Ansamblul Monumental Kilometrul Zero

Ansamblul monumental Kilometrul Zero

Monumentul Kilometrul Zero este amplasat în parcul Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou, din Bulevardul I.C. Brătianu, sectorul 3, în centrul istoric al Bucureștilor. Locul nu a fost ales arbitrar: tradiția orală și surse istoriografice mai vechi — între care G.I. Ionescu-Gion, în Istoria Bucureștilor — consemnează că "buricul Bucureștilor", adică centrul și miezul orașului, era considerat din vechi timpuri a fi la Sfântul Gheorghe-Nou. Topografii care au întocmit primele hărți și planuri ale principatelor române, în epoca lui Carol I (1866–1914), au confirmat și formalizat această tradiție, fixând în dreptul aceleiași biserici punctul geodezic de la care urmau să fie măsurate distanțele pe drumurile naționale.

Alegerea amplasamentului are și un precedent simbolic de largă rezonanță istorică. Proiectul monumentului a fost inspirat în mod explicit de Milarium Aureum, piatra de hotar ridicată de împăratul Cezar Augustus în anul 20 î.Hr. în centrul Forumului Roman, lângă templul lui Saturn, punct de la care toate drumurile Imperiului Roman erau considerate a porni și față de care se calculau distanțele. O coloană turnată în bronz, pe un postament de marmură — din care se păstrează și azi fragmente ale soclului —, Milarium Aureum a dat naștere, de-a lungul veacurilor, practicii marcării simbolice a punctelor kilometrice zero în capitalele europene, cristalizate în formula "toate drumurile duc la Roma".

Piața Sfântul Gheorghe, formată de-a lungul bulevardului în jurul bisericii, a constituit centrul vieții comerciale a Bucureștilor în secolele XVII–XIX, punct de convergență al caravanelor venite de la Lipsca, Constantinopol și Galați. Această funcție de nod central al orașului a conferit locului, în ochii contemporanilor și al urbaniștilor de la începutul secolului XX, o legitimitate suplimentară pentru marcarea kilometrului zero al rețelei rutiere naționale.

Istoria proiectului (1936–1940)

Ideea marcării unui punct kilometric de referință pentru rețeaua rutieră a României a circulat în mediile administrative ale capitalei înainte de a prinde contur instituțional. Punctul era deja fixat în practica topografică în fața Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou, însă fără nicio materializare monumentală. Abia în 1936–1937, la inițiativa Primăriei Municipiului București, problema a intrat în agenda formală a administrației locale. Comisia Monumentelor Istorice, prin arhitectul Horia Theodoriu, a aprobat cererea Primăriei de a se ridica un semn monumental care să simbolizeze faptul că numărătoarea kilometrică a șoselelor ce leagă Capitala cu toate provinciile țării, în granițele de la acea dată, este socotită de la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou.

Decizia formală a fost adoptată de Consiliul General al Municipiului și publicată în Monitorul Comunal în 1937. Documentul arăta că, "având în vedere că numărătoarea kilometrică a șoselelor ce leagă Capitala cu toate provinciile țării este socotită ca plecând de la biserica Sfântul Gheorghe-Nou" și că nu a existat până atunci un punct de plecare precizat care să simbolizeze această realitate, s-a hotărât prin Direcția Lucrărilor Noi executarea în grădina Sfântul Gheorghe-Nou a unui monument numit Piatra Militară. Denumirea a oscilat ulterior în publicațiile vremii: Facla din iulie 1937 îl numea Inima Țării; Gazeta Municipală din mai 1938 îl consemnase drept Piatra Milenară, pentru ca aceeași publicație, în două numere din 1940, să revină la Piatra Militară. Numele de Kilometrul Zero s-a impus în uzul curent, devenind definitiv în timp.

Proiectul a fost conceput de arhitecții Horia Creangă și Ștefan Niculescu. Unele surse îl menționează și pe arhitectul Octav Doicescu în legătură cu ansamblul, fără ca această atribuire să fie confirmată de documentele de epocă consultate. Executant al sculptural a fost Constantin Baraschi. Ansamblul monumental urma să se prezinte inițial sub forma unui bazin circular în centrul căruia se afla o roză a vânturilor; între razele rozei urmau să fie reprezentate stemele provinciilor în mozaic, cu numele orașelor-capitală de județ și distanțele față de București incrustate în marmură pe parapetul bazinului. În mijlocul bazinului urma să fie amplasată o sferă de marmură neagră cu diametrul de aproximativ 3 metri, deasupra căreia se proiecta o statuie ecvestră a Sfântului Gheorghe omorând balaurul, realizată de Constantin Baraschi.

