Spitalul de copii Grigore Alexandrescu
Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu” (numele actual) este un ansamblu spitalicesc cu dezvoltare etapizată, format dintr-un nucleu de sfârșit de secol XIX (spitalul inaugurat în 1886, cu corpuri și pavilioane ulterioare) și din completări interbelice, comuniste și post-1989. Ansamblul funcționează ca spital pediatric de urgență, cu clădiri dispuse în incintă, pe un teren urban mare, în zona Pieței Victoriei – Bd. Iancu de Hunedoara. Terenul spitalului se află pe bulevard (astăzi Bd. Iancu de Hunedoara), într-o zonă care a trecut, în ultimii 140 de ani, de la periferie/șosea de intrare în oraș la centralitate metropolitană. Amplasarea pe bulevard a influențat repetat soluțiile de acces și reorganizările de plan (intrări mutate/revenite, schimbări de fluxuri, extinderi către frontul bulevardului).
Pentru istoria ansamblului, „personalitățile” relevante sunt în principal șefii de secții/clinici și fondatorii școlilor medicale asociate spitalului (nu „locatari”, fiind o instituție medicală). Sunt menționați, între alții, Iuliu Barasch (inițiator și prim conducător), apoi o serie de medici care au dirijat și modernizat serviciile; în secolul XX apar figuri universitare și clinice precum Ion Bălăcescu (chirurgie infantilă și ortopedie), Manicatide (pediatrie), A. Rusescu, Corneliu Constantinescu, Radu Bălănescu, Ana-Maria Brădeanu, Adina Zamfir etc.
Istoricul instituției și al ansamblului de clădiri
Etapa 1. Geneza instituțională și funcționarea în sedii provizorii (1834–1883): Ideea unui spital separat pentru copii apare explicit într-un regulament de organizare a spitalelor aplicat în 1834, care prevedea construirea în București a unui spital pentru copii (3–15 ani). În 1856–1858 este formulat proiectul instituției, iar în 1858 începe funcționarea concretă într-un spațiu închiriat (casa dr. Barasch), inițial ca ambulatoriu și apoi ca spital cu paturi. În 1862 instituția se mută într-o clădire dedicată, cu capacitate mărită, unde funcționează până în 1883.
Etapa 2. Construirea și inaugurarea spitalului pe Șoseaua Basarabilor (1884–1886): În 1885 Eforia Spitalelor Civile a clădit „Spitalul de copii”, după planurile arh. Josef Schiffeleers, cu ajutorul antreprenorilor Ion Barbu și Costică Bălan, planul de situație fiind realizat de ing. Josef Gold. Proiectul lui Schiffeleers indică un corp central, orientat spre bulevard și două aripi laterale, poziționate spre str. Gr. Alexandrescu. Stilul adoptat în acest caz a fost cel neoclasic. În 1884 este achiziționat terenul pe Șoseaua Basarabilor (cu deschideri și către străzi secundare ale zonei), iar noua clădire începe să fie construită în 1885 și este inaugurată la 11 mai 1886. La inaugurare spitalul este prezentat ca având 100 de paturi. Aceasta este etapa care fixează nucleul istoric al ansamblului: corpul principal al spitalului (cel care va fi ulterior reorganizat, consolidat, modernizat) și organizarea incintei. Pentru clădirea inaugurată în 1886 este menționată în surse secundare ideea unui „proiect englez” adaptat și executat local, însă numele arhitectului/proiectantului nu apare clar și stabil în materialele accesibile rapid online.
Etapa 3. Extinderi funcționale și pavilioane pentru contagioși + modernizări tehnice (1889–1899): În ultimul deceniu al secolului XIX apar intervenții succesive de modernizare și de creștere a capacității medicale:
Această etapă e importantă deoarece explică de ce, încă de la 1890–1900, ansamblul nu mai este „o clădire”, ci o incintă cu corp principal + pavilioane specializate.
Etapa 4. Început de secol XX și consolidarea școlii clinice (1900–1933): În intervalul 1900–1913, modificările sunt descrise ca fiind relativ neînsemnate, dar instituțional apar momente decisive: în 1914 se înființează clinica de chirurgie infantilă și ortopedie (în contextul evoluției medicinei universitare și a specializării).
