru, Stoenescu, Esarhu, Dimitrie Cesianu, Urlățeanu, Mareș, Mavrodin, Mitilineu, Burghele sau Vericeanu, multe dintre ele purtând semnătura arhitecților asociați ai Societății, inclusiv a lui Schieffeleers, după cum reiese din cercetările recente.
Stil arhitectural și influențe
Formarea lui Josef Schieffeleers în Olanda, la Cuypers și Lebens, urmată de experiența pariziană, îl orientează spre un registru historicist și eclectic, cu influențe neorenascentiste și neoclasice franceze, adaptate contextului românesc. În lucrările sale se regăsesc compoziții neorenascentiste și neoclasice în reședințe urbane și palate (Mitilineu, Mavrodin, Marincu), un limbaj eclectic pentru clădirile medicale și administrative, cu fațade articulate prin registre orizontale, cornișe puternice și detalii de cărămidă și piatră, adaptări la peisajul montan și la funcțiunile turistice în Sinaia (hotelul Caraiman, vilele din stațiune, stabilimentul Băilor) Lucrările atribuite lui se înscriu în tendința de sincronizare a arhitecturii românești cu modelele franceze și olandeze ale timpului, într-o etapă de modernizare accelerată a infrastructurii sanitare și turistice.
Lucrări și proiecte documentate (selecție)
Proiecte industriale și tehnice
La începutul carierei sale în România, Schieffeleers este implicat în proiecte industriale și tehnice, lucrând alături de echipa lui Alexis Godillot și Alfred Berthon. În această etapă, el se ocupă de modernizarea infrastructurii agro-alimentare și industriale din marile orașe. În București, Craiova și Iași, arhitectul lucrează la abatoare și hale comerciale, adaptând standardele inginerești occidentale la contextul urban românesc. Aceste intervenții marchează o etapă esențială în modernizarea comerțului urban din epocă. Tot în București, Josef Schieffeleers are un rol în realizarea Manufacturii Tutunurilor, un ansamblu industrial relevant pentru dezvoltarea economică a capitalei de la sfârșitul secolului XIX. Proiectul este citat cu regularitate în documentele dedicate activității sale.
Lucrări în Sinaia, alte stațiuni montane și în afara Bucureștiului
Unul dintre capitolele esențiale ale carierei sale îl reprezintă contribuția la dezvoltarea stațiunii Sinaia, într-o perioadă în care aceasta devenea un important centru al aristocrației românești.
Documentare și bibliografie de epocă
Nu sunt cunoscute până în prezent cărți sau tratate de arhitectură publicate de Josef Schieffeleers. În schimb, despre activitatea sa există surse de epocă și studii moderne: articolul „Arhitecții noștri. D-l Iosef Schiffeleers” în revista „Printre hotare” (1909), care prezintă biografia și principalele lucrări; articolul lui Petre Oprea „Arhitectul Josef Schieffeleers” în revista „Biblioteca Bucureștilor”, care sintetizează primele cercetări moderne dedicate arhitectului; numeroase studii și articole ale Oanei Marinache, culminând cu monografia „Josef Schiffeleers. Destinul unui arhitect olandez în România” (Editura Istoria Artei, 2020), care reconstituie în detaliu viața și opera lui, pe baza arhivelor și a presei de epocă
Referințe