Casa Filipescu - Cesianu

Casa Filipescu-Cesianu

Podul Mogoșoaiei, Capul Podului și Ulița Filipescului; Un drum domnesc care a crescut spre nord

Casa Filipescu-Cesianu se află în capătul nordic al Căii Victoriei, pe latura de vest, la colțul cu Strada Sevastopol, la mai puțin de 300 de metri de Piața Victoriei. Adresa actuală este Calea Victoriei nr. 151, Sector 1. Locul a fost integrat în oraș relativ târziu, ca urmare a prelungirii treptate spre nord a principalei artere a Bucureștiului. Bucureștiul s-a dezvoltat aproape concentric în jurul Curții Domnești, dar în secolele XVIII și XIX ritmul de creștere s-a accentuat spre nord, de-a lungul drumului trasat din porunca domnitorului Constantin Brâncoveanu.

În 1692, Brâncoveanu a hotărât trasarea unui drum domnesc care pornea de la Dâmbovița, trecea pe lângă Mănăstirea Sărindar și ajungea în dreptul locului unde avea să fie ridicat Hanul Filaret, de unde se lega de drumul spre Brașov. Numit în 1696 Ulița Mare sau Calea Brașovului, drumul a devenit cunoscut ca Podul Mogoșoaiei, după podirea cu bârne de stejar și după legătura cu reședința brâncovenească de la Mogoșoaia. În 1878, după Războiul de Independență, artera a primit numele de Calea Victoriei, păstrat până astăzi.

Punctul de plecare de pe malul Dâmboviței a rămas același, dar capătul nordic al uliței s-a mutat de mai multe ori, fiind marcat de fiecare dată de o barieră de intrare și de vămuire a orașului. Etapele prelungirii pot fi stabilite cronologic: în jurul anului 1730, Podul Mogoșoaiei ajungea până la „Puțul cu Zale”, în dreptul Bisericii Kretzulescu; în jurul anului 1750, până la „Livedea Văcărescului”, proprietatea lui Ianache Văcărescu, unde au fost amenajate mai târziu Grădina Episcopiei și apoi Ateneul Român; în 1818, până la Ulița Fântânii, azi Strada General Henri Mathias Berthelot (cunoscută și ca Strada Karl Lueger și Strada Alexandru Popov). În jurul anului 1830, drumul atinsese deja limita sa nordică definitivă, Capul Podului, azi Piața Victoriei.

Capul Podului și noua limită a orașului

Regulamentul Organic a fixat în 1832 limita de nord a Bucureștiului pe linia unor șosele de centură: Șoseaua Basarabilor, azi Șoseaua Nicolae Titulescu, și Șoseaua Bonaparte, azi Bulevardul Iancu de Hunedoara (în perioada comunistă Bulevardul Ilie Pintilie), continuate spre est de Șoseaua Ștefan cel Mare. Linia de centură era străpunsă de arterele principale care legau centrul orașului de drumurile țării. Piața de la Capul Podului a primit o primă amenajare în jurul anului 1830, când acolo funcționa bariera de nord a orașului. Dincolo de ea, drumul continua spre Băneasa și Mogoșoaia, printr-o zonă aflată inițial în afara orașului.

În epocă, majoritatea ulițelor din această parte a orașului erau orientate de la sud la nord: Ulița Berzei și Ulița Buzeștilor, Ulița Clopotari, Ulița Cometa și Ulița Herăstrăului, azi Calea Dorobanților. Legăturile pe direcția est-vest erau puține. Spre vest, din Podul Mogoșoaiei porneau ulițele Filip (azi Strada Mihail Moxa, numită anterior și Strada Emigrantului și Strada Barbu Catargiu), Verde (azi Strada General Gheorghe Manu), Frumoasă și Filipescu. Spre est, după Ulița Amza (azi Strada Biserica Amzei), urmau Ulița Romană (azi Strada Nicolae Iorga) și Ulița Puțul de Piatră (azi Strada Gina Patrichi, numită între războaie Strada Orlando).

Catagrafia din 1798 arată deja densitatea mai mare a acestei zone: în cele 16 mahalale din „Plasa Podul Mogoșoaiei” erau înregistrate 1.092 de case, față de numai 608 case în cele 18 mahalale din „Plasa Târgului de Afară”, pe actuala Cale a Moșilor. Funcțiunea dominantă de-a lungul Podului Mogoșoaiei era cea rezidențială. Aici își aveau casele familiile boierești de rangul I și II, alături de case mai modeste și de clădiri cu prăvălii la parter. Terenurile agricole de la început au fost împărțite treptat în loturi tot mai mici, ocupate cu construcții.

