Arhitectul Horia Creangă
Horia Creangă s-a născut la 20 iulie 1892 în București, în zona Lahovary, într-o familie cu o legătură directă cu literatura română: era nepotul în linie dreaptă al scriitorului Ion Creangă. Tatăl său, Constantin Creangă, fusese singurul fiu al marelui povestitor — un bărbat căruia George Călinescu îi refuza orice dar special, cu tentative nereușite în domenii diverse: invenții, arhitectură, carieră militară. Mama, Olga, i-a dăruit lui Constantin patru copii — două fete și doi băieți —, dar l-a părăsit din cauza caracterului său. Horia s-a născut la doi ani după moartea bunicului său, pe care nu l-a cunoscut niciodată.
Spre deosebire de tatăl său, Horia Creangă a dus mai departe numele familiei cu o autoritate profesională incontestabilă. Din copilărie s-a remarcat prin talent la desen, dar și ca sportiv, în special la oină și fotbal. Contemporanii îl descriu ca pe un coleg admirabil, gata să se sacrifice pentru ceilalți, dar și ca pe un spirit exuberant, capabil de pariuri neobișnuite — arhitecta Anca Petrescu consemnează, în monografia Horia Creangă — omul și opera, că era în stare să mănânce o libelulă numai ca să câștige un rămășag. Acest caracter direct și neprotocolar a coexistat, pe tot parcursul vieții, cu o dedicație totală și serioasă față de profesie.
Soția. Fratele. Familia profesională
Soția lui Horia Creangă a fost arhitecta Lucia Dumbrăveanu-Creangă, verișoară a Henrietei Delavrancea-Gibory și una dintre primele femei admise la Școala de Arhitectură din București. Cei doi s-au cunoscut în mediul studențesc bucureștean și au plecat împreună la Paris pentru a-și finaliza studiile, căsătorindu-se în perioada pariziană. Reveniți în țară în toamna lui 1926, au deschis împreună biroul de arhitectură. Lucia gestiona relațiile sociale, clientela și imaginea publică a echipei, compensând dezinteresul total al lui Horia față de aceste aspecte. El era absorbit exclusiv de proiectare.
Fratele mai mic, Ion Creangă, și el arhitect, li s-a alăturat la birou după finalizarea propriilor studii. În martie 1931, familia a trecut printr-o tragedie. Horia, Ion și soția acestuia din urmă, Mauricette, s-au întâlnit întâmplător pe Bulevardul Brătianu cu Henrietta Delavrancea-Gibory, la volanul mașinii sale, în compania soțului ei, arhitectul E. Gibory. Cei cinci prieteni au decis să petreacă duminica împreună. Accidentul cu tramvaiul care a urmat i-a costat viața lui Ion Creangă, decedat la spitalul Colțea la vârsta de 35 de ani. Horia a supraviețuit, dar cu răni serioase. Doamna Gibory și-a asumat responsabilitatea accidentului în declarația sa oficială.
Reședința și biroul
După revenirea în țară, Horia și Lucia Creangă au locuit și lucrat în București. Biroul de arhitectură a funcționat la diverse adrese, inclusiv la Ion Brătianu nr. 12, menționată în mai multe dosare de autorizație din epocă. Ulterior, atelierul s-a mutat la etajul cinci al imobilului Dimitrescu din Piața Lahovary, clădire proiectată chiar de Horia Creangă în 1933 pentru profesorul universitar Barbu Dimitrescu. Alegerea nu era întâmplătoare: era una dintre lucrările sale mature, cu apartament și birou atașat, în cartierul nașterii sale și al celor mai reprezentative proiecte din acea perioadă.
Ca director al Direcției de Lucrări Noi a Primăriei Municipiului București, funcție pe care a obținut-o în 1936, Horia Creangă a acționat și în plan instituțional pentru modernizarea orașului. Biroul său de arhitectură, crescut în timp prin cooptarea arhitecților Haralamb Georgescu și Nicolae Nedelescu, a devenit în epocă o școală neoficială pentru tinerii aspiranți la profesie — un mediu de formare practică în spiritul modernismului pe care Creangă îl practica și îl susținea și prin scrierile sale publicate în revistele de specialitate ale vremii.