Etapa 5. Reconfigurări interbelice majore: mutări de secții, modernizare, pavilion către bulevard și corpuri auxiliare (1934): În 1934 are loc o reorganizare amplă:
Aceasta este, practic, etapa care aduce spitalul la o configurație urbană „modernă” interbelică: front către bulevard, corpuri mai înalte, funcțiuni auxiliare integrate.
Etapa 6. Cutremur, război și reparații structurale (1940–1947): Cutremurul din 1940 afectează clădirea, în special zona secției de chirurgie, iar în perioada războiului apar utilizări parțiale pentru răniți și intervenții de sprijinire/întărire a zidurilor.
Etapa 7. Perioada comunistă: schimbări de nume, creșteri de capacitate, reconstrucția majoră 1959–1960 (1948–1989): După 1948 spitalul primește numele „Grigore Alexandrescu”, explicat prin asocierea cu strada din apropiere. În 1959–1960 are loc o reconstrucție/modernizare amplă (durată aproximativ un an), cu intervenții structurale și funcționale, în special la pavilionul de chirurgie: planșee din beton; reorganizarea amfiteatrului și a acceselor (cu revenirea intrării dinspre bulevard); bloc operator cu sterilizare și 3 săli de operație; secție de terapie intensivă pediatrică (menționată ca prima de acest fel din țară la acel moment); reorganizarea compartimentărilor saloanelor.
În 1979, urologia este mutată în pavilionul dinspre bulevard, cu săli de operații și radiologie, și se extinde reanimarea.
Etapa 8. După 1989: extinderi noi, componentă spirituală și funcțiuni pentru aparținători (1990–2004 și după): După 1989 este menționată ridicarea unei aripi noi de chirurgie plastică și realizarea unei clădiri pentru găzduirea familiilor copiilor internați (în stadiu de șantier la momentul relatării). Între 01.09.2000–01.09.2002 se construiește în incintă biserica „Sfânta Treime”, la intrarea dinspre bulevard, cu implicarea fundației „Dăruind vei dobândi”.
Inventar orientativ al corpurilor și funcțiunilor din ansamblu
În termeni de „logica ansamblului”, spitalul funcționează ca o succesiune de straturi constructive:
Fișă tehnică
Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu”, Bd. Iancu de Hunedoara nr. 30–32, București, Sector 1. Ansamblu medical istoric major, reper în zona Piața Victoriei, cu funcție de urgență pediatrică la scară națională. Ansamblu cu corpuri din epoci diferite (corp istoric + pavilioane + corpuri înalte interbelice/comuniste + completări recente).
Anul construirii și etape de edificare: Terenul pentru noul spital a fost achiziționat în 1884 pe Șoseaua Basarabilor, pentru construirea sediului inaugurat în 1886. Etapa majoră: clădire nouă începută în 1885 și inaugurată la 11 mai 1886. Etape ulterioare (selectiv, după sursele disponibile): pavilioane pentru boli contagioase și modernizări tehnice la sfârșit de secol XIX (inclusiv pavilioane menționate pentru 1889 și 1897), intervenții interbelice importante (1934), reconstrucție/ modernizare cu intervenții structurale și funcționale majore (1959–1960), biserica din incintă (2000–2002).
Structură și materiale: Sunt documentate intervenții structurale majore în etapa 1959–1960, inclusiv planșee din beton și reorganizări ale spațiilor operatorii și ale secțiilor (bloc operator, sterilizare, ATI).
Intervenții și transformări principale: Sfârșit de secol XIX: modernizări tehnice și pavilioane pentru boli contagioase.
1934: modernizare și extindere, inclusiv pavilion către bulevard și corp înalt auxiliar (inițial pentru personal auxiliar, apoi utilizat medical).
1959–1960: reconstrucție/modernizare majoră (chirurgie, bloc operator, sterilizare, 3 săli de operație, ATI pediatrică).
1979: mutarea urologiei în pavilionul dinspre bulevard și extinderea reanimării.
După 1989: realizarea unei aripi noi de chirurgie plastică și inițierea unei clădiri pentru aparținători (menționată ca în execuție la momentul sursei).
2000–2002: biserica „Sfânta Treime” în incintă, la intrarea dinspre bulevard.
Probleme majore: Vulnerabilități istorice la cutremure (cu avarii documentate pentru 1940) și necesitatea etapelor repetate de consolidare/modernizare; constrângeri de funcționare continuă într-un ansamblu multietapizat.
Referințe (ansamblu / spital)
2023:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.