Proiectul a intrat imediat în conflict cu Patriarhia Română. Canoanele creștine ortodoxe interzic "chipuri cioplite" — idolii —, invocat în decalog prin cea de-a doua poruncă. Deși inițial acordase acordul pentru executarea monumentului, Patriarhia a revenit asupra hotărârii și a cerut îndepărtarea statuii. Sculptorul Constantin Baraschi, sfătuit să revizuiască proiectul, a propus o variantă alternativă: în locul Sfântului Gheorghe, pe sfera din centrul bazinului urma să fie înălțată statuia lui Făt-Frumos omorând un balaur. Nici această soluție nu a fost acceptată.

Ca urmare a divergențelor cu Patriarhia, în toamna lui 1938 Primăria a adjudecat sculptorului Oscar Han executarea statuii lui Constantin Brâncoveanu, care urma să fie amplasată în grădina bisericii — nu pe monument —, drept element distinct al ansamblului din parcul Sfântul Gheorghe-Nou. Statuia lui Baraschi, nemaiputând fi montată pe bazin, a fost mutată în parcul național Regele Carol II (actualul Parc Herăstrău). Bazinul a continuat să fie executat fără elementul sculptural central proiectat inițial.

În 1940, conform descrierilor și fotografiilor de epocă, monumentul arăta astfel: un bazin circular cu roza vânturilor între razele căreia se aflau stemele provinciilor, iar în mijlocul bazinului un glob din nervuri metalice cu reliefuri de tablă reprezentând semnele zodiacale. Totuși, nici această formă intermediară nu a fost finalizată conform proiectului. Gazeta Municipală din octombrie 1940 consemna în articolul Fântâna de la Sf. Gheorghe că lucrarea stătea neterminată încă din 1937, fiind un permanent depozit de gunoaie. Ulterior s-a constatat că instalația nu dispunea de niciun sistem hidraulic, ceea ce a pus sub semnul întrebării dacă bazinul a funcționat vreodată ca fântână.

Dezbaterile administrative și disputele cu Patriarhia au consumat aproape trei ani fără un rezultat concret. Între timp, evenimentele politice și militare au depășit ritmul administrației locale: intrarea României în al Doilea Război Mondial și cedările teritoriale din 1940 — pierderea nordului Ardealului și a Maramureșului prin Dictatul de la Viena, a Cadrilaterului prin tratativele de la Craiova, a Bucovinei și Basarabiei prin ultimatumul sovietic — au dat un alt sens simbolic monumentului, a cărui tematică provincială devenea brusc incompletă. Decizia inaugurării, stabilită inițial pentru 9 mai 1937, urma să fie amânată cu 61 de ani.

Descrierea ansamblului

Ansamblul monumental Kilometrul Zero ocupă centrul parcului Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou și se compune din trei elemente principale: bazinul circular cu parapetul de piatră, roza vânturilor din granit negru și sfera centrală. Forma actuală nu este identică cu cea originală din 1938, ci reprezintă o reconstituire parțială executată în 1997–1998: fundul bazinului și roza vânturilor corespund originalului, în vreme ce sfera centrală a fost refăcută dintr-un alt material.

Bazinul are formă circulară, cu un diametru al rondului de mozaic de 16,60 m. Parapetul din piatră de Başchioi înconjoară compoziția în planul vertical; pe fața interioară a acestuia sunt incizate numele orașelor reședință de județ ale României și distanțele în kilometri față de punctul zero. Printre localitățile înscrise se numără orașe care, la data realizării monumentului, aparțineau României Mari și care în prezent se află pe teritoriul altor state: Chișinău, Orhei și Tighina (actualmente în Republica Moldova), Cernăuți, Cetatea Albă, Ismail și Storojineț (actualmente în Ucraina), Bazargic și Silistra (actualmente în Bulgaria). Pe marginea bazinului se înălța inițial și o stelă pe care erau notate data și scopul construcției; aceasta a fost distrusă în perioada comunistă și nu a mai putut fi reconstituită.

Fundul bazinului este ocupat de roza vânturilor, executată din granit negru și organizată în opt sectoare echivalente numeric celor opt provincii istorice ale României. Sectoarele sunt orientate după punctele cardinale și poartă denumirile provinciilor gravate: Muntenia, Dobrogea, Basarabia, Moldova, Bucovina, Ardeal, Banat și Oltenia. Între razele rozei se află mozaic policromic cu stemele provinciilor respective.