Moartea și mormântul
Sfârșitul lui Horia Creangă a survenit după o boală rapidă și neașteptată. În primăvara anului 1943 a făcut o baie în lacul Snagov, după care a contractat o pneumonie severă. A murit pe 1 august 1943 la Viena, unde fusese transportat pentru îngrijiri medicale, la numai 51 de ani. Activase ca arhitect liber-profesionist numai 16 ani — din 1927 până în 1943 —, dar în această perioadă realizase peste 70 de proiecte, transformând fundamental imaginea Bucureștiului modern. Contemporanul său G. M. Cantacuzino a scris în Revista Simetria din 1943: „Minte clară și pozitivă, fără complicații intelectuale, dar dotat cu multă sensibilitate, Creangă vedea în volume mari și tot efortul lui tindea mereu spre simplificare.” Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
Studii și formare profesională
Formarea timpurie și Școala de Arhitectură din București
Horia Creangă și-a urmat studiile secundare la Liceul Mihai Viteazul din București, unde s-a remarcat ca un bun desenator. În 1913, la vârsta de 21 de ani, a fost admis la Școala Superioară de Arhitectură din București, condusă la acea dată de inginerul Emil Pangrati, care îndeplinea și funcția de ministru al Lucrărilor Publice. Școala promova cu precădere stilul neoromânesc, orientare față de care tânărul Creangă a manifestat de la bun început o distanță critică. A fost atras de puritatea și simplitatea pe care le identifica în arhitectura populară românească, în special în culele oltenești, pe care le considera mai aproape de spiritul unei arhitecturi moderne autentice decât eclectismul ornamental academic.
Studiile la București au fost întrerupte de Primul Război Mondial. Înrolat în armata română, Horia Creangă a participat la ofensiva din Transilvania, în urma căreia a căzut prizonier la Șercaia și a fost trimis în lagărul de la Stralsund, port prusac la Marea Baltică. Revenit la București în primăvara anului 1918, după semnarea tratatului cu Puterile Centrale, a decis, împreună cu un grup de colegi și prieteni, să-și finalizeze studiile la Paris. În vara lui 1919, pentru a strânge fonduri de drum, grupul — format din Horia Creangă, Lucia Dumbrăveanu, Catul Bogdan și Gheorghe Audisio — a organizat o expoziție colectivă de acuarele și desene la Ateneul Român: monumente, peisaje, portrete. Vânzarea lucrărilor le-a acoperit costurile călătoriei.
École des Beaux-Arts, Paris. Diploma DPLG
La Paris, Horia Creangă a urmat cursurile École des Beaux-Arts, unde a studiat sub îndrumarea profesorului arhitect Gustav Umbdenstock. Perioada pariziană a fost una de formare intensă și de descoperire a curentelor inovatoare ale momentului: a intrat în contact cu ideile lui Le Corbusier, a studiat lucrările teoretice ale lui Toni Garnier și a urmărit îndeaproape realizările lui Auguste și Gustave Perret, pionieri ai utilizării betonului armat în arhitectură. Trăia și se îmbrăca extrem de modest, suplimentând uneori veniturile prin vânzarea propriilor lucrări pictate. A obținut un premiu la concursul Raugerin, unul dintre marile concursuri anuale ale școlii franceze, ceea ce i-a consolidat poziția în mediul academic parizian.
Pentru obținerea titlului de Architecte DPLG — arhitect diplomat al guvernului francez — a efectuat un stagiu de ucenicie în biroul profesorului său Gustav Umbdenstock, alături de Lucia Dumbrăveanu, G.M. Cantacuzino și Dumitru Săvulescu. Diploma a fost obținută în 1924–1925. Umbdenstock, impresionat de prestația lui Creangă, l-a angajat în același an la Compania de Căi Ferate din Nord din Franța, unde arhitectul a lucrat la proiectul gării din Tergnier-Aisne, un important nod feroviar, și la planificarea orășelului industrial alăturat. Această experiență i-a oferit contactul direct cu problemele scării urbane și cu logica funcțională a marilor programe de construcție.
Influențe decisive și revenirea în țară
Perioada pariziană a definit direcția estetică și conceptuală a întregii cariere ulterioare. Contactul cu raționalismul constructiv al lui Perret, cu viziunea urbanistică a lui Le Corbusier și cu dezbaterile vii ale momentului european au accelerat desprinderea lui Creangă de academismul ornamental în care se formase parțial la București. El a asimilat nu o doctrină rigidă, ci un set de principii — simplitatea volumetrică, logica funcțională a planului, onestitatea materialelor, raportul activ dintre clădire și spațiul urban — pe care le va aplica apoi în mod consecvent, dar fără schematism, adaptându-le de fiecare dată la condițiile specifice ale parcelei, ale programului și ale clientului.
Tot în Franța și-a consolidat relația cu Lucia Dumbrăveanu, cu care s-a căsătorit în perioada studiilor. Cei doi au revenit în România în toamna anului 1926, odată cu fratele mai mic Ion Creangă, care urmase și el arhitectura la Paris. Reveniți în țară, soții Creangă au început ca angajați, abordând în paralel și lucrări private, până la constituirea unui renume și a unei clientele stabile. Prima lucrare ca liber-profesioniști care le-a adus notorietatea a fost reședința doctorului Petru Groza de la Deva, comandată prin intermediul relațiilor de la Ministerul Lucrărilor Publice, unde fusese angajat arhitectul. Câștigarea, în 1929, a concursului pentru sediul societății Asigurarea Românească — blocul ARO — a reprezentat consacrarea definitivă.
Lucrări documentate
Imobile de raport și blocuri de locuințe
Reședințe și vile particulare — București
Lucrări în afara Bucureștiului — reședințe și vile de vacanță
Clădiri publice, culturale și administrative
Proiecte industriale — Uzinele Malaxa
Uzinele Malaxa (azi Faur / 23 August), B-dul Basarabiei / B-dul Muncii nr. 256, București — cel mai important ansamblu industrial al carierei sale; colaborare de lungă durată cu industriașul Nicolae Malaxa. Componentele documentate separat:
Urbanism, sistematizare urbană și proiecte concurs
Proiecte neexecutate sau cu execuție incertă
Stil arhitectural și caracteristici proprii
Traiectoria stilistică: de la art-deco la modernismul matur
Horia Creangă nu a adoptat modernismul ca pe o doctrină, ci ca pe o concluzie practică. Primele proiecte de la sfârșitul anilor 1920 — imobilul Gheorghiu-Pop, casa Medrea — poartă încă urme ale experienței pariziene cu arhitectura haussmanniană și cu plastici de fațadă în care Art-Deco și raționalismul constructiv coexistă nesigur. Desprinderea se produce rapid și decisiv: concursul ARO din 1929, cu al său limbaj art-deco de factură americană îndrăzneață cum îl descria presa pariziană din 1930, este urmat de variantele din 1930–1931 care introduc deja orizontalele libere, articulările de volume și desfășurările liniare care vor deveni marca sa. Din 1932 înainte, stilul este cristalizat: volume pure, neornamentate, proporție ca unic instrument expresiv, plan funcțional sistematic raționalizat.
Evoluția nu este liniară, iar Creangă nu a fost un dogmatic. Proiectele de vile de vacanță din ultimii ani de carieră, realizate în medii montane sau balneare, explorează un regionalism elegant — acoperiș în pantă, lemn aparent, piatră, sugestii de foișor sau prispă — care coexistă cu modernismul radical al vilelor de la litoral, unde volumele albe și geometria pură domină fără compromis. Această libertate față de orice stil impus este una dintre trăsăturile care îl individualizează față de contemporanii săi moderniști.
Simplitatea ca program. Volumul și proporția
Principiul fundamental al arhitecturii lui Horia Creangă este simplitatea — nu ca absență a gândirii, ci ca rezultat al unei rafinări sistematice. G.M. Cantacuzino, care l-a cunoscut îndeaproape, consemna în Revista Simetria din 1943: Minte clară și pozitivă, fără complicații intelectuale, dar dotat cu multă sensibilitate, Creangă vedea în volume mari și tot efortul lui tindea mereu spre simplificare. Planurile lui erau totdeauna excepțional de clare, iar amănuntul era sacrificat în favoarea ansamblului. Era preocupat de magia formelor simple, în care proporția domina. Această preocupare este prezentă în toate proiectele sale, indiferent de scară — de la apartamentul de trei camere la hala industrială de sute de metri.
