Arhitectul Horia Maicu
Horia Maicu (născut Haim/Harry Goldstein) s-a născut în 1905 la Constanța, România, într-o familie evreiască. A murit în 1975, la București, la vârsta de 70 de ani. Este considerat unul dintre cei mai importanți arhitecți români ai secolului XX, cu o carieră care leagă modernismul interbelic de arhitectura monumentală a perioadei comuniste. În perioada interbelică a semnat proiectele din Constanța cu numele Harry (Haim) Goldstein, iar după 1940, odată cu mutarea la București și în contextul legislației antisemite, își românizează numele în Horia Maicu.
Horia Maicu a urmat studii de inginerie civilă și arhitectură la Roma, absolvind în 1931 Școala de Inginerie Civilă din Roma și obținând o formare dublă, de inginer și arhitect. Această formare italiană, în contact cu arhitectura monumentală a perioadei mussoliniene, va influența ulterior vocabularul său: pe de o parte modernismul civilizat, cu volume clare și raporturi echilibrate, pe de altă parte monumentalismul edificiilor de propagandă, vizibil în Casa Scânteii și în ansamblurile reprezentative ale centrului Bucureștiului. După întoarcerea în țară, în jurul anului 1930, se stabilește la Constanța și începe să proiecteze intens, mai întâi vile, hoteluri și blocuri de locuințe pe malul mării și în cartierele în dezvoltare ale orașului.
Horia Maicu a fost căsătorit cu Sultana Goldstein, cu care a avut o fiică, Ada. După stabilirea la București, a locuit în „blocul roșu” de pe strada Batiștei, bloc proiectat chiar de el, cunoscut astăzi și ca blocul Rădulescu-Maicu, unde o parte din apartamente erau destinate familiilor de arhitecți. Sursele recente subliniază discreția sa față de perioada constănțeană: după adoptarea numelui Horia Maicu, nu obișnuia să vorbească despre imobilele interbelice semnate Goldstein, nici măcar cu apropiații.
Carieră profesională
Prima parte a carierei se desfășoară la Constanța, între 1931 și 1940, perioadă în care semnează peste o sută de lucrări, în principal hoteluri, vile de vacanță și blocuri de locuințe, în stiluri moderniste, art deco și mediteraneean. Printre aceste lucrări se numără hotelul Continental (fost Carlton) din Constanța, precum și imobile de locuințe pe bulevardul Tomis nr. 78, bulevardul Ferdinand nr. 3 și bulevardul Tomis nr. 41. În 1940, din cauza climatului politic și a legilor antisemite, părăsește Constanța și se stabilește la București, unde își continuă activitatea de arhitect sub numele de Horia Maicu.
După război, Horia Maicu devine una dintre figurile dominante ale arhitecturii oficiale din București. Lucrează ca proiectant în institutele de proiectare de stat, participă la proiectarea unor mari ansambluri urbane și clădiri reprezentative și, treptat, se impune ca arhitect de vârf al sistemului. În anii ’50 coordonează sau participă la proiecte majore: Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii” (astăzi Casa Presei Libere), ansamblul de locuințe din Piața Palatului, Sala Palatului, ansambluri de locuințe și instituții de pe arterele centrale ale Bucureștiului, precum și clădiri administrative și ministere.
Între 1958 și 1969 este arhitect-șef al Capitalei, poziție din care influențează direct politica de sistematizare, modernizare și construire a Bucureștiului în perioada lui Gheorghiu-Dej și în primii ani ai lui Ceaușescu. După 1960, cariera sa continuă prin coordonarea unor mari proiecte culturale și administrative (Teatrul Național, extinderi și completări ale ansamblurilor centrale, clădiri ministeriale), până spre mijlocul anilor ’70, când se stinge din viață.
Activitate didactică, teoretică și scrieri
În 1950 începe activitatea didactică la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București, unde devine profesor și formează generații de arhitecți în spiritul unui modernism controlat, adaptat la contextul politic al epocii. A predat până în 1972, abordând mai ales probleme de proiectare a locuințelor, ansamblurilor urbane și a spațiilor reprezentative. În anii ’60 și ’70, prin cursuri și conferințe, revine insistent asupra noțiunii de „habitat uman”, pe care o definește ca mediu artificial creat de om, integrând locuința, munca, comerțul, educația, cultura, sănătatea, sportul, relaxarea și contactele sociale într-un ansamblu coerent, fără constrângeri și fără segregări, cu excepția separării circulațiilor pietonale de cele auto în marile orașe.
În 1962 publică studiul „Ansamblul urbanistic al Sălii Palatului Republicii Populare Române”, un volum de circa 66 de pagini care detaliază concepția urbanistică și arhitecturală a ansamblului din Piața Palatului, articularea piețelor, relația cu fostul Palat Regal și integrarea Sălii Palatului în țesutul central al orașului. În 1970 obține titlul de doctor în arhitectură, cu teza „Bazele compoziției arhitecturale”, în care sistematizează principiile de compoziție spațială și volumetrică pe care le aplicase în practica de proiectare și în activitatea didactică. Textele și interviurile sale păstrează uneori un ton tehnic și programatic, specific unui arhitect implicat în construcția unui oraș socialist, dar în același timp preocupat de calitatea vieții urbane, de spațiile publice, piețe, promenade și de rolul arhitecturii în structurarea „habitatului uman”.
Profil și stil arhitectural
Profilul arhitectural al lui Horia Maicu este puternic marcat de două mari etape: perioada constănțeană interbelică (sub numele de Haim/Harry Goldstein) și perioada postbelică, de arhitect oficial al Bucureștiului socialist. În Constanța, între 1931 și 1940, proiectele sale se înscriu într-un modernism rafinat, la granița dintre art deco și stilul pachebot/mediteraneean. Volumetria este fragmentată, cu colțuri rotunjite, terase-punte, balcoane curbe, ferestre-hublou și motive nautice, inspirate de atmosfera portului și de modernitatea liniei de coastă. Detaliile sunt numeroase, dar controlate: feronerii cu insecte și artropode stilizate pe uși, ancadramente discrete, jocuri subtile de plin și gol.
Fațadele constănțene semnate Goldstein se disting prin raporturi zvelte, ritmuri orizontale accentuate și colțuri tratate ca volume dinamice, orientate către perspectivă urbană sau spre mare. Blocurile de locuințe și vilele de vacanță din Constanța, Mamaia, Eforie și alte localități de pe litoral păstrează un aer de lux modern, fără ornamentație grea, dar cu o mare grijă pentru detalii de scară mică și pentru confortul locuirii. După război și mutarea la București, stilul lui Maicu se transformă sub presiunea ideologică și a programelor de reprezentare ale statului. Casa Scânteii, mausoleul din Parcul Carol și alte clădiri oficiale ilustrează un monumentalism inspirat de arhitectura sovietică și de experiența italiană: volume ample, axiale, cu simetrie rigidă, compoziții piramidale, turnuri dominante, colonade și fațade placate cu piatră. Acest limbaj arhitectural al puterii valorifică scara urbană mare și rolul de reper vizual în oraș.
În paralel însă, la nivelul ansamblurilor de locuințe și al unor clădiri precum Sala Palatului, Maicu revine la un modernism mai flexibil: volume curate, suprafețe vitrate mari, spații interioare fluide, tratate cu atenție la vizibilitate și acustică. Sala Palatului, cu sala sa de 3.100 de locuri și foaierele ample, exprimă o modernitate controlată, în care structura și funcțiunea generează forma, iar decorul este redus la elemente esențiale. La scara orașului, preocuparea pentru „habitatul uman” îl conduce spre compoziții urbane articulate de piețe, spații publice, promenade și esplanade. Ansamblul Pieței Palatului și zona Casei Scânteii sunt exemple de structuri urbane în care clădirile monumentale sunt înconjurate de fronturi de locuințe, spații plantate și axe pietonale.
Recurent în opera sa este interesul pentru ansamblu: fie că este vorba de fronturi întregi de blocuri în Constanța interbelică, fie de compoziții urbane complexe în Bucureștiul anilor ’50–’60, Maicu gândește clădirile ca piese ale unei structuri mai mari. Această abordare îl diferențiază de mulți dintre contemporanii săi și îl menține, în ciuda constrângerilor ideologice, în zona unei arhitecturi cu preocupare pentru urbanitate și spațiu public.
Arhiva profesională și receptare critică
În 2012, arhiva personală a lui Horia Maicu – planșe, proiecte, fotografii și documente din perioada constănțeană și bucureșteană – a fost descoperită într-un container de gunoi de pe strada Batiștei, în apropierea blocului unde locuise. Arhiva a fost salvată de un tânăr pictor-restaurator și ulterior achiziționată de Ordinul Arhitecților din România – Filiala București. Această arhivă a stat la baza cercetărilor recente și a volumului „Goldstein Maicu. Vilele moderne. Constanța. 1931–1940”, care reconstituie repertoriul constănțean al arhitectului, vocabularul său modernist și traseele posibile de vizitare a clădirilor rămase în picioare.
În ultimele două decenii, interesul istoricilor și criticilor de arhitectură pentru Horia Maicu a crescut, în special pe două direcții: reevaluarea modernismului interbelic constănțean (Goldstein) și reinterpretarea rolului său în arhitectura oficială a Bucureștiului comunist (Maicu). Articole, expoziții și cercetări recente îl prezintă atât ca autor al unor ansambluri de propagandă, cât și ca profesionist cu o cultură solidă, care încearcă să mențină un nivel de calitate arhitecturală într-un context politic dificil.
Lucrări de arhitectură (Horia Maicu / Haim–Harry Goldstein)
(lista nu este exhaustivă, dar include clădiri importante și adresele menționate explicit în surse. Pentru Constanța există circa 100 de clădiri; sunt incluse doar cele documentate cu nume/adresă în surse.)
Clădiri publice și administrative – București
Imobile de raport și blocuri de locuințe – București
Notă: Arhitectul Romeo Belea a devenit, după absolvire, asistent al profesorului arh. Horia Maicu, a desfăşurat o îndelungată şi deosebit de apreciată activitate didactică în cadrul Institutului de Arhitectură din Bucureşti, iar din anul 1983 a devenit profesor de atelier, beneficiind de bogata sa experienţă generaţii de arhitecţi care ulterior s-au afirmat ca buni profesionişti. De aceea veți regăsi mai multe clădiri comune în listele ambilor arhitecți, profesor - asistent.
Hoteluri, imobile de raport și vile – Constanța și litoral (perioada Goldstein)
(Perioada 1931–1940, când semnează ca Haim/Harry Goldstein; aproximativ 100 de imobile moderne – hoteluri, vile, blocuri de locuințe – în Constanța și stațiunile de pe litoral.)
Reședințe și vile particulare – București
Pentru București, sursele clasice (Țelea, Wikipedia) nu dau o listă detaliată de vile individuale proiectate de Horia Maicu sub acest nume, ci mai ales blocuri și mari ansambluri. Atribuiri punctuale de vile bucureștene lui Maicu există în studii de detaliu și în arhiva recuperată, dar fără o listă standardizată accesibilă online.
Lucrări de ansamblu, colaborări, proiecte de sistematizare
1 (notă: aici e posibil să fie o greșeală de atribuire a adresei, sau – puțin probabil – să se facă referire la o veche numerotare, în care nr. 3 de atunci să fi fost actualul nr. 11. Blocul cu adresa Batiștei 1-3 are cu totul alt autor (Palatul Creditul Minier, arh. State Baloșin, bine documentat). Cel mai probabil este vorba despre blocul de la (actualul) nr. 11 (Blocul Rădulescu – Maicu), pe care arhitecții Corneliu Rădulescu și Horia Maicu l-au proiectat împreună, fiind construit în 1946, imediat după război. Totuși, nu este defel un „bloc urban cu fațadă sobră și apartamente pentru clasă medie”, așa cum este descris în referințele listate, mai ales că primii beneficiari au fost chiar cei doi arhitecți, care și-au rezervat cele mai bune apartamente, de la ultimele două etaje. Și a fost/ este un bloc chiar elitist, cu prima piscină din București construită pe acoperișul unui bloc turn! Horia Maicu a locuit aici până la moartea sa, și soția lui încă mult timp după aceea.
Contextul discuțiilor despre colaborarea lui Horia Maicu cu regimul comunist
Despre Horia Maicu nu există, din câte se poate vedea azi în sursele publice, „acuzații” în sens juridic (anchete, procese, condamnări) pentru colaborare cu regimul comunist. Discuția este mai degrabă una istoriografică și morală, apărută după 1989, în jurul felului în care un arhitect de mare talent și cu origine evreiască, format interbelic în modernism, a ajuns să fie arhitect-șef al Capitalei și principal promotor al realismului socialist în România. Textele critice îl prezintă adesea ca „arhitectul burghez care a stalinizat Bucureștiul”, accentuând contrastul dintre perioada sa modernistă de la Constanța și rolul jucat ulterior în aparatul de stat comunist.
Roluri oficiale și apropierea de noul regim: Un prim motiv pentru care este discutată colaborarea lui Maicu cu regimul este cariera sa instituțională de după război. După 1945, el este cooptat în noul sistem: lucrează la Institutul de Proiectare pentru Construcții, devine director IPC la începutul anilor ’50, apoi profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” și, între 1958 și 1969, arhitect-șef al Bucureștiului. Articolul de la HotNews subliniază explicit că Maicu a fost „cooptat de regim de la bun început” pentru primul mare proiect de propagandă – Casa Scânteii – și că de numele lui se leagă eforturile comunistilor de a transforma „Micul Paris” într-un oraș inspirat de modelele sovietice. În literatura de specialitate (de exemplu, Vlad Mitric-Ciupe, citat în același articol) el apare drept unul dintre principalii promotori ai realismului socialist în arhitectura românească, atât prin funcțiile oficiale, cât și prin influența asupra generațiilor de studenți.
Arhitectura realismului socialist și clădirile-simbol: Al doilea nucleu al criticilor ține de clădirile-simbol proiectate sau coordonate de Maicu, privite azi ca expresii ale arhitecturii oficiale comuniste. Sunt menționate constant:
Analize cum este studiul publicat în Pavilion Magazine despre Casa Scânteii descriu clădirea ca „mark of a totalitarian ideology”, subliniind rolul ei de instrument de propaganda culturală și simbol al național-stalinismului. Astfel de interpretări duc la ideea că Maicu nu a fost doar un executant tehnic, ci unul dintre arhitecții principali ai imaginii oficiale a regimului.
Texte programatice și elogierea partidului și a URSS: O parte importantă a „acuzațiilor” ține de propriile sale texte, în care își asumă programatic noua arhitectură socialistă:
Texte de acest fel sunt citate de istorici ai arhitecturii și de jurnaliști ca dovadă a alinierii sale voluntare la discursul oficial al regimului, nu doar ca adaptare „de nevoie”.
Critici și acuzații formulate după 1989: În dezbaterea publică și în presa culturală, principalele reproșuri la adresa lui Horia Maicu pot fi sintetizate astfel:
În general, aceste reproșuri sunt mai degrabă analize și interpretări decât „acuzații” formale; ele apar în articole de presă, eseuri de istorie a arhitecturii și lucrări despre politicile culturale comuniste.
Nuanțări: context biografic și reevaluări recente: Literatura actuală aduce însă și câteva nuanțe importante, care temperează o judecată strict moralizatoare:
Pe scurt, acuzațiile de colaborare cu regimul comunist se concentrează pe rolul lui Horia Maicu ca arhitect oficial al realismului socialist, autor al unor edificii de propagandă și voce programatică a arhitecturii comuniste. În același timp, studiile recente încearcă să integreze această etapă într-o biografie mai complexă, marcată de condiția sa de arhitect evreu înainte de 1945 și de o operă interbelică modernistă astăzi redescoperită.
Referințe