Clădirea nouă a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”
Clădirea nouă a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” (astăzi Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” – UAUIM) este extinderea realizată în 1969 în incinta sediului principal din Strada Academiei nr. 18–20, București, într-un ansamblu didactic care combină un corp istoric (Biserica Enei 3-5, începutul secolului XX) cu intervenții moderne de după 1950, dezvoltate etapizat în a doua jumătate a secolului XX. Sediul central UAUIM funcționează ca un „campus compact”, cu spații de predare, ateliere, laboratoare, bibliotecă, săli reprezentative și dotări sportive, într-un perimetru urban foarte dens, în vecinătatea Universității din București și a axelor istorice ale centrului.
Adresa instituției și a ansamblului este Strada Academiei nr. 18–20 (Sector 1), iar clădirea funcționează ca reper urban la contactul dintre centrul administrativ-cultural al orașului și țesutul comercial-educațional al zonei Universitate. În planul percepției publice, corpul istoric din Biserica Enei 3-5 este asociat cu imaginea reprezentativă a „palatului” Școlii de Arhitectură, iar corpul nou (1969) aparține stratului modern al ansamblului, rezultat din creșterea masivă a efectivelor și a programelor educaționale din perioada postbelică.
Corpul istoric al instituției (clădirea-simbol) a fost proiectat de Grigore Cerchez și este descris frecvent ca o manifestare monumentală a stilului neoromânesc / neobrâncovenesc (în literatura de popularizare apare, de regulă, intervalul 1912–1927 pentru edificare, cu nuanțe diferite ale etapizării). După 1950, ansamblul este extins și adaptat funcțional pentru nevoile unei școli moderne: creșterea numărului de ateliere, laboratoare, spații de expoziție, spații administrative și dotări auxiliare. UAUIM indică explicit că „clădirea actuală” a sediului central este rezultatul etapelor de extindere și modernizare derulate în special în anii 1960–1970, cu o suprafață totală a complexului (corpurile din Academiei 18–20) de 27.068 mp.
Clădirea nouă din 1969
În acest context se înscrie și clădirea nouă din 1969, tratată aici ca o intervenție de modernizare/extindere a capacității didactice și administrative a instituției. Clădirea nouă (1969) trebuie înțeleasă ca parte a mecanismului intern al Școlii: spații didactice și auxiliare care completează și „descarcă” corpul istoric (săli, ateliere, birouri, circulații, spații tehnice), într-o logică tipică extinderilor universitare din a doua jumătate a secolului XX. Faptul că UAUIM descrie sediul central drept un ansamblu cu toate funcțiunile majore ale activității academice (predare, ateliere, laboratoare, bibliotecă, conducere și servicii) susține această interpretare programatică.
Clădirea nouă aparține modernismului târziu al anilor ’60, cu o arhitectură pragmatică, orientată către funcțiune, flexibilitate și capacitate. În mod tipic, astfel de extinderi sunt concepute ca volume mai simple, cu fațade ritmate de goluri repetitive (pentru ateliere și săli), cu structură modulară și cu circulații dimensionate pentru fluxuri mari, în contrast controlat cu reprezentativitatea și ornamentația corpului istoric neoromânesc. Contextul general al dezvoltărilor de campus din România anului 1969 (moment de investiții publice importante și inaugurări de mari ansambluri universitare) oferă fundalul cultural al acestei soluții.
Relația cu corpul istoric
În ansamblurile academice bucureștene, extinderile moderne sunt, de regulă, amplasate astfel încât să păstreze imaginea de reprezentare a clădirii istorice spre stradă, iar corpul nou să funcționeze ca infrastructură de creștere „în spate” sau „în lateral”, cu legături directe către circulațiile principale și către curți interioare. Pentru UAUIM, existența unui complex cu funcțiuni multiple, integrat într-o „insulă” urbană, este explicit menționată în prezentările
Informațiile publice legate de construirea noului corp al IAIM/UAIM îl aduc adesea în prim-plan pe arhitectul Alexandru Beldiman. Alexandru Beldiman este prezentat în biografii și în ecosistemul profesional al arhitecturii românești (inclusiv în cadrul Bienalei Naționale de Arhitectură) ca arhitect cu recunoașteri și distincții importante (de exemplu, mențiuni privind premii și distincții, inclusiv legături instituționale cu UAUIM).
Formația și activitatea lui Alexandru Beldiman se înscriu în cultura modernismului românesc de după război și în profesionalizarea instituțională (mediul UAR/OAR și mediul universitar), cu orientare către rigoare, program, organizare și construcție ca expresie a funcțiunii. Această direcție este compatibilă cu tipul de intervenție pe care o presupune o extindere universitară în 1969: structură logică, modularitate, economie de mijloace și expresie modernă în dialog (nu în imitație) cu un corp istoric reprezentativ.
Referințe
2024:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.