Volumele pe care le produce sunt în mod constant paralelipipedice, simple sau intersectate, fără teșituri inutile, fără gesturi decorative. Ornamentul lipsește sistematic. Efectul plastic se obține prin raportul dintre plin și gol, dintre orizontală și verticală, dintre masa dominantă și registrele secundare. Soclul în marmură neagră, prezent la imobilele Ottulescu, Burileanu-Malaxa și la vila Bunescu, este unul dintre puținele elemente de accent material — și acesta folosit cu rigoare, nu ca decor.
Formula fațadei. Orizontalele și adâncimea
Fațada lui Creangă este construită pe alternanta ritmice a benzilor orizontale de ferestre și parapete, cu o copertina subțire plutind deasupra parterului comercial ca registru de tranziție — procedeu prezent din imobilul ARO și reluat constant. Elementul distinctiv față de contemporani este adâncimea aparentă a fațadei: prin decalarea asimetrică a planurilor frontale, prin suprapunerea de registre ușor retrase, prin utilizarea parapetelor îngustare care aduc un plan în prim-planul fațadei, Creangă creează un efect de porozitate și sculptură care dizolvă monotonia orizontalelor pure. Imobilul Davidoglu, imobilul Ottulescu și imobilul Burileanu-Malaxa ilustrează cel mai clar această căutare.
Colțul clădirii este tratat cu consecvență ca un element activ: fie prin retragerea parterului și eliberarea unui stâlp structural aparent — soluție folosită la imobilul Burileanu-Malaxa —, fie prin articularea asimetrică a registrelor de pe cele două fațade adiacente. Ferestrele în bandă continuă, a căror tâmplărie metalică trece nestingherită prin fața pereților despărțitori, apar pentru prima dată la imobilul Burileanu-Malaxa și reprezintă una dintre cele mai avansate aplicări ale principiului fațadei libere în arhitectura românească interbelică.
Raționalizarea planului și a distribuției interioare
Una dintre contribuțiile cele mai consistente ale lui Horia Creangă privește organizarea internă a locuinței, atât a celei individuale, cât și a celei colective. La imobilele de raport, el caută sistematic eliminarea holului central tradițional, reducerea la minimum a spațiilor de circulație neproductive, convergența acceselor principal și de serviciu și decomandarea maximă a camerelor. Imobilul Davidoglu introduce apartamentul cu trei camere decomandate, devenite schemă clasică în deceniile următoare. Imobilul Ottulescu reprezintă prima și singura tentativă de plan liber într-un imobil de apartamente din România interbelică, cu stâlpi rotunzi liberi lăsați aparenți în holul de intrare și în salonul duplexului de la parter.
La locuințele individuale, planul este organizat în tracturi spațiale clar delimitate — zone de primire, zone de noapte, zone de serviciu —, iar parcursul de la intrare la spațiul principal este conceput ca o succesiune narativă: denivelări, schimbări de direcție, comprimări și expansiuni ale înălțimii care fac din descoperirea camerei de zi un eveniment spațial deliberat. Această sofisticare a intrării, prezentă în vila Bunescu, în imobilul Ottulescu și în vila Cantacuzino, este poate cel mai puțin vizibil, dar cel mai personal aspect al arhitecturii sale.
Relația cu parcela și cu contextul urban
La vilele individuale, Creangă tratează relația clădirii cu terenul ca o unitate compozițională indestructibilă. Garaje, ziduri de împrejmuire, porticuri de intrare, volumul depozitului sau al serviciilor — toate sunt integrate în compoziția de ansamblu, fixând clădirea de limitele parcelei și transformând curtea și grădina în extensii ale arhitecturii. Această ancorare fermă în teren este opusul direcției sale la imobilele de raport, unde urmărește dimpotrivă autonomia volumetrică față de parcelă — prin decroșări, prin retrageri față de calcanul vecin, prin eliberarea parterului în jurul stâlpului structural.
