Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane ca rețea
Arhitectură:

Henri de Wurmb (ϯ)
(n. aprox. 1930 - d. ?)


Specializare: proiectare |
Stiluri dominante: neoclasic, beaux-arts

Casa Jean Braikoff / One Athénée (schițe inițiale)
2-5 niveluri, 1891, neoclasic, monument clasa B
Casa Răducanu Constantinescu / Nicolae Petrescu-Comnen (casa Răducanu Constantinescu din 1899)
case/vile, 1-2 niveluri, 1899, beaux-arts, monument clasa B
Grand Hotel du Boulevard (lucrări de execuție, 1892)
hoteluri și cămine, 2-5 niveluri, 30 apartamente, 1867, neoclasic, monument clasa A
Hotel Luvru (primele clădiri)
hoteluri și cămine, 6-12 niveluri, 1900, beaux-arts

Inginerul-arhitect Henri de Wurmb

Henri (H.) de Wurmb este menționat în presa bucureșteană și în surse conexe ca „inginer-arhitect”, uneori „arhitect” sau „cavaler de Wurmb”, activ în București cel puțin între 1880 și 1905. În articolele de presă din perioada 1880–1905, Wurmb apare ca un personaj „bine situat” în Capitală, dar cu o situație materială fragilă în momentele de criză: se afirmă că în ultima parte a vieții trăia din ajutorul trimis de fratele său, Emil, cavaler de Wurmb, „Kaiser und Hof Oberst” la Berlin. Această asociere sugerează o origine central-europeană (spațiu german/imperial) și o rețea familială cu statut militar.

Un articol de presă susține explicit că Henri de Wurmb ar fi fost ofițer în armata ungară și că nu ar fi avut „titlul” (diploma) formal de arhitect; în schimb, ar fi fost autorizat să practice în România pe baza unor certificate care atestau cunoștințe arhitectonice/tehnice. Informația trebuie tratată ca afirmație de presă (nu ca probă definitivă), dar este foarte relevantă pentru profilul său profesional și pentru felul în care se legitima public.

Totuși, înainte de anii 1880–1900, asemenea situații erau relativ frecvente, întrucât profesia de arhitect nu era încă reglementată strict, iar dreptul de practică se obținea adesea prin recunoașterea experienței tehnice; abia după 1900 reglementările profesionale și instituționale din domeniul arhitecturii s-au consolidat treptat, prin definirea mai clară a statutului, studiilor și atribuțiilor arhitectului.

În Bucureștiul sfârșitului de secol XIX, Wurmb apare ca un profesionist „hibrid”: proiectant/inginer, dar și coordonator de lucrări și antreprenor. Cazul cel mai clar documentat este legat de reparațiile de la Hotel Bulevard: în 1892 se produce un accident grav (prăbușirea unei schele, cinci lucrători căzuți, unul decedat), care generează anchetă și proces; presa consemnează atât acuzația (defect de execuție + „neprevederea arhitectului”), cât și apărarea lui Wurmb (plecat din țară, ar fi cerut oprirea lucrărilor; antreprenorul ar fi continuat și ar fi înlocuit echipele competente cu unele mai ieftine). Wurmb a fost condamnat la 2 luni de închisoare și depus la Închisoarea Văcărești.

Reprezentanțe comerciale (Bell, Knaust)

Dincolo de șantier, Wurmb este descris ca promotor de inițiative industriale: este creditat cu o contribuție importantă la fondarea unei fabrici de bazalt artificial în București în 1880 și cu inițiativa de a organiza o societate pentru fabricarea cimentului; se menționează chiar perspectiva instalării unei fabrici în zona Severinului, valorificând Dunărea și calea ferată pentru logistică. Un capitol distinct al profilului său este cel de reprezentant comercial/agent tehnologic pentru companii străine:

  • Pentru Bell Telephone Company (New York) este prezentat ca reprezentant care organizează experiențe publice ale telefonului la București, inclusiv legături între instituții-cheie (biroul telegrafic central, Palatul de la Cotroceni, Camera Deputaților).
  • Pentru casa Knaust (Viena) apare ca reprezentant; un anunț arată însă că firma îi retrage procura (deci împuternicirea), numind un alt responsabil.
  • În aceeași zonă de „comerț tehnic”, este menționat într-o știre privind oferirea către armată a unui model de hamuri pentru pompieri (gest cu valoare de demonstrație tehnică și, probabil, de marketing instituțional).

Vârsta înaintată, sărăcia și episodul presupusei otrăviri; expunerea mediatică (1905)

În 1905, Wurmb devine subiect de presă printr-un episod de presupusă otrăvire: este găsit în stare gravă, apare ipoteza că soția (Eliza) i-ar fi pus un toxic în cafeaua pregătită înaintea plecării; se dispune analizarea probelor biologice; sunt sugerate tensiuni conjugale și o diferență mare de vârstă. Ulterior, Wurmb declară public că nu există nicio bănuială asupra soției, iar cazul rămâne prezentat drept „enigmă” în articolele avute aici.

În articolele de presă din 1905 privind așa-numita „otrăvire a cavalerului de Wurmb”, Henri de Wurmb este descris în repetate rânduri drept „bătrânul”, formulare care indică faptul că, la acea dată, era considerat de vârstă înaintată. Această caracterizare permite presupunerea că s-a născut, probabil, în anii 1830–1840, iar decesul său a survenit în prima parte a secolului al XX-lea. Presa utilizează explicit sintagma „bătrânul Wurmb”, de pildă în formulări precum: „Starea în care a fost găsit bătrânul Wurmb, cu membrele contractate, cu gura încleștată…”; „Se așteaptă, deci, ca bătrânul să poată vorbi mai deslușit…”; „Astăzi, însă, bătrânul vorbește în deplină facultate a minții…”.

Soția sa, Eliza Wurmb, este menționată nominal în articole. Se precizează că între cei doi existase o diferență de vârstă („Ea era tânără și el era bătrân”) și că trăiau de un timp în neînțelegeri. Pe de altă parte, este consemnat faptul că erau căsătoriți de 23 de ani: „nici o umbră de bănuială nu poate fi aruncată asupra soției sale cu care de 23 de ani a împărțit și binele și răul”.

În faza inițială a anchetei, soția a fost bănuită de otrăvire. Presa notează că „ar reieși că d-l Wurmb a fost otrăvit de soția sa care i-ar fi pus un toxic în șvarțul ce i l-a pregătit înaintea plecării”. Se mai arată că Eliza ar fi părăsit Capitala, fapt care a alimentat suspiciunile. Ulterior însă, Henri de Wurmb a declarat că nu există „nici o umbră de bănuială” asupra soției sale, iar ancheta a continuat pentru clarificarea naturii intoxicației.

Un alt aspect relevant pentru biografia sa târzie este situația materială. Într-un articol se afirmă că, deși fusese cândva „bine situat”, „astăzi e decăzut și duce viață din ajutorul ce i-l trimite fratele său”, ofițer superior în serviciul imperial german. Această mențiune indică faptul că, la bătrânețe, Henri de Wurmb se afla într-o stare de declin financiar, dependent de sprijin familial. Astfel, episodul din 1905 conturează imaginea unui profesionist ajuns la senectute, vulnerabil atât fizic, cât și social, implicat într-un scandal public de mare vizibilitate, într-un moment în care statutul său economic era deja precar.

Lucrări și proiecte documentate

  • Casa Răducanu Constantinescu (astăzi asociată și cu Nicolae Petrescu-Comnen), Bd. Lascăr Catargiu nr. 58, București; 1899; menționată ca lucrare a lui Henri de Wurmb pentru casa din 1899.
  • Casa Jean Braikoff (astăzi One Athénée), Str. Georges Clemenceau nr. 2 / Str. Episcopiei, București; 1891–1892 (autorizație/proiect); Wurmb este indicat ca autor al unor schițe inițiale folosite ulterior în proiectare.
  • Hotel Luvru / Casa Luvru (corelat cu istoricul imobilului care va deveni ulterior Hotel Capitol), Calea Victoriei nr. 29 (Hotel Capitol), București; indicat ca intervenție a lui Henri de Wurmb la „primele clădiri”/etape timpurii, înainte de transformările ulterioare. Extinderi/înălțări ale proprietății Zerlendi (zona actualului Hotel Capitol / Casa Luvru), București; menționată în surse moderne ca realizată „cu ajutorul arhitectului Henri de Wurmb”.
  • Reparațiile Hotelului Bulevard, București; Wurmb apare ca responsabil (în formulări variabile: „arhitect”, „inginer-arhitect”, „în antrepriză”), asociat cu accidentul de șantier din 1892 și cu procesul ulterior.

Henri de Wurmb se conturează ca un tehnician cosmopolit al modernizării bucureștene, situat la intersecția dintre arhitectură, antrepriză, industrie și reprezentanță comercială. În zona construcțiilor, pare mai degrabă un „om de șantier” cu rol de coordonare și răspundere (inclusiv juridică) decât un autor cu o operă ușor de inventariat doar din presă. În zona tehnologiilor, rolul său de intermediar pentru Bell (și, separat, pentru furnizori vienezi) sugerează o competență practică și relații instituționale care îl fac util în transferul de inovație către administrația românească. Controversa legată de statutul de arhitect (fără diplomă, dar cu autorizare) și episodul mediatic din 1905 completează un profil public atipic, mult mai „larg” decât al unui arhitect clasic de epocă.

Referințe


Cât de utilă este această informație? Vă rugăm să votați apăsând pe o steluță...
Property Index