O stradă de reședință boierească

Interesul pentru Podul Mogoșoaiei a avut mai multe cauze. Vechea Curte Domnească se ruinase, iar domnitorii s-au instalat, încă din secolul XVIII, temporar în case boierești de pe Podul Mogoșoaiei. În secolul XIX, reședința domnească s-a stabilit definitiv pe această stradă, în casele Golescu, care au devenit ulterior Palatul Regal. Terenul era mai ridicat și ferit de inundațiile din lunca Dâmboviței, iar drumul asigura legătura directă cu nordul țării. Dincolo de bariera de la Capul Podului, familiile cu stare își ridicau reședințe de vară, precum casele Cantacuzino-Moruzzi sau chioșcul domnitorului Nicolae Mavrogheni.

După 1818–1830, pe porțiunea finală a străzii, între Ulița Fântânii și Capul Podului, au fost construite mai multe reședințe importante. Pe latura de vest, unde se află și Casa Filipescu-Cesianu, s-au ridicat Palatul Știrbei, proiectat în jurul anului 1830 de arhitectul Michel Sanjouand, și casele Romanit, la intersecția cu Podul Târgoviștei (azi Calea Griviței). Urmau parcelele cu casele Bellu-Slătineanu, Alexandru Filipescu-Vulpe și Cesianu, unificate după 1891 pentru construirea clădirii Academiei Române. Mai spre nord erau casele Filip Lenș, refăcute în 1885 după planurile arhitectului Ion Mincu pentru Gheorghe Vernescu, și casele Cantacuzino, reconstruite la începutul secolului XX după planurile arhitectului Ion D. Berindei.

Vecinătățile din capătul nordic al Podului

După Ulița Frumoasă (azi Strada Frumoasă, numită o vreme Strada General Grigore Cantacuzino), pe latura de vest a Podului Mogoșoaiei se succedau proprietățile George Filipescu și Iancu Filipescu. Urma ulița care purta în vechime numele de Ulița Filipescului, pentru că se întindea de-a lungul acestor proprietăți. Pe latura ei de nord se afla marele cimitir al evreilor sefarzi, notat pe planurile de la mijlocul secolului XIX ca „Mormintele ovreilor”. Cimitirul a fost închis la sfârșitul secolului XIX și desființat în 1942. După Războiul Crimeii (1853–1856), ulița a primit numele de Strada Sevastopol, după orașul-port din peninsula Crimeea.

Mai departe, pe aceeași latură, arhitectul Grigore Cerchez și-a construit în 1888 propria casă, în stil romantic neogotic. Clasată monument istoric, aceasta a fost demolată în 1977. La capătul străzii, la începutul secolului XX, a fost ridicat Palatul Funcționarilor Publici, în stil neoromânesc, după proiectul arhitectului Nicolae Mihăescu, pe frontul de sud al Pieței Victoriei. Latura de est a Căii Victoriei este marcată de două biserici: Biserica Popa Cosma sau Sfântul Nicolae Tabacu (1847–1848, refăcută în 1864) și Biserica Sfântul Vasile cel Mare (1838–1847), care a dat și numele mahalalei.

Între cele două biserici erau proprietăți ale unor familii importante. Grădișteanu și-a reconstruit reședința la sfârșitul secolului XIX, într-un stil eclectic academic, după proiectul arhitecților Jules Berthet și George Băicoianu. Au mai existat casele Florescu-Manu, din prima jumătate a secolului XIX, casele Trubețkoi-Nenciu, refăcute parțial în 1886, și casele Filipescu-Plagino, devenite Dissescu după ce arhitectul Grigore Cerchez le-a remodelat în stil neoromânesc la începutul secolului XX. Înainte de 1852, pe aceeași latură, a fost ridicată și „casa cu cariatide” a colonelului N. Băleanu. Spre sfârșitul secolului XIX, pentru descongestionarea Căii Victoriei, a fost deschis spre est un bulevard paralel, Bulevardul Colței, a cărui secțiune dinspre Piața Victoriei este azi Bulevardul Lascăr Catargiu.