La scară urbană, Creangă a fost conștient de rolul imobilului în frontul stradal și în definirea caracterului arterelor majore. Imobilul ARO de pe Bulevardul Magheru a inaugurat transformarea modernistă a noii axe nord-sud a Bucureștiului. Imobilul Dimitrescu din Piața Lahovary a creat, prin desfășurarea sa de 28 de metri la stradă, un front puternic care susține perspectiva de pe strada Dorobanți. La scara mai mică a cartierelor de vile, preocuparea era inversă: reducerea scării aparente a clădirii prin articulări gradate de înălțime, prin registre retrase care dizolvă masivitatea, prin asimetrii care evită monumentalitatea.
Arhitectura industrială. Structura ca expresie
Proiectele industriale pentru Uzinele Malaxa reprezintă o dimensiune separată și la fel de importantă a creației lui Horia Creangă. Aici, constrângerile funcționale și tehnice — structuri metalice, deschideri mari, logică de producție — devin oportunități expresive. Ritmul stâlpilor, articularea halelor, proporția golurilor de iluminare naturală și simplitatea detaliilor constructive produc o arhitectură utilitară cu o demnitate și o coerență formală ieșite din comun pentru standardele industriale ale epocii. Colaborarea îndelungată cu industriașul Nicolae Malaxa i-a permis lui Creangă să aplice în context industrial principiile sale de raționalizare și simplitate formală la scări pe care niciun proiect rezidențial nu i le-ar fi oferit.
Colaboratori și birou
Lucia Dumbrăveanu-Creangă. Coautoare și parteneră de atelier
Lucia Dumbrăveanu-Creangă a fost mult mai mult decât soția arhitectului. Formată la aceeași școală — École des Beaux-Arts din Paris, în același atelier al profesorului Gustav Umbdenstock —, ea a obținut titlul de Architecte DPLG în același an cu Horia și a semnat proiecte proprii, dintre care vila dr. Victor Groza de la Târgu Mureș din 1937 este cel mai bine documentat. Verișoară a Henrietei Delavrancea-Gibory, ea provenea dintr-un mediu cultural înalt și înțelegea atât relevanța socială a profesiei, cât și nevoia de a construi relații cu clientela potrivită. Rolul ei în echipă era complementar celui al lui Horia: ea asigura latura practică și socială a biroului, el se concentra exclusiv pe proiectare.
Lucia a fost una dintre primele femei admise la Școala de Arhitectură din București — un fapt semnificativ pentru contextul epocii. În cadrul biroului, a participat la concursul ARO din 1928–1929 împreună cu Horia și cu Ion Creangă, concurs câștigat cu premiul I. După moartea lui Horia în 1943, Lucia a continuat activitatea profesională independent. Contribuția sa la formarea și menținerea atelierului Creangă ca entitate funcțională, cu reputație și clientelă stabilă, este greu de separat de succesul profesional al lui Horia și rămâne un subiect insuficient documentat în istoriografia arhitecturii românești.
Ion Creangă. Fratele și colaboratorul
Ion Creangă, fratele mai mic al lui Horia, a urmat aceeași traiectorie: studii de arhitectură la Paris, întoarcere în țară, integrare în biroul familial. A semnat proiecte alături de Horia și de Lucia, participarea sa cea mai importantă fiind concursul și execuția imobilului ARO de pe Bulevardul Magheru. Moartea sa tragică în martie 1931, la 35 de ani, în urma accidentului de pe Bulevardul Brătianu, a întrerupt o colaborare care promitea să fie de lungă durată. Biroul a continuat fără el, dar pierderea a rămas una dintre trăsăturile definitorii ale biografiei lui Horia, așa cum o evocă contemporanii săi.
Haralamb Georgescu și Nicolae Nedelescu. Biroul extins din 1935
Expansiunea volumului de lucru în anii 1935–1936 — comenzile simultane pentru Malaxa, ARO și Primăria Municipiului București — a impus extinderea echipei. În 1935, Horia Creangă a deschis un birou asociat cu arhitecții Haralamb Georgescu și Nicolae Nedelescu. Haralamb Georgescu este coautorul documentat al Halelor Obor din București, una dintre cele mai mari lucrări de infrastructură urbană ale biroului. Nicolae Nedelescu a preluat proiectul casei Goga atunci când Horia Creangă a abandonat colaborarea cu clientul, finalizând execuția după planurile inițiale.
