Casa Alice Focșăneanu: În 1912, M. H. Focșăneanu depune solicitare pentru autorizația de construcție a unei case de 145 m.p. în str. Justiției colț cu Blvd. Regina Maria. Planurile au fost semnate de Josef Schiffeleers și constructor I. Gottwald. Este singura casă bucureșteană în stil neoromânesc, identificată până în acest moment al cercetării activității lui Schiffeleers; putem să presupunem că cerința stilistică i-a aparținut proprietarului. Ana Ghica, fiica beiului de Samos, Ion Ghica, a fost căsătorită cu fiul generalului Magheru, avându-l fiu pe dr. George Magheru. Acesta a fost căsătorit cu Alice Focșeneanu și a locuit cu soția în str. Justiției, în casa părinților ei. Fără urmași direcți, casa a fost lăsată moștenire unui nepot, Romeo Argeșeanu, care după 1983 a vândut-o, pe fondul zvonurilor despre o iminentă demolare în zonă; cu această ocazie s-au pierdut importante lucrări de artă, fotografii și corespondență de familie. (Oana Marinache)
*
Aici este o casă modestă, tip vagon, construită în perioada interbelică. La fațadă se găsește o placă comemorativă pe care scrie „Aici a locuit şi a creat poetul Gheorghe Magheru între anii 1922-1952". El a fost un poet prolific, menționat de G. Călinescu în „Istoria Literaturii Române". Dintre publicațiile sale, amintesc: "Poezii", "Poezii antiermetice", "Poezii în limba păsărească", "Coarde balcanice". (Gabriel Ciotoran)
Referințe:
- [Oana Marinache, Josef Schiffeleers – destinul unui arhitect olandez în România, Editura Istoria Artei, București 2020] (volum tipărit)
Iunie 2024:
George Magheru s-a născut la 30 decembrie 1892 la Craiova, într-o familie care îmbina două dintre cele mai ilustre tradiţii ale elitei româneşti din secolul al XIX-lea. Pe linie paternă era descendent al generalului revoluţionar Gheorghe Magheru, iar pe cea maternă se trăgea din familia lui Ion Ghica. Crescut într-un mediu cultivat şi riguros, el a urmat şcoala primară la „Sfântul Gheorghe” din Craiova, apoi Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1911. În acelaşi an s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti, iar după război, în 1920, şi-a obţinut titlul de doctor în medicină.
Ca student, a fost mobilizat în timpul Primului Război Mondial ca medic sublocotenent de rezervă, activând pe frontul din Moldova. A trecut prin experienţe dificile, îmbolnăvindu-se de febră şi tifos epidemic, dar şi-a continuat misiunea până la demobilizare. După război, din 1921 şi până la sfârşitul vieţii, a lucrat la prestigiosul Institut „Ion Cantacuzino”, unde a fost medic-cercetător în microbiologie. Aici a publicat zeci de lucrări de specialitate, contribuind semnificativ la dezvoltarea cercetării ştiinţifice româneşti, chiar dacă nu a căutat notorietatea în domeniul medical.
În paralel, Magheru a cultivat o pasiune constantă pentru literatură, scriind versuri încă din adolescenţă. Deşi debutul său editorial a fost târziu, creaţia sa literară se distinge printr-o personalitate aparte, situată la graniţa dintre modernismul interbelic şi un spirit ironic, lucid, uneori provocator. A publicat volume de poezie şi piese de teatru care s-au remarcat printr-o combinaţie neobişnuită de rafinament intelectual şi distanţă ironică faţă de lirismul convenţional.
Primul său volum de teatru, Tudor Ardeleanu, a apărut în 1926, urmat de O legendă în 1927, ambele reunite ulterior în ciclul „Latinii la Dunăre”. În 1929 a publicat Capricii, primul volum de poezie, care a fost urmat în 1933 de celebra culegere Poezii antipoetice, o veritabilă declaraţie de independenţă estetică şi de sfidare a lirismului tradiţional. În 1936 a publicat trei volume într-un singur an – Coarde vechi şi noi, Poeme în limba păsărească şi Poeme balcanice – în care a explorat limbajul poetic, sonoritatea şi jocul parodic al sensurilor. Piesele de teatru Piele de cerb, Domnul Decan şi Egoistul, scrise între 1937 şi 1939, confirmă interesul său pentru dramaturgia de idei şi pentru analiza morală a omului modern. Ultima sa piesă cunoscută, Oglinda fermecată sau Divina re-creaţiune, din 1944, sintetizează preocupările sale etice şi filosofice, apropiindu-se de o formă de alegorie a cunoaşterii.
Stilul lui George Magheru este marcat de ironie, luciditate şi o sensibilitate rafinată, dar reţinută. Poetul refuză sentimentalismul şi patetismul romantic, preferând o poezie intelectualizată, adesea autoreferenţială, în care versul devine un instrument de reflecţie şi de demontare a convenţiilor poetice. De altfel, titlul Poezii antipoetice exprimă perfect această atitudine de distanţare deliberată faţă de clişeele lirismului. În acelaşi timp, opera sa nu este lipsită de o melancolie discretă, ascunsă sub masca ironiei, şi de un umor fin, caracteristic spiritelor cultivate şi autoironice ale epocii.
În viaţa personală, Magheru a fost un om rezervat, discret, ataşat de lumea laboratorului şi de un mic cerc de prieteni artişti şi intelectuali – printre care Theodor Pallady şi George Enescu. Nu a căutat notorietatea şi a refuzat să intre în viaţa publică literară, preferând să publice puţin şi să trăiască retras. După 1944 a continuat să scrie, dar nu a mai publicat; multe dintre manuscrisele sale au rămas inedite şi se păstrează încă în arhive sau în colecţii particulare.
George Magheru a murit la 17 august 1952, la Bucureşti, şi este înmormântat în Cimitirul Bellu. A lăsat în urmă o operă literară concentrată, dar originală, care se remarcă prin fineţea intelectuală, spiritul critic şi modernitatea discretă. În acelaşi timp, cariera sa de medic şi cercetător la Institutul Cantacuzino îl situează printre acei rari intelectuali români capabili să unească ştiinţa exactă cu sensibilitatea artistică. Viaţa şi scrisul lui George Magheru dau măsura unui spirit echilibrat, lucid şi profund, care a preferat să trăiască în umbră, dar a lăsat o moştenire valoroasă atât în literatură, cât şi în cultura ştiinţifică românească.