Alinieri și numerotare

Parcela Filipescu-Cesianu a avut de la început formă rectangulară, cu latura lungă pe Strada Sevastopol și latura scurtă pe Calea Victoriei. Spre sud se învecina cu o altă proprietate Filipescu, iar spre vest cu imobilul Otto Blascheck de pe Strada Sevastopol. Între 1875 și 1909, ca parte a amplei operațiuni de sistematizare a rețelei stradale a Bucureștiului, Serviciul Tehnic al Primăriei a întocmit planuri de aliniere pentru cele două străzi care mărginesc parcela. Planurile urmăreau regularizarea traseelor și lărgirea străzilor, iar aplicarea lor depindea în mare măsură de posibilitățile Primăriei de a plăti exproprierile.

Pentru Strada Sevastopol s-au votat două planuri de aliniere. Primul, din 1875–1876, prevedea inițial o lărgime de 12 metri, redusă apoi la cinci stânjeni din cauza costurilor. Al doilea, din 1889, impunea modificări minime pe latura de nord a străzii, fără să afecteze parcela Filipescu-Cesianu, aflată pe latura de sud. Pentru Calea Victoriei, primul plan de aliniere, votat de Consiliul Comunal în 1889, prevedea lărgirea străzii prin retragerea fațadelor pe noua linie. Casa Filipescu urma să se retragă aproximativ doi metri spre interiorul parcelei, iar această obligație a influențat direct transformarea casei din 1892.

Planul din 1889 a stabilit și o nouă numerotare a imobilelor de pe Calea Victoriei, necesară după apariția unor parcele de mari dimensiuni, precum cea a Academiei Române. Pornind de la Strada Frumoasă spre Piața Victoriei, pe latura de vest, numerele vechi 169, 171, 173 și 175 au devenit 145, 147, 149 și 151. Imobilul Filipescu, care purtase numărul 175 de pe Podul Mogoșoaiei, a primit astfel numărul 151, păstrat până astăzi. Documentele și presa vremii folosesc însă numărul 151 pentru această casă încă din 1879, ceea ce arată că noua numerotare circula, cel puțin parțial, înainte de aprobarea oficială a planului.

Calea Victoriei a primit un nou plan de aliniere în 1909, cu reguli diferite pe porțiuni. Între Calea Griviței și Piața Victoriei erau permise construcții cu grădini de fațadă de cinci metri adâncime. Imobilul Cesianu nu a fost afectat, deoarece casa fusese deja retrasă pe aliniere în 1892. Noul plan ar fi presupus cedarea unei fâșii din grădină, dar numai în cazul retragerii casei vecine de la nr. 149, ceea ce nu s-a întâmplat. În anii următori, parcela și-a păstrat configurația inițială. Lotul alăturat de pe Strada Sevastopol nr. 36, tratat multă vreme ca proprietate separată, a fost înglobat în imobilul principal în jurul anului 1940.

Casa Filipescu (circa 1846–1890)

Familia Filipescu

Primii proprietari cunoscuți ai parcelei de la colțul Podului Mogoșoaiei cu Ulița Filipescului au fost membrii unei familii boierești de rangul I din Țara Românească. Familia Filipescu este atestată din secolul XVI, prin Udriște Postelnicul, al cărui fiu, Filip, a dat numele moșiei și neamului Filipeștilor. Prin căsătorii, familia s-a înrudit cu Cantacuzinii, Racovițeștii și Crețuleștii. În secolul XIX, din ramura clucerului Mihăiță Filipescu se trage căminarul Iancu Filipescu, căsătorit cu Ralița Nenciulescu, primul proprietar documentat al terenului.

Iancu și Ralița Filipescu au avut trei fii. Constantin Filipescu, clucer și deputat în 1862, s-a căsătorit cu Maria (Marița) Ghica, fiica domnitorului Grigore al IV-lea Ghica și a Eufrosinei Ghica, născută Săvescu. Actul de zestre, legalizat de Marea Logofeție în februarie 1850, arată că Eufrosina Ghica i-a dat fiicei sale, la căsătoria cu „clucerul Constantin Ion Filipescu”, între altele, jumătate din moșia Orbeasca din județul Teleorman. Al doilea fiu, Alexandru Filipescu, s-a căsătorit cu Alexandrina Ghica, sora Mariei. Al treilea fiu a purtat numele tatălui, Iancu.