Această configurație extinsă a biroului a funcționat în paralel cu funcția publică pe care Horia Creangă a obținut-o în 1936: director al Direcției de Lucrări Noi a Primăriei Municipiului București. În această calitate a coordonat expozițiile Luna Bucureștilor, a supervizat proiecte de sistematizare urbană și a inițiat lucrări de infrastructură comercială precum Halele Obor și restaurantul Pescăruș. Dublul statut — arhitect liber-profesionist și director municipal — i-a dat accesul la o gamă excepțional de largă de programe și scări de proiectare.
Biroul ca școală neoficială
Pe măsură ce reputația atelierului creștea, numărul colaboratorilor și al stagiarilor a sporit corespunzător. Biroul Creangă a devenit în epocă un punct de referință pentru tinerii arhitecți care înțelegeau modernismul nu ca gest estetic, ci ca mod de a proiecta. Disciplina planului, coerența dintre organizarea funcțională și expresia volumetrică, refuzul ornamentului gratuit — acestea erau principiile transmise practic, prin lucrul curent la proiecte reale. Conform surselor epocii, Horia Creangă era un mentor direct și exigent, iar colaboratorii săi păstrau o admirație necondiționată față de claritatea și consecvența cu care își aplica principiile.
Printre colaboratorii identificați indirect în documente și mărturii se numără și arhitecta Maria Irineu, care a semnat prima cerere de autorizare a vilei Miclescu înainte ca Horia și Ion Creangă să intervină și să redeseneze fațadele — un episod care ilustrează modul în care biroul funcționa uneori prin preluarea și transformarea unor proiecte inițiate de alții. Arhitectul Stere Niculescu a semnat alături de Creangă grupul de locuințe economice de pe Șoseaua Iancului, proiect executat cu fonduri ale Societății Comunale pentru Locuințe Eftine.
Publicații, recunoaștere și moștenire
Texte proprii și prezența în presa de specialitate
Horia Creangă nu a fost doar un practician, ci și un autor care și-a articulat principiile în scris. A publicat texte de arhitectură în revistele de specialitate ale epocii, în care și-a expus poziția față de stilul neoromânesc, față de rolul ornamentului și față de sensul modernizării arhitecturale în România. Poziția sa era tranșantă: considera că stilul național academic nu are o bază autentică în tradiția constructivă românească, deoarece arhitectura populară autohtonă era simplă și lipsită de ornamente, iar elementele decorative pe care le prelua stilul neoromânesc proveneau din influențe orientale, nu din fondul local. Aceste texte, reunite postum în volumul de monografie al Uniunii Arhitecților din 2012 sub titlul Textele lui Horia Creangă, documentează coerența dintre opera construită și gândirea teoretică a arhitectului.
Prezența sa în presa de specialitate internațională a fost notabilă pentru standardele epocii. Revista pariziană L’Architecture a publicat în numărul 2 din 1930 o prezentare a imobilului ARO, cu referire explicită la factura americană a limbajului său arhitectural — o recunoaștere timpurie, anterioară finalizării clădirii, a importanței proiectului în contextul european al momentului. Această vizibilitate internațională a contribuit la consolidarea statutului lui Creangă ca reprezentant al modernismului românesc în afara granițelor țării.
Premii și distincții profesionale
Horia Creangă a obținut premiul la concursul Raugerin de la École des Beaux-Arts din Paris — unul dintre marile concursuri anuale ale școlii franceze de arhitectură —, o recunoaștere excepțională pentru un student străin în mediul academic parizian al anilor 1920. Câștigarea, în toamna anului 1928, a concursului organizat de Societatea Asigurarea Românească pentru proiectarea sediului său de pe terenul fostei Case Marghiloman de pe Bulevardul Brătianu a reprezentat cel mai important succes profesional din carieră: premiul I și, implicit, execuția lucrării care va deveni simbolul modernismului bucureștean. A fost membru al Corpului Arhitecților din România, înființat în 1932, care consacra obligativitatea semnăturii de arhitect pentru orice proiect înaintat spre autorizare.
