Arhitectul Ernest Doneaud
Ernest Albert Léonce Alexandre Doneaud (1879–1959) este unul dintre arhitecții definitorii ai Bucureștiului primei jumătăți a secolului XX, reprezentant al școlii franceze Beaux-Arts, cu o evoluție de la eclectismul somptuos la modernism și Art Deco. Lucrările sale acoperă o paletă foarte largă: de la palate culturale și clădiri administrative la hoteluri balneare, lotizări de locuințe, vile urbane pentru elita politică și economică, imobile de raport și o biserică importantă în peisajul bucureștean. Ernest Doneaud se naște la București, în 1879, într-o familie de origine franceză. Părinții săi, Joseph Emile Edmond Doneaud și Louise Manoel, erau antreprenori de construcții stabiliți în capitală, cu domiciliul pe Calea Griviței.
Urmează cursurile Institutului de băieți Schewitz-Thierrin din strada Scaune, apoi pleacă la Paris, unde intră în cercul Școlii Naționale și Speciale de Arte Frumoase. Se pregătește în atelierul profesorului Edmond Jean Baptiste Paulin, trece prin clasele a II-a și I la secția de arhitectură, iar în februarie 1907 obține diploma de arhitect și devine membru al Societății Arhitecților Diplomați de Guvernul Francez (S.A.D.G.). Cetățenia română o primește în 1908, rămânând însă legat și simbolic de originea sa franceză, vizibilă în limbajul arhitectural și în preferința pentru academismul francez filtrat prin rigorile Beaux-Arts.
După 1990, interesul pentru opera sa crește treptat. Tururi urbane, articole de presă, proiecte editoriale și cercetări de istoria arhitecturii readuc în atenție figura lui Ernest Doneaud. Editura Istoria Artei publică monografia „Ernest Doneaud, visul liniei”, iar Asociația „Istoria Artei” dedică trasee urbane și expoziții clădirilor sale. O parte importantă a operei este astăzi protejată prin statut de monument istoric, însă mai multe vile și imobile de raport rămân vulnerabile la presiunea imobiliară și la intervenții inadecvate. Prin amplitudinea și diversitatea portofoliului său – de la parcelări de locuințe la hoteluri balneare, de la biserici și palate la vile urbane – Ernest Doneaud poate fi considerat unul dintre arhitecții-cheie în transformarea Bucureștiului într-o capitală modernă, cu un profil arhitectural recognoscibil în primele decenii ale secolului XX.
Carieră profesională și funcții publice
Întors în țară în 1907, Doneaud este numit arhitect-șef al serviciului tehnic al Primăriei Capitalei, în contextul mandatelor lui Vintilă Brătianu la primărie. Această poziție îi oferă acces la proiecte urbane majore și la rețelele politice și economice ale elitelor liberale. În timpul Primului Război Mondial lucrează pentru Ministerul de Război, acumulând experiență în organizarea șantierelor și a infrastructurii militare. După război, se concentrează pe practica privată și pe proiecte de anvergură în București și în stațiunile balneare Govora și Călimănești.
În plan profesional-instituțional, este membru al Societății Arhitecților Diplomați din România, membru corespondent al Societății Urbaniștilor și, din 1933, președinte al societății „Construcția modernă”, după ce anterior fusese administrator-delegat în consiliul de administrație. Participă la Comisia de sistematizare a Capitalei (1932–1936) și apoi lucrează ca arhitect în cadrul Direcțiunii Consiliului Tehnic Superior. În 1941–1942 este ajutor de primar pentru comunele suburbane Băneasa și Șerban Vodă. În 1953 apare menționat ca pensionar, membru al Uniunii Arhitecților, colaborând ca arhitect referent la I.S.P.R., rămânând activ profesional până aproape de sfârșitul vieții.
Profil stilistic și evoluție
Prima perioadă a activității sale este marcată de eclectismul de școală franceză, cu compoziții simetrice, volume echilibrate și o bogată ornamentație clasicizantă. În această etapă realizează o serie de vile și case urbane pentru protipendada bucureșteană: Nanu-Muscel, Duca, Deșliu, Dănescu, Răuțoiu, Cerkez, Filitti, precum și mari edificii publice, precum Palatul Culturii din Ploiești.
Elementele stilului național apar mai rar în opera sa, dar sunt bine exemplificate de Biserica Visarion și de câteva vile cu detalii neoromânești, cum sunt vila Zaharoff, vila Străjescu sau Hotel Royal Palace. Fațadele acestor clădiri combină registre inspirate din arhitectura tradițională românească – ancadramente, brâuri, foișoare – cu un desen riguros, de școală franceză.
A doua perioadă a carierei, interbelică, se înscrie în modernismul urban al Bucureștiului, cu accente Art Deco. Cea mai reprezentativă lucrare este Hotelul Lido de pe bulevardul Magheru, cu volumetrie modernistă, fațade ordonate pe registre verticale, logii și detalii geometrizate. În aceeași direcție se înscriu și imobilele de raport din jurul Ateneului, în special imobilul Ernest Doneaud din strada Episcopiei.
Lucrări principale
Clădiri publice și administrative, monumente
Reședințe și vile particulare în București
Imobile de raport și blocuri de locuințe
Lucrări religioase
Lucrări și colaborări în afara Bucureștiului
Hotelul Lido și modernismul interbelic: Hotelul Lido, situat pe Bulevardul General Gheorghe Magheru nr. 5–7, inaugurat în 1930, este clădirea emblematică a celei de-a doua perioade a carierei sale. Arhitectura exprimă modernismul interbelic prin fațade plane, ritm vertical al golurilor, colțuri rotunjite și detalii Art Deco, păstrând în același timp o anumită monumentalitate de proveniență Beaux-Arts. Clădirea a fost restaurată și redeschisă sub numele Lido by Phoenicia, fiind astăzi recunoscută ca operă de referință a lui Doneaud.
Familie, viață personală și ultimele decenii
În documentele de arhivă apare menționată soția sa, Georgeta Patzelt Doneaud, pe numele căreia proiectează o vilă în Parcul Bonaparte și ulterior vila din Prelungirea Vulpache. În 1929 se naște fiul lor, Andre Alexandru, pentru care architectul proiectează explicit camera copilului și a guvernantei în noua locuință. Adresele sale profesionale și de domiciliu evoluează de la str. Episcopiei la str. Roma, reflectând poziționarea sa în centrul burghez al Bucureștiului. Ultimele informații documentare îl surprind în 1953 ca arhitect pensionar, încă activ ca referent, cu o operă deja consolidată, dar insuficient valorizată public în deceniile următoare. Moare în 1959, la București, după o carieră de peste patru decenii.
Referințe