Arhitectul Richard Bordenache
Richard Bordenache (menționat și ca Richard Corneliu Adolf Bordenache) a fost arhitect și profesor universitar, activ de la începutul anilor ’30 până spre ultimele decenii ale secolului XX, cu un profil dublu: proiectant (cu teme foarte variate, de la locuințe la industrie, urbanism și intervenții în patrimoniu) și cercetător/didactician în istoria arhitecturii, cu o specializare puternic marcată de contactul cu Italia (Roma, monumente medievale și renascentiste, arheologie).
S-a născut în 1905, la Botoșani, într-o familie de intelectuali. În materialul memorialistic din revista Arhitectura este indicată data de 28 aprilie 1905 și data decesului 14 aprilie 1982. În alte evidențe apare și data de 10 mai 1905 (diferență de calendar/stil), ceea ce explică dubla dată întâlnită în fișe și baze de date. Familia s-a stabilit în 1911 la București, unde a urmat studiile liceale și universitare. Într-o fișă biografică sunt indicate numele părinților (tatăl Vasile, locotenent, și mama Maria Bordenache) și căsătoria, în 1935, cu Gabriela Battaglia. Sunt menționate și adrese de sediu profesional în București (în diferite momente), utile pentru corelări documentare în arhivele de autorizații.
Studii și formare
A absolvit Școala Superioară de Arhitectură din București, obținând diploma de arhitect în 1929. Între 1929 și 1933 a fost bursier al statului la Școala Română de la Roma (Accademia di Romania in Roma), cu o perioadă indicată explicit ca 1930–1932 în unele fișe. În acest interval a călătorit în Italia și în sudul Franței, studiind monumente și situri arheologice, aprofundând arta medievală și renascentistă, iar această experiență este prezentată ca decisivă pentru formația și activitatea sa ulterioară. În același context roman este menționat un studiu amplu realizat în Italia despre influențele normande în arhitectura italiană, indicând o orientare de cercetare (nu doar de atelier) încă din tinerețe.
Profil profesional și etape de carieră
După revenirea în țară, a combinat munca în administrație cu practica de proiectare, organizându-și și un birou propriu. Într-o sinteză biografică este menționat ca referent în Consiliul Tehnic Superior și apoi director al Direcției de Urbanism din Ministerul Lucrărilor Publice, în paralel cu activitatea de proiectare (locuințe individuale și colective, clădiri administrative, industriale și rurale). Este menționată și angajarea la Comisia Monumentelor Istorice după întoarcerea din Italia, ceea ce anunță interesul său constant pentru patrimoniu și restaurare, interes care va deveni central după 1959.
După 1949, activitatea sa se mută în mare parte în institutele de proiectare și în aparatul instituțional de specialitate (Institutul de Proiectări în Construcții, Proiect-București, ICSOR), unde a avut roluri de șef de proiect și funcții de conducere, inclusiv director al I.P.B. între 1952 și 1957. Din 1959 este menționat ca director al Direcției Monumentelor Istorice și conducător de atelier, cu activitate de coordonare și îndrumare pe șantiere de restaurare și în cercetări asociate monumentelor.
Arhitectură, direcții tematice și caracteristici de stil
În literatura de sinteză și în prezentarea memorialistică se conturează o personalitate „de tranziție” între cultura arhitecturii clasice (asimilată prin Roma și studiul istoriei) și cerințele arhitecturii moderne, funcționaliste și industriale, pe care le practică efectiv. Este frecvent prezentat ca autor al unor lucrări aparținând curentului funcționalist, mai ales în zona industrială și tehnică, dar cu un orizont cultural care depășește strict pragmatismul funcționalismului.
Textul din Revista Arhitectura (1983) insistă asupra formației sale clasice, a sensibilității pentru monument și a unui anumit tip de „disciplină” a proiectului (raportul dintre plan, volum, structură și expresie), alături de faptul că a lucrat pe teme foarte diferite: ansambluri industriale, teatru, inserții în țesutul urban, sistematizări și lucrări cu componentă rurală.
Un element distinctiv al profilului său este intersectarea proiectării cu arheologia și restaurarea: în materialul din Arhitectura apar explicit participări la campanii de săpături și activități de îndrumare a cercetărilor arheologice pentru lucrări de restaurare, inclusiv colaborări cu colective de arheologi și proiecte asociate siturilor (menționate în anii 1949–1959 și după 1960).
Activitatea didactică și rolul de profesor
Din 1944 a fost titularizat ca profesor de Istoria Arhitecturii Vechi la Facultatea de Arhitectură (devenită Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”), unde a predat până în 1971. În aceeași perioadă este menționat și ca profesor de atelier (până în 1945), cu rol de formator și promotor al unei arhitecturi moderne în rândul studenților. În articolul memorialistic din Arhitectura (1983) se conturează profilul profesorului exigent, cu cultură amplă, preocupat de rigoarea desenului și de înțelegerea critică a istoriei, într-o perioadă în care catedra de Istoria Arhitecturii Vechi avea o miză majoră pentru formarea de bază a arhitecților.
Probabil a avut o activitate publicistică mai vastă, însă în sursele disponibile sunt menționate explicit două titluri care definesc partea sa de cercetare și pedagogie a arhitecturii clasice: (1) Documentar analitic pentru studiul ordinelor și elementelor de arhitectură clasică. Antichitatea greco-romană și Renașterea (1957), realizat împreună cu H. H. Stern. Și (2) Palladio – patru cărți de arhitectură (1958), asociat cu aducerea în limba română a unui text fundamental al teoriei arhitecturale renascentiste. În unele prezentări este amintită și colaborarea sa la publicații de specialitate ale epocii.
Cercetare, restaurare și activitate instituțională în patrimoniu
Pe lângă proiectarea curentă, după 1959 activitatea sa capătă o dimensiune instituțională în patrimoniu, ca director al Direcției Monumentelor Istorice și ca îndrumător în șantiere, cercetări și documentări de restaurare. În același cadru sunt menționate participări la cercetări arheologice și la documentarea siturilor, ca arhitect în colective interdisciplinare, precum și îndrumări de șantier în anii ’60. Acest profil îl plasează într-o categorie relativ restrânsă de arhitecți ai generației sale: cei care au combinat practica proiectării cu o cultură istorică solidă, cu traduceri/lucrări de referință și cu responsabilități administrative în domeniul patrimoniului.
Lucrări documentate
Notă: Am păstrat grafia originală a numelor de orașe și a celorlalte mențiuni, conform uzului ortografic în vigoare la momentul redactării textului.
Reședințe și vile particulare, locuințe colective
Clădiri publice, administrative, culturale și educaționale
Proiecte industriale și infrastructură tehnologică
Lucrări religioase și restaurări de monumente
Urbanism, ansambluri și lucrări teritoriale
Amenajări interioare, dotări, mobilier, instalații
Referințe
*
Evocări: PROFESORUL ARHITECT RICHARD BORDENACHE (28 aprilie 1905 – 14 aprilie 1982)
IREZISTIBILA VOCAȚIE
Personalitate complexă, entuziastă, frământată și de multe ori contradictorie, arhitectul RICHARD BORDENACHE — aș vîrsti din viață în plină activitate creatoare — a fost o figură proeminentă a breslei noastre, prin căutările și aspirațiile sale, într-o epocă de asemenea plină de frământări, de contradicții și de prefaceri.
S-a născut în 1905 la Botoșani, dintr-o familie de intelectuali, tatăl său fiind unul dintre primii ingineri electricieni specializați în străinătate, la Liège. Familia stabilindu-se în 1911 în București, Richard Bordenache își face aici studiile liceale și universitare, obținînd în 1929 diploma de arhitect la Școala Superioară de Arhitectură. Aidoma multora dintre studenții acelei școli, lucrînd încă dinainte de absolvire, în birourile de arhitectură Primăriei Capitalei și la Comisia Monumentelor Istorice.
Între anii 1929–1933, este bursier al statului la Școala Română de la Roma, perioadă decisivă formației și activității sale. În acest răstimp a călătorit în întreaga Italie și în sudul Franței, relevînd și studiind monumente și situri arheologice, aprofundînd cunoașterea artei medievale și renascentiste; totodată a luat contact cu mișcarea de arhitectură modernă, declanșată în Europa septentrională dar care începea să afirme și în sudul continentului.
Reîntors în patrie, paralel cu activitatea depusă ca referent în Consiliul tehnic superior și apoi ca director la Direcția de urbanism a Ministerului Lucrărilor Publice, se dedică profesiunii întemeindu-și propriul birou de proiectare în cadrul căruia a realizat multiple proiecte de locuințe și vile, imobile de apartamente, administrative, construcții industriale și spitalicești, sistematizări și reconstrucții rurale etc.
Din anul 1944, cînd a fost titularizat în urma concursului lansat pentru ocuparea postului de profesor de istoria arhitecturii vechi, a desfășurat o amplă și constantă activitate didactică în cadrul Facultății de Arhitectură, devenită Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București.
După anul 1949, ca urmare a organizării proiectării în institute centrale, de domenii și atribuții specializate, a lucrat pe rînd la Institutul de Proiectări în Construcții, la Institutul „Proiect-București” și la Institutul Central pentru Sistematizarea Orașelor și Regiunilor I.C.S.O.R., în calitate de șef de proiect sau îndeplinind funcții de conducere. Ulterior, a fost conducător de ateliere de proiectare și director al Direcției Monumentelor Istorice a Consiliului de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare – C.S.C.A.S.
Simplă parcurgere a vieții și activității unui profesionist nu capătă semnificație, însă, decît în clipa în care sînt identificați acești repere de referință pentru momentul de bilanț al realizării în gînd și fapt, în limitele timpului și al cîtorva momente și realizări importante, care fac din arhitectul și profesorul RICHARD BORDENACHE o figură de seamă și putem spune chiar o figură cu totul singulară în profesia noastră.
De la bun început, remarcăm formația unui arhitect cu o foarte amplă și temeinică cultură clasică, desăvîrșită prin studii și călătorii, prin lucrări de arheologie și manifestă vocația sa de cercetare încă din timpul acestor studii prin lucrări originale, despre influențele timpurii ale arhitecturii bizantine și normande în Italia.
O a doua epocă de intensă activitate începe în 1933 — cînd revine în țară — și continuă pînă în 1949, ca arhitect liber profesionist, perioadă în cadrul căreia a desfășurat studii cele mai diferite, de la simple amenajări și mobilări de spații pînă la sistematizări și urbanism la nivel de concursuri publice (3). Din această epocă datează imobilul sediu al Asociației Generale a Inginerilor din România – A.G.I.R. — situat în str. Mihai Eminescu, 35, executat în 1937, care are o deosebită importanță. Alături de realizările mari timpului ale lui HORIA CREANGĂ și MARCEL IANCU, acest imobil ilustrează încă o dată arhitectura modernă în România, pe fondul culturii sale clasice, așa poate tocmai datorită acesteia, RICHARD BORDENACHE a înțeles lecția marilor momente de artă, necesitatea artei de a se integra în contemporaneitate, în situație existentă extrasă din aceasta, fără a se izola în formulele ei, fie ele erudite sau moderne.
Desigur că surprinde transferul idealului artistic de la o extremă la alta, de la o arhitectură puristă, funcționalistă și constructivistă, la o retorică a gîndirii renascentiste, în care ideea de plan nici nu ia în considerare cerințele planului modern, care elimină pereții portanți și introduce concepții noi ca flexibilitatea planului, legarea spațiului interior de cel exterior etc. Acest transfer nu s-a făcut dintr-o dată și nu fără îndoieli și renunțări. Procesul a fost lent, dar opțiunea a fost sinceră, deliberată și ceea ce este foarte important, fără motivații invocate în numele unui progres în arhitectură.
Am fost martorii multor oscilații conjuncturale ale arhitecților noștri, dar comparînd arhitectura clasică a lui RICHARD BORDENACHE cu alte încercări clasice din anii ’30 pînă astăzi, deosebirea frapează. Arhitectura sa nu este un produs contemporan, este un exercițiu palladian, o modalitate consacrată care l-a satisfăcut, o arhitectură pe care a iubit-o, a înțeles-o pînă la profunzime, o viață și pe care a imitat-o cu respect și pricepere. Om al renașterii, cu toată fervoarea lui, cu entuziasme dezlănțuite, chiar necugetate poate de luciditatea relațiilor exacte, omul renașterii care participa senzorial, prin intuiții, mers, gesturi, prin cuvînt sensibil, metaforic, arhitectul BORDENACHE nu s-a putut adapta tulburat de limitele interioare sau impuse din afară, într-o permanentă dispută michelangolescă, cu sine și cu ceilalți.
A constituit oare, aplecarea cucernică asupra istoriei arhitecturii, o retragere din lume și un refugiu între niște lucruri limpezi, categorice, definitive? Și dacă este așa, aceasta ar explica irezistibila sa vocație de dascăl și cercetător, dăruirea bogată cursurilor sale, precum și activitățile pe care le-a declanșat în Institutul de Arhitectură, în cercetările de arheologie, în restaurarea monumentelor istorice (5) și în studiile publicate (6).
În anii 1944–1945, RICHARD BORDENACHE a fost numit profesor agregat de atelier. Chemarea sa la catedră a constituit un eveniment pentru studenții din acea vreme, printre care ne numărăm și noi. Aceștia au intuit în el un profesionist sincer și dedicat. Entuziasmul și dăruirea cu care au fost numărate discuțiile la planșetă, planul elevat al analizelor, îndemnurile spre actul original, respectul manifestat față de carte, au provocat însuși o replică a spiritului academic, uscat și anacronic, ca mai dăinuia încă în facultate.
Din delicatețe, cu regretul în suflet, neîndurînd să îngruneze scolaritatea discipolilor săi, a renunțat la îndrumarea catedrei pe care o ocupa, dar nu a renunțat la prezența sa la catedra de Istoria arhitecturii vechi, pe care a păstrat-o mulți ani. Frumoasa lui cultură, erudiția de arhitect, istoria și arheologia au fost instrumente sigure, cu care a predat exemplar un domeniu fundamental și plin de implicații.
Anii 1959–1972 reprezintă un corolar al activității arhitectului RICHARD BORDENACHE și o revenire la preocupările inițiale, definindu-se cu entuziasmul său cunoscut, restabilit și augmentat ca valoare a trecutului de arhitectură românească; obține treptat, în cadrul direcției pe care o conduce, o proiectare de specialitate fundamentată pe cercetări globale și integrate la nivelul teoriei și practicii contemporane. Odată cu lărgirea acestui orizont și odată cu afilierea la organismele internaționale de specialitate, a fost posibilă colaborarea cu valorosi experți de peste hotare pentru consolidarea mozaicului romano-bizantin de la Constanța între 1968–1970, și înființarea unei stații pilot, între 1969–1971, în vederea restaurării corecte a picturilor murale ale unor monumente din nordul Moldovei.
Legînd domeniul didactic de studiile și cercetările de la Direcția Monumentelor Istorice, îngemănate cu studii aplicate în vederea reintegrării valorilor arhitecturii vechi în circuitul vieții contemporane, activitatea sa a căpătat o dimensiune și un interes major, care au marcat decisiv o etapă a profesiei noastre. Studiul de catedră, de bibliotecă și de cercetare in situ arhitecturii, comparate de regulă cu dimensiunea exploziei construcțiilor în perioada postbelică, sînt situate într-o zonă de penumbră. Dacă însă ne aplecăm cu atenție, cu simpatie și respect asupra vieții și operei sale — și se cuvine să nu omitem nimic — atunci vom vedea că RICHARD BORDENACHE a fost un om de cultură, un arhitect cu vocație și un mare dascăl.
Arh. VIRGIL NIȚULESCU, Arh. ION MIRCEA ENESCU (Articol în Revista Arhitectura, Nr. 5/1983)
Notă: Am păstrat structura originală (titluri, paragrafe, note, semnături).