Recunoașterea postumă. Monografii și expoziții
Opera lui Horia Creangă a fost recuperată și sistematizată prin mai multe proiecte editoriale și expoziționale de referință. Prima monografie dedicată arhitectului a apărut în 1980, semnată de Radu Patrulius sub titlul Horia Creangă — omul și opera, la Editura Tehnică din București — o lucrare fundamentală care a stabilit catalogul de lucrări și a plasat opera sa în contextul modernismului european. În 1992, cu ocazia centenarului nașterii sale, a fost organizată expoziția Centenar Horia Creangă, care a permis identificarea unor lucrări necunoscute până atunci, inclusiv casa Thomas din Cotroceni, descoperită de arhitecta Luminița Machedon.
A doua monografie majoră a apărut în 2012, la inițiativa Uniunii Arhitecților din România: Horia Creangă. Crezul simplicității (1892–1943), semnată de arhitecta Militza Sion — o cercetare extinsă care a adus în circulație scrisori, documente de arhivă și planșe originale inedite. Volumul colectiv de referință al domeniului, Horia Creangă. O monografie, coordonat de Nicolae Lascu, Ana-Maria Zahariade, Anca Iliescu și Florinel Radu, a apărut în 2019 la Editura Universitară Ion Mincu din București, reunind cele mai recente rezultate ale cercetării arhivistice și sintetizând în mod cuprinzător întreaga operă. Lucrările Anei-Maria Zahariade despre arhitectura locuinței în creația lui Horia Creangă, publicate în seria editorială U18, reprezintă cea mai detaliată analiză tipologică și stilistică a proiectelor rezidențiale.
Clădiri clasate monument istoric
Mai multe dintre clădirile proiectate de Horia Creangă sunt incluse în Lista Monumentelor Istorice din România. Blocul ARO-Patria de pe Bulevardul Magheru nr. 12–14 este clasat monument istoric de categoria A — cea mai înaltă categorie de protecție —, recunoscut ca prima mare clădire modernistă construită în centrul Bucureștiului și ca reper definitoriu al urbanismului interbelic. Blocul Burileanu-Malaxa de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 35 și Blocul ARO de pe Calea Victoriei sunt clasate monument istoric de categoria B. Alte clădiri din portofoliul său se află pe liste de propuneri pentru clasare sau beneficiază de protecție în cadrul zonelor protejate ale orașului.
Starea de conservare a mai multor clădiri emblematice ridică probleme serioase. Blocul ARO-Patria se află în risc seismic categoria I — pericol public —, în ciuda statutului său de monument de categoria A. Blocul Burileanu-Malaxa este încadrat în risc seismic categoria II. Lipsa întreținerii adecvate din perioada comunistă, modificările neautorizate ale fațadelor, înlocuirea tâmplăriei metalice originale și degradarea elementelor de detaliu au afectat substanțial autenticitatea și integritatea fizică a mai multor lucrări. Această situație a generat dezbateri profesionale și publice recurente privind responsabilitatea față de patrimoniul arhitectural modernist al Bucureștiului.
Moștenirea. Locul lui Horia Creangă în istoria arhitecturii românești
Horia Creangă rămâne figura centrală a modernismului arhitectural românesc interbelic. Profesorul Nicolae Lascu îl caracterizează sintetic: Într-o carieră profesională de numai 16 ani, a realizat o operă remarcabilă, de mare valoare în ansamblul ei. Câteva din creațiile sale au devenit, încă din timpul vieții, repere fundamentale ale arhitecturii noastre, care se înscriu în patrimoniul european al perioadei. Opera sa respiră prospețimea lumii noi pe care promotorii de pretutindeni ai arhitecturii moderne au dorit să o transpună în spații, volume și forme. Pentru arhitectura românească, Horia Creangă va rămâne un aristocrat al formelor simple.
Influența sa asupra generațiilor de arhitecți care i-au urmat a operat atât direct — prin biroul său, care a format numeroși practicieni —, cât și indirect, prin exemplul clădirilor sale, care au definit standardul modernismului pentru arhitectura română a secolului XX. Blocul ARO-Patria, Uzinele Malaxa, imobilul Burileanu-Malaxa, vila Bunescu, restaurantul Pescăruș — fiecare dintre acestea a stabilit un punct de referință în categoria sa tipologică. În conștiința profesională și în dezbaterea publică actuală, Horia Creangă reprezintă argumentul că o arhitectură cu adevărat modernă nu are nevoie de ornament, de referință istorică sau de stil național: are nevoie de proporție, de plan clar și de consecvență față de propria logică.
*
Arhitectul HORIA CREANGĂ (sinteză)
Horia Creangă a fost unul dintre principalii promotori ai modernismului interbelic din România, activ în special la București, cu proiecte emblematice pe marile artere și în zonele industriale. Este menționat frecvent ca descendent al scriitorului Ion Creangă. A realizat peste șaptezeci de proiecte, de la imobile de raport și vile urbane la ansambluri industriale de mare scară. A absolvit Școala de Arhitectură din București și École des Beaux-Arts din Paris. A condus biroul propriu și a colaborat cu soția sa, arhitecta Lucia Dumbrăveanu, și cu alte nume ale generației sale. A decedat la Viena în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Copilăria și adolescența în București i-au fixat un orizont urban, iar intrarea la Școala Superioară de Arhitectură a coincis cu perioada în care stilul neoromânesc domina mediul academic. Primul război mondial i-a întrerupt studiile. Revenit la studiu, a continuat formarea la École des Beaux-Arts, unde a absolvit în a doua jumătate a anilor 1920. Contactul direct cu arhitectura franceză, cu raționalismul constructiv și cu dezbaterile momentului a grăbit desprinderea lui de academismul ornamental.
Întors în țară spre finele anilor 1920, intră rapid în rândul autorilor vizibili ai modernității bucureștene. Primele lucrări evidente sunt vilele urbane, în care simplifică volumele și desenează fațade clare, dominate de goluri lungi orizontale și de trasee verticale marcate prin vitraje de colț. În anii 1930 trece de la compoziții cu reminiscențe art-deco la volume pure, neornamentate, cu o logică funcțională foarte lizibilă. Concursul și apoi șantierul imobilului ARO de pe Bulevardul Magheru (astăzi „Patria”) devin momentul de consacrare: o clădire-simbol a modernității românești, care fixează limbajul său matur. În paralel, intră în proiecte industriale de mare amploare, în special în ansamblurile Malaxa, unde rafinează scara, ritmul și detaliul tehnic al arhitecturii utilitare.
Operează cu proporții și volume, nu cu decor; urmărește claritatea planului și coerența ansamblului. Ferestrele în benzi, vitrajele pe colț și scările marcate în fațadă sunt mijloace expresive recurente. Raportul dintre orizontală și verticală este atent dozată la scară urbană. La clădirile industriale, structura devine expresie, iar fațadele lungi sunt articulate prin ritm și prin detalii minimale. La imobilele de raport, parterul comercial și colțurile vitrate produc efecte urbane active.
În anii ’30 conduce și proiecte publice urbane și expoziționale, implicându-se în modernizarea arterelor majore ale orașului și în dotări publice. Colaborează constant cu Lucia Dumbrăveanu. Lucrează în echipă sau în proximitate profesională cu arhitecți precum Haralamb Georgescu în proiecte majore. Pentru ansamblurile industriale lucrează alături de ingineri și constructori cu experiență în hale metalice de mari deschideri.
Lucrări selectate
Contemporanii îl consideră „fondatorul autentic” al modernismului românesc în arhitectură. Blocul ARO devine reperul vizual al bulevardului modern, iar proiectele industriale stabilesc un standard național de arhitectură utilitară articulată și expresivă. În anii postbelici, o parte dintre clădiri suferă modificări, dar opera rămâne centrală în istoria secolului XX. Monografii, expoziții și proiecte editoriale ulterioare reiau și reevaluează opera sa. Clădirile emblematice intră pe liste de monumente sau pe agende publice de consolidare și restaurare. În conștiința profesională, Horia Creangă rămâne referința pentru trecerea hotărâtă la arhitectura modernă în România interbelică.
Referințe: