Arhitectul Leonida Negrescu (Leon Schwartz)
Leonida Negrescu, cunoscut inițial ca Leon Schwartz (Schwarz), a fost arhitect activ în București la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. S-a născut la 5 noiembrie 1857, la București, și a murit în 1931. În biografiile publice apare constant ca arhitect român de origine evreiască, format în mediul academic francez, cu o carieră care a alternat între posturi în administrație/instituții publice și practică privată.
Locul nașterii indicat este București (Principatele Române la momentul nașterii). În sursele biografice este menționată originea evreiască și faptul că și-a românizat numele din Schwartz în Negrescu. În surse este menționată soția sa, Henriette (Hanna) Hornstein (1872–1939), precum și faptul că sunt înmormântați la Cimitirul Filantropia din București. În unele surse apare explicit obținerea cetățeniei române (în 1894) ca un moment important al parcursului său public.
Parcurs profesional și poziții publice
Negrescu a urmat mai întâi Școala de Șosele și Poduri din București, apoi a plecat la Paris (1879) pentru pregătire și admitere la École des Beaux-Arts, secția arhitectură. A obținut diploma în 1887; în surse este menționat profesorul Gaudet ca mentor. După absolvire, a lucrat în Franța ca subinspector/inspector la lucrări asociate Școlii Centrale din Paris și în zona (arondismentul) Luxembourg, înainte de revenirea în România. După revenirea la București (1888), este menționat ca arhitect-șef la Căile Ferate Române și implicat în lucrări tehnice/infrastructură (inclusiv docurile porturilor Brăila și Galați), apoi activ ca arhitect în cadrul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, până la retragerea din 1895 către practica privată.
Profil arhitectural și caracteristici stilistice
În descrierile dedicate lui Negrescu, arhitectura sa este asociată cu filiera academică franceză (Beaux-Arts), cu un eclectism de tip academist, compoziții monumentale și un vocabular decorativ bogat (în logica arhitecturii pariziene de a doua jumătate a secolului XIX). În materialele de sinteză apare și ideea unei afinități/influențe legate de Charles Garnier, prin tipul de cultură arhitecturală pariziană pe care o aduce în România. În practica din București, această orientare se vede atât în proiecte publice (extinderi/edificii reprezentative), cât și în locuințe urbane și imobile de raport, unde apare recurent ordinea compozițională, axul, registrul decorativ și un anumit tip de „noblețe” academică a fațadelor.
Lucrări reprezentative
Clădiri publice și administrative
- Extinderea Ateneului Român, București, Str. Benjamin Franklin nr. 1 (intervenții/planuri între 1893–1897; în fișier apare și „aripa posterioară” și casa scărilor monumentale).
- Arenele Romane, Parcul Carol, București (1905–1906; în unele surse este menționată colaborarea cu peisagistul Édouard Redont și inginerul Elie Radu).
- Ministerul de Război (clădirea din 1896), București, Str. Ion Brezoianu nr. 43 / Str. Valter Mărăcineanu nr. 1–3 (atribuit în fișier ca autor pentru clădirea inițială; ulterior supraetajări/transformări).
- Academia Comercială și Cinema Regal, București (menționată în lista de lucrări, cu anul 1915).
- Școala-internat de fete „Fraternitatea Zion”, București, 1890, strada Sf. Ion-Nou Nr. 25 (apare ca „Fraternitatea a Templului Coral / Fraternitatea Zion”, cu continuitate instituțională în zona comunității evreiești) - stradă dispărută cu totul odată cu sistematizarea centrului orașului și construirea bulevardului Unirii (numit pe vremea aceea Victoria Socialismului)
Reședințe și vile particulare
- Casa proprie, Str. Radu Calomfirescu nr. 12, București (menționată atât ca locuință proprie, cât și ca reper în Arhiva de Arhitectură).
- Casa Filipescu-Cesianu, Calea Victoriei nr. 151, București (intervenție/transformare în 1892; asociată cu decorațiile exterioare, acoperișul „imperial” și amenajarea parcului).
- Casa Waraff, Calea Moșilor nr. 34, București (1899; casă cu funcțiune mixtă locuire-comerț).
- Casa H. Alexandru Lahovary, Calea Victoriei nr. 102, București (1888; menționată ca demolată).
- Casa Maria Pariano, Str. Colței nr. 69, București. (dispărută)
- Casa Procopie Dumitrescu, Str. Batiștei nr. 21 / Calderon 31, București. (menționată ca dispărută în fișa Meta)
- Casa H. Iancu, Str. Gândului nr. 20, București. (demolată)
- Casa Negroponte, Str. Negustori nr. 1A, București (înainte de 1900) - vezi ambiguitatea semnalată în fișa casei!
- Vila G. Ionescu, Bd. Independenței, Ploiești (menționată ca devenită ulterior Prefectură).
- Casa Fotescu, Ploiești.
- Casa „Ioan Pencovici”, Calea Călărași nr. 18bis, București, 1889 (în repertorii apare și colaborarea cu Wilhelm Bast) - dispărută
- Casă, Calea Călărași 33, 1890. (dispărută)
- Imobil Pencovici, Covaci nr. 6, 1889 (fost Amsterdam Cafe după 1989).
- Extinderea casei Take Ionescu, București, 1913.
Proiecte industriale și comerciale, religioase
- Hotel „Splendid”, Str. Episcopiei, București (1898; demolat în anii 1950).
- Magazin de muzică „Orfeu / Odeon”, Bd. Brătianu nr. 30, 1890, București (menționat ca demolat).
- Jockey Club / Palatul Jockey Club, zona Pieței Palatului Regal / Calea Victoriei (menționat ca demolat); există documentare fotografică și repertorii despre clădire: Clădirea Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale de pe Calea Victoriei (acum blocul din Știrbei Vodă 2-4); în această clădire a funcționat și Cafeneaua High-Life și Jockey-Clubul. Construită în 1900, arhitect Leonida Negrescu, a fost demolată in 1939.
- Capela Cimitirului Evreiesc Filantropia, București (1908; clădire de capelă a cimitirului; în unele surse este amintită și ca reper arhitectural al cimitirului).
Lucrări în afara Bucureștiului și colaborări
- Ploiești: Vila G. Ionescu (Bd. Independenței), bancă (Lipscani/Unirii), Casa Fotescu, fosta prefectură (menționată ca rezultat/transformare).
- Bancă, Str. Lipscani / Str. Unirii, Ploiești (menționată fără nume instituție).
- Gimnaziile din Dorohoi, Vaslui și Râmnicu Sărat (menționate ca planuri/proiecte).
Arhitectul Lucian Negrescu este un caz tipic de transfer de cultură profesională de la Paris spre București: un arhitect cu instrumentar Beaux-Arts, activ atât în proiecte emblematice (Ateneul, Arenele), cât și în infrastructura urbană (școli, ministere) și în clădirea privată (vile, case, imobile mixte). În plus, pentru istoria socială a profesiei, apare recurent ca exemplu de ascensiune profesională a unui arhitect evreu într-o perioadă cu bariere formale și informale, inclusiv prin obținerea cetățeniei și ocuparea unor funcții publice de rang înalt.
Referințe