În centrul rozei se află sfera, element definitoriu al compoziției. Sfera originală, executată de Constantin Baraschi în 1938, era din marmură neagră și avea un diametru de aproximativ 3 m. Pe circumferința ei era aplicat un brâu din aramă pe care erau reprezentate cele 12 semne ale zodiacului. O tijă metalică verticală (ax) indica orientarea nord, străbătând sfera. Sfera originală a fost demontată în perioada 1945–1947 și nu a mai putut fi recuperată. Reconstituirea din 1998 a înlocuit-o cu un glob pământesc schematic din bronz, operă a sculptorului Ioan Bolborea, cu același diametru de 3 m, pe care sunt reprezentate meridiane, ecuatorul și cele 12 basoreliefuri cu semnele zodiacale.

Materialele ansamblului sunt: granit negru pentru roza vânturilor, mozaic policromic și marmură pentru sectoarele cu stemele provinciilor, piatră de Başchioi pentru parapet și bronz pentru sfera reconstituită din 1998. Dimensiunile de ansamblu: rond de mozaic D = 16,60 m; sferă D = 3,0 m.

Distrugere și restaurare (1945–1998)

Ansamblul monumental a intrat în declin imediat după realizarea sa. În perioada 1945–1947, în contextul noii ordini politice postbelice și al pierderii teritoriilor înscrise pe monument, au fost scoase plăcile cu stemele și numele orașelor din Basarabia și Bucovina, a fost demontat globul din centrul bazinului, iar bazinul a fost dezafectat. Regimul comunist instaurat după 1947 nu accepta ca aceste provincii, pierdute prin ultimatumul sovietic din 1940 și nerecuperate la sfârșitul războiului, să apară pe un monument public. Ansamblul a rămas în stare de abandon până în anii 1950–1952, când bazinul a fost acoperit în întregime cu pământ, scos astfel definitiv din peisajul urban al Bucureștilor. Singurul document vizual al sferei originale de bronz a rămas unica fotografie publicată în 1941 în albumul lui Wilhelm Praeger dedicat Bucureștiului, alături de proiectul inițial al arhitectului Horia Creangă.

Redescoperirea ansamblului a avut loc în septembrie 1992, când Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București (M.I.A.M.B.) a efectuat descoperirea monumentului și a realizat un studiu inițial în vederea restaurării. Inițiativa aparținuse arhitectului Radu Dobre Sima, în urma unui concurs de idei cu tema Revitalizarea urbană în zona Sfântul Gheorghe-Nou, organizat în iunie 1992 de Primăria Municipiului București, Uniunea Arhitecților din România și firma Tornado. Starea descoperită in situ a constituit baza de plecare pentru proiectul de restaurare și reconstituire.

Întrucât monumentul se degrada rapid, Primăria Capitalei a reluat lucrările în 1994. Proiectul de restaurare și reconstituire a fost elaborat în anii 1995–1996 de firma S.C. Ludocris, șef de proiect fiind arhitecta Alexandra Chiliman-Djuvara. Echipa a mai inclus arhitecții Cristian Ranja, Gabriela Dumitrescu și Mariana Nițolea, profesorul geograf Ion Iordan, inginerul Costel Pavelescu, conferențiarul universitar Ionel Lazăr și sculptorul Ioan Bolborea. Proiectul prevedea restaurarea bazinului puternic degradat și a mozaicului aflate în sit și reconstituirea sferei metalice cu zodiac.

Lucrările propriu-zise de restaurare și reconstituire au început în 1997, executate de S.C.C.R. Div. S.R.L., cu finanțare din sponsorizarea S.C. Boygues Romania S.R.L. Sfera originală de marmură neagră, distrusă și nerecuperabilă, a fost înlocuită cu un glob pământesc schematic din bronz, realizat de sculptorul Ioan Bolborea, cu diametrul de 3 m, pe care sunt reprezentate meridiane, ecuatorul și 12 basoreliefuri cu semnele zodiacale. Fundul bazinului și roza vânturilor au fost restaurate conform situației identificate in situ.

Monumentul a fost inaugurat pe 9 iunie 1998, cu prilejul închiderii Festivalului Luna Bucureștilor, la inițiativa Direcției Cultură și Culte din Primăria Municipiului București. Inaugurarea a avut loc la 61 de ani după ce decizia de realizare fusese adoptată, în 1937. Forma actuală a ansamblului reprezintă o reconstituire parțială: roza vânturilor și bazinul corespund originalului lui Constantin Baraschi, în timp ce sfera este o lucrare nouă a lui Ioan Bolborea, iar stela de pe marginea bazinului, distrusă iremediabil, nu a mai fost refăcută.

În 2002 ansamblul a suferit un nou episod de vandalism, prin sustragerea unor elemente metalice de către căutători de fier vechi. Starea de conservare a monumentului a continuat să suscite îngrijorări în deceniile următoare, aspectul său fiind periodic afectat de neglijență în întreținere.

Autorii

Horia Creangă (București, 20 iulie 1892 — Viena, 1 august 1943). Arhitect român, nepot al scriitorului Ion Creangă. A studiat la École des Beaux-Arts din Paris, în atelierul prof. Gustav Umbdenstock, obținând diploma în 1925. Reprezentant principal al modernismului arhitectural din România interbelică, a proiectat în numai șaisprezece ani de activitate peste 70 de lucrări, definitorii pentru transformarea imaginii urbane a Bucureștilor: Blocul ARO (Cinema Patria, 1930–1931), Uzinele Malaxa (1930–1940), Blocul Malaxa-Burileanu (1935–1937), Halele Centrale Obor (1937), Teatrul Giulești (1927–1929), Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, Restaurantul Pescăruș, Hotel ARO Brașov, Palatul Cultural din Cernăuți. Pentru Primăria Municipiului București a proiectat și ansamblul monumental Kilometrul Zero (1937), în colaborare cu arh. Ștefan Niculescu.

Ștefan Niculescu — Arhitect, coautor al proiectului ansamblului monumental Kilometrul Zero (1937), alături de Horia Creangă. Date biografice suplimentare neidentificate în sursele consultate.

Constantin Baraschi (Câmpulung-Muscel, județul Argeș, 1902 — ?). Sculptor român. A urmat Școala de Arte și Meserii a meșterilor italieni din Câmpulung-Muscel, apoi Școala de Arte Frumoase din București, la clasa de sculptură a lui Dimitrie Paciurea (din 1921). A frecventat Academia Liberă de Arte Plastice (din 1925) și a obținut o bursă de studii în Franța (1927). A debutat la Salonul Oficial din 1925. La Expoziția Internațională de la Paris (1937) a obținut Medalia de Aur; în 1938 a primit Premiul Academiei Române pentru sculptură. Executant al ansamblului Kilometrul Zero (1938) după proiectul lui Horia Creangă și Ștefan Niculescu; a realizat și altoreliefuri pentru Arcul de Triumf, statuia lui Nicolae Bălcescu (dezvelită în 1969, Pitești), busturi în Parcul Carol I din București. Din 1950, profesor, ulterior rector al Institutului de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din București.

Alexandra Chiliman-Djuvara — Arhitectă, șef de proiect al lucrărilor de restaurare și reconstituire a ansamblului Kilometrul Zero (1995–1998), în cadrul firmei S.C. Ludocris. A coordonat o echipă din care au mai făcut parte arh. Cristian Ranja, arh. Gabriela Dumitrescu, arh. Mariana Nițolea, prof. geograf Ion Iordan, ing. Costel Pavelescu, conf. univ. Ionel Lazăr și sculptorul Ioan Bolborea.

Ioan Bolborea (n. 1947, Baia Mare). Sculptor român. A realizat, în cadrul restaurării din 1998, globul pământesc din bronz (D = 3 m) care a înlocuit sfera originală de marmură neagră a lui Constantin Baraschi. Alte lucrări notabile amplasate în București: grupul statuar "Căruța cu paiațe" (2010, în fața Teatrului Național), Fântâna Vioara Spartă (Parcul Colțea), turnarea statuii împăratului Traian (opera lui Vasile Gorduz) de pe treptele Muzeului Național de Istorie a României.

Bibliografie

• Ionel Ionița și Camelia Ene, "Monumentele de la «Kilometrul Zero»", în Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, XIII, București, 1999, pp. 177–182 (volum tipărit)
• Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, București, Editura pentru Literatură, 1966 (volum tipărit)
• I. Ionescu-Gion, Istoria Bucureștilor, București, 1899 (volum tipărit)
• Kilometrul zero (București) (Wikipedia)
• Monumentul Km 0 (Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public, monumentfor.ro)
• Kilometrul 0 (Bucureștii Vechi și Noi)
• București, kilometrul zero (Turism Istoric)

2023: