Palatul Institutului de Arhitectură Ion Mincu

Palatul Institutului de Arhitectură ''Ion Mincu'' reprezintă un reper al vieții culturale românești. Edificiul din piatră, cu fațada în stil neoromânesc sau brâncovenesc, a fost construit după schițele arhitectului Grigore Cerchez (5 octombrie 1850 - 14 mai 1927), între anii 1912-1927. Grigore Cerchez, arhitectul clădirii ce expune cel mai bine caracteristicile stilului neoromânesc pe latura din strada Biserica Enei, a fost unul dintre adepții și susținătorii curentului istorist, concretizat în special în clădiri de factură neobrâncovenească. Stilul arhitectural neobrâncovenesc îmbină elemente răsăritene bizantine și motive arhitecturale și etnografice țărănești locale, precum și anumite modele de artă otomană. Grigore Cerchez a urmat cursurile de Ecole Centrale des Arts et Manufactures de la Paris, iar în perioada 1876-1879 a ocupat funcția de inginer-șef al Bucureștiului.

Clădirea istorică a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București este edificiul-simbol al școlii românești de arhitectură, conceput ca sediu al învățământului de arhitectură și proiectat ca o afirmație programatică a stilului național (neoromânesc / neobrâncovenesc). În literatura de specialitate și în uzul public, este cunoscută ca „Palatul Școlii/Institutului de Arhitectură” și este asociată explicit cu numele arhitectului Grigore P. Cerchez (scris și Cerkez / Cherchez).

În privința adresei, clădirea apare istoric legată de Strada Biserica Enei (numerele 3–5, în documentele instituționale post-1948), iar astăzi este identificată public mai ales prin adresa Strada Academiei nr. 18–20, care corespunde sediului central actual al universității. În teren, această suprapunere de adrese ține de evoluția țesutului stradal din zona Universitate și de dispariția bisericii Enei și a străzii aferente ca reper urban major în a doua jumătate a secolului XX.

Edificiul se află în centrul istoric și universitar al Bucureștiului, în imediata vecinătate a axei Universitate – Carol I – Academiei și a marilor instituții de învățământ și cultură din zona centrală. Așezarea sa a fost, încă de la început, una deliberat reprezentativă: școala de arhitectură era gândită să fie vizibilă, monumentală și ușor de identificat, nu o clădire neutră sau strict utilitară. Prezența sa a fost consolidată în timp de statutul instituției, dar și de faptul că edificiul a devenit, treptat, un reper al imaginii publice a „arhitecturii românești” în sens cultural larg. În jurul clădirii s-a format un mic peisaj urban specializat: instituții, servicii, clădiri publice și fronturi de secol XIX–XX, cu modificări importante după cutremurul din 1977 și reorganizările ulterioare ale centrului.

Istoric și cronologie a construirii

Construcția clădirii este plasată, în surse, într-un interval lung, cu etape, între 1912 și 1917 sau între 1912 și 1927, diferențele fiind explicabile prin fazarea lucrărilor, completări, finisaje și puneri succesive în funcțiune. Anul 1927 apare ca reper final în numeroase prezentări, inclusiv pentru că este anul morții arhitectului Grigore P. Cerchez și un moment simbolic de încheiere a unei epoci în școala românească de arhitectură.

Clădirea este concepută ca o „casă” a instituției: sediu de școală, dar și manifest al unei identități profesionale. În timp, ea a traversat schimbări de regim politic, reforme de învățământ și reorganizări administrative; un punct-cheie în istoria instituțională este reforma din 1948, când facultatea devine institut independent și își fixează sediul în Strada Biserica Enei nr. 3–5, adică în perimetrul acestei clădiri istorice. Ulterior, ansamblul a fost extins, iar sediul a evoluat către configurația actuală din Strada Academiei, însă corpul istoric a rămas centrul simbolic.

Deși numită adesea „palat”, clădirea a fost proiectată pentru un program didactic specializat: săli de curs, spații de atelier, circulații ample potrivite unui învățământ de tip „atelier”, spații reprezentative pentru ceremonii, expuneri și evenimente academice, precum și camere administrative și funcțiuni auxiliare. Față de alte școli ale epocii, clădirea de arhitectură avea o încărcătură suplimentară: ea trebuia să funcționeze ca „manual construit”, o demonstrație de cultură arhitecturală și de capacitate de sinteză între tradiție și modernitatea instituțională.

Arhitectură și stil

Clădirea este una dintre cele mai clare și intenționate formulări ale neoromânescului monumental din București. Organizarea generală este de tip simetric, cu o compoziție controlată și o ierarhizare clară a acceselor și volumelor. Elementul cel mai recognoscibil în spațiul public este loggia monumentală, care evocă explicit repertoriul brâncovenesc și trimite, prin citare și reinterpretare, la modelul palatelor domnești și boierești din secolele XVII–XVIII.

Fațadele combină masivitatea unei instituții publice cu un strat decorativ elaborat, sculptat și profilat, integrat în registre coerente: ancadramente, brâuri, cornișe, coloane și arcade, toate subordonate unei imagini de ansamblu. Construcția este percepută ca „edificiu din piatră”, adică un reper de durabilitate și de reprezentare, iar caracterul său de manifest stilistic este frecvent subliniat în prezentările istorice: era o clădire menită să arate, prin ea însăși, ce înseamnă „arhitectură națională” în epocă.

Transformări, completări și evoluții ulterioare

De-a lungul secolului XX, clădirea istorică a fost adaptată nevoilor unei instituții în creștere: schimbări de compartimentare, modernizări tehnice, ajustări ale funcțiunilor interne și conectarea la noi corpuri din ansamblul universitar. Extinderile din a doua jumătate a secolului XX (în special cele din anii 1960–1970) au schimbat scara și capacitatea ansamblului, dar nu au anulat rolul clădirii istorice ca reper identitar. Relația cu zona Biserica Enei rămâne importantă pentru istorie: biserica aflată în vecinătate a dispărut, iar schimbările urbane au modificat modul în care se citește astăzi amplasamentul; în narațiunea Bucureștiului, clădirea școlii de arhitectură apare adesea „față în față” cu memoria bisericii Enei și a țesutului demolat sau transformat.

*

Înainte de construirea actualului Teatru Național și a Hotelului Intercontinental, în această parte a centrului Bucureștiului se întindea Maidanul Primăriei, un adevărat teren de joc în centrul Bucureștiului. Numele maidanului păstra amintirea unei clădiri dispărute. Dincolo de mulțime, fațada Universității și Hotelul Britania fixează fără echivoc locul în geografia orașului. Hotelul Britania oferă și un reper pentru datarea fotografiilor. Acoperișul și turnurile sale sunt încă întregi, adică imaginea precedă incendiul din 29 decembrie 1932. Clădirea se afla la colțul bulevardului I. C. Brătianu cu strada Biserica Enei. În dreapta cadrului, deasupra zidurilor, se distinge o turlă care aparține bisericii ce dădea numele străzii. (Alex Gâlmeanu)

Referințe:

• Maidanul Primăriei, un teren de sport din centrul Bucureștiului, în anii ’20 (muzeuldefotografie.ro)
• UAIM (UAUIM)
• The “Ion Mincu” University of Architecture (1912–1927) (Unknown Bucharest)
• Palatul Institutului de Arhitectură ”Ion Mincu” (Financiarul)
• Ion Mincu University of Architecture and Urban Planning (Wikipedia)
• Alexandru Beldiman (Bienala Națională de Arhitectură)
• Scurt istoric al organizării profesiei de arhitect în România… (Arhitectura 1906)
• Alexandru Beldiman (Arhitectura 1906)
• Palatul Institutului de Arhitectură Ion Mincu, comoara Bucureștiului încărcat de istorie
• Palatul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din București
• Oameni care au construit Bucureștiul: Grigore Cerchez
• Grigore Cerchez (Wikipedia)
• Grigore Cerchez (IDdentitate)
• ROMÂNI CELEBRI: Arhitectul Grigore Cerchez
• Grigore Cerchez – inginer, profesor şi arhitect
• Din portofoliul arhitectului Grigore P. Cerchez - Revista Arhitectura 1941
• Din portofoliul arhitectului Alexandru Clavel - Revista Arhitectura 1940
  
• Arhitect Alexandru Clavel - IDentitate
• Universitatea Națională de Arhitectură și lucrările de reabilitare și consolidare care au redat-o tuturor iubitorilor de artă și de frumos
• The “Ion Mincu” University of Architecture (1912-1927) (Unknown Bucharest)
• ATUNCI ŞI ACUM: Universitatea de Arhitectură şi Urbanism ”Ion Mincu” (Bucureștii vechi și noi)
• Biserica Enei (Bucureștiul uitat)
• [Dicționar, Arh. Vasile Țelea, Personalități ale Arhitecturii Românești 1880-2010, Editura Rentrop & Straton, 2014] (volum tipărit)

Arhitectul: Grigore P. Cerchez (Cerkez)

CERCHEZ, Grigore (5 octombrie 1850, București - 14 mai 1927, București) Inginer și arhitect român de orientare eclectică și națională (neoromânească), restaurator de monumente, Grigore Cerchez studiază la Școala de Arte și Manufacturi din Paris (diplomat în 1873). Grigore P. Cerchez este una dintre figurile majore ale arhitecturii românești de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX: inginer, profesor și arhitect, implicat atât în proiectare, cât și în cultura instituțională a profesiei. Este asociat direct cu curentul neoromânesc și cu efortul de afirmare a unui limbaj național în arhitectura publică. Clădirea școlii de arhitectură este, în majoritatea sintezelor, lucrarea sa cea mai cunoscută și cea mai reprezentativă, atât prin dimensiune, cât și prin încărcătura simbolică: proiectul unei școli de arhitectură devenea, în mod firesc, un proiect „program”, care să reprezinte atât instituția, cât și direcția culturală pe care aceasta o susținea.

În bibliografii și articole, Cerchez apare și ca personalitate cu rol administrativ și urbanistic (inginer-șef al orașului, activ în comisii și în structuri ale administrației tehnice), iar profilul său de profesor și formator se reflectă direct în concepția clădirii: nu doar o clădire funcțională, ci și un obiect didactic, cu o retorică arhitecturală asumată. A fost inginer șef la Primăria București, profesor la Școala de Poduri și Șosele din București și la Școala Superioară de Arhitectură (1892- 1926), președinte al Societății arhitecților români (1913-1918) și membru al Comisiunii Monumentelor Istorice. In calitate de director al Poștelor a înființat un departament de arhitectură, construind sedii în stil național (neoromânesc) (1905-1908). Arhitectura sa își păstrează caracterul sobru indiferent de stilul abordat, eclectic, neogotic sau național. I se reproșează însă o anume rigiditate și tendința de a prelua în mod mecanic unele formule arhitectonice autohtone; este apreciat în schimb pentru experiența sa tehnică de constructor.

Dintre lucrările sale, amintim: lucrări neogotice: locuința proprie, de pe Calea Victoriei colț cu Str. Sevastopol (demolată în 1977); casa I. Niculescu - Dorobanțu, pe Str. General Manu nr. 19 azi sediu de birouri; locuința fratelui său, I. P. Cerchez, pe B-dul Lascăr Catargi nr. 48; locuința doctorului Herescu, lotizarea Ioanid, lot nr. 17, pe B-dul Dacia nr. 52, toate în București; lucrări eclectice: casa lui Emil Lahovary din Str. Orlando; casa I. Manu, B-dul Aviatorilor; casa familiei Ioanid, pe B-dul Carol colț cu Str. I. Vidu; Teatrul Odeon și Hotelul Majestic (1911), toate în București; teatrele din Turnu Severin și Botoșani (teatrul Armonia); lucrări în stil național (neoromânesc): casa B. Niculescu-Dorobanțu (dispărută); casa Dissescu, pe Calea Victoriei colț cu Str. General Manu, azi Institutul de Istoria Artei; amenajarea laturii de nord a palatului Cotroceni (după 1900); Școala Superioară de Arhitectură (1912 - 1927), toate la București; casa Mihail C. Șuțu de la Constanța (1889); lucrări de restaurare: biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș; Biserica Sfinților, Calea Moșilor din București; biserica lui Matei Basarab de la Mănăstirea Zlătari; lucrări de inginerie - în București: proiectarea și conducerea lucrărilor de rectificare și adâncire a cursului Dâmboviței; tavanul glisant al Teatrului de Comedie; aula mare și scările principale ale Academiei de Studii Economice. (Cristina Woinaroski - Lotizarea și parcul Ioanid, editura Simetria, 2010)