Casele de pe planurile Borroczyn și Jung

În lipsa unei autorizații de construire și a planurilor originale, data ridicării caselor poate fi stabilită doar aproximativ. Pe planul cadastral al Bucureștiului întocmit de maiorul Rudolf Artur Borroczyn, în ediția din 1846–1847, proprietatea este notată cu litere chirilice pe numele lui Iancu Filipescu. În redactarea din 1852 a aceluiași plan, numele apare cu litere latine, „Janku Philipesko”. Planul lui Jung din 1856 consemnează la rândul lui „casele lui Ianku Philipesku”. Pe această bază, construirea caselor poate fi plasată înainte de 1846, posibil în deceniul al doilea sau al treilea al secolului XIX.

Planul Borroczyn arată pe lot două clădiri, probabil destinate inițial unor familii diferite. Prima, notată în studiile de arhitectură drept clădirea A, era construită din cărămidă îngustă, de tipul folosit înainte de 1860. Avea formă de L întors, cu aripa scurtă spre Podul Mogoșoaiei și latura lungă pe Ulița Filipescului, și ocupa colțul de nord-est al parcelei. A doua clădire, notată B, avea formă de I și era așezată tot pe limita dinspre Ulița Filipescului, la foarte mică distanță de prima. Între cele două clădiri era doar un spațiu îngust.

O trăsătură aparte a parcelei este ocuparea exclusivă a laturii ei de nord. Există două explicații posibile, care se pot completa reciproc: fie terenul a fost cumpărat în două etape, iar prima parcelă construită a fost cea din colțul de nord-est, fie proprietarul a lăsat liberă partea spre Podul Mogoșoaiei pentru o clădire mai importantă, care nu a mai fost ridicată. În 1847, parcela avea două zone distincte: la nord și nord-vest, cele două case cu două curți, iar la sud-est, grădina. Pe planul din 1852, separarea dintre curți dispăruse. Atunci apare și un al doilea lot, cumpărat în continuare pe Ulița Filipescului, cu două construcții, împărțit la fel, în curte și grădină.

Maria C. Filipescu, născută Ghica

Iancu Filipescu a locuit în aceste case împreună cu soția sa, Ralița. După moartea lor, la o dată necunoscută, probabil înainte de 1875, imobilul a intrat în administrarea nurorii lor, Maria C. Filipescu, născută principesă Ghica, rămasă văduvă după clucerul Constantin Filipescu. Pe planul de aliniere a Străzii Sevastopol din 1875 apare ca proprietar Frusina (Eufrosina) Ghica, mama Mariei și cuscra lui Iancu Filipescu. Cel mai probabil este o confuzie de identificare, deși nu se poate exclude ca văduva domnitorului Grigore al IV-lea Ghica să fi locuit o vreme în casele fiicei sale.

În actele publicate în Monitorul Oficial între 1879 și 1890, Maria C. Filipescu apare ca proprietară a caselor din „comuna București, culoarea de Galben, suburbia (mahalaua) Sfântul Vasile, Calea Victoriei nr. 151”. Este menționată ca „rentieră” sau „menageră”, „domiciliată chiar în aceste case”. Fiul ei, Constantin C. Filipescu, a acționat în mai multe tranzacții ca mandatar al mamei sale. Fiica ei, Maria, s-a căsătorit în 1877 cu C. P. Olănescu și a primit ca zestre o parte din moșia Orbeasca din Teleorman. Almanahurile mondene din 1887 și 1889 („Guide Dame” și „Almanach du High-Life”) o menționează pe Maria Filipescu, văduvă, la o altă proprietate a familiei, tot pe Calea Victoriei, la colțul cu Strada Verde, azi Strada General Gheorghe Manu.

Casele descrise în actele de licitație

Din a doua jumătate a anilor 1870, Maria C. Filipescu a contractat mai multe împrumuturi garantate cu ipotecă pe casele de pe Calea Victoriei și pe moșiile din Teleorman. Printre creditori s-au numărat Sp. Cazoti, Societatea Creditului Funciar Urban din București, Paul Chirițescu și bancherul Jean A. Economu din Triest, reprezentat la București de Manole Z. Chrissoveloni. Neplata la termen a dus la mai multe cereri de vânzare silită, publicate în Monitorul Oficial, cu licitații fixate în 1879, 1882, 1888 și 1889–1890. Anunțurile de licitație descriu în detaliu casele și anexele, ceea ce le face cea mai bogată sursă despre aspectul proprietății înainte de 1890.

Anunțurile din 1879 și 1882 descriu casele astfel: „construite de zid solid, în două etaje, învelite cu tablă de fier, având în ambele etaje mai multe camere, antreuri și săli, dedesubt pivniță”. În fundul curții erau un grajd, un șopron, două cămări și o bucătărie, iar deasupra bucătăriei încă trei camere. Deasupra grajdului și a șopronului era pod pentru fân, toate „de zid, învelite cu tinichea”. Alături era o magazie de zid învelită cu fier. În fața caselor era o grădină plantată, cu havuz, împrejmuită parțial cu uluci și parțial cu grilaj de fier, iar curtea era pavată și împrejmuită.

Vecinii erau proprietatea lui George Filipescu, Strada Sevastopol, proprietatea lui I. Racotă în fundul curții și Calea Victoriei în față.

Descrierea din septembrie 1887, făcută la cererea Creditului Funciar Urban, este și mai detaliată și împarte proprietatea în trei corpuri de clădiri. Corpul principal avea parter și etaj. La parter erau un antreu, două săli, 12 camere, o „privată” (toaletă) și un coridor. La etaj erau tot 12 camere, un antreu, două săli, o privată și un coridor cu geamlâc. Al doilea corp avea la parter un grajd, un șopron, patru camere și o pivniță, iar la etaj trei camere și două magazii pentru fân, deasupra șopronului și a grajdului. Al treilea corp era format din două magazii de zid masiv. Imobilul avea 85 de metri front spre Strada Sevastopol, la nord, și 62 de metri spre Calea Victoriei, la est. La sud se învecina cu D. S. E. Filipescu, iar la vest cu Ana Racotă.

Licitațiile din 1888–1890 și vânzarea

Licitația cerută de Creditul Funciar Urban a fost fixată la 20 ianuarie 1888, în pretoriul Tribunalului Ilfov. Presa vremii a anunțat că Tribunalul de notariat scotea la vânzare, la cererea Creditului Funciar, și alte imobile ipotecate: o casă pe Strada Dionisie (azi Strada Dionisie Lupu) și casele moștenitorilor maiorului Mișu Anastasievici de pe Strada Doamnei. La 12 februarie 1888 a fost scos la licitație, „la localitate”, pe Calea Victoriei nr. 151, și mobilierul Mariei C. Filipescu, urmărit pentru despăgubirea lui Ștefan Szabo, cesionarul drepturilor lui I. Berdescu. Licitația din ianuarie 1888 nu a dus la o vânzare. Din 23 aprilie 1888, Creditul Funciar Urban a închiriat casele pentru un an, alături de alte imobile din București aflate în administrarea sa.

În 1889, la cererea aceleiași societăți, a fost încuviințată o nouă vânzare la licitație, cu termen la începutul anului 1890. Descrierea caselor era identică cu cea din 1887, iar Maria C. Filipescu era trecută ca „domiciliată chiar în aceste case”. În același an, proprietara a cerut Primăriei autorizație pentru reparații: refacerea „ciubucurilor” (cornișelor) de la fațada dinspre stradă și tencuirea parțială a aripii dinspre curte. Primăria a autorizat doar reparații simple ale casei de la stradă, cu interdicția de a face consolidări sau de a repara casele din fundul curții, pentru că noul plan de aliniere a Căii Victoriei impunea retragerea fațadei.

În 1890, Maria C. Filipescu a vândut imobilul de pe Calea Victoriei nr. 151 lui Constantin (Costică) Cesianu, avocat, mare proprietar și deputat conservator de Romanați, prin act autentificat la Tribunalul Ilfov. Cronicarul bucureștean George Costescu susținea că proprietatea ar fi revenit lui Constantin Cesianu prin moștenire de la soția sa, Elena, născută Brăiloiu. Actele de vânzare cunoscute nu confirmă această versiune. Prima etapă din istoria casei a rămas în memoria orașului până la mijlocul secolului XX, când documentele mai pomeneau vecinătatea „proprietății Filipescu”, iar casa era cunoscută încă drept „Casa Filipescu”.

Casa Cesianu (1890–1935)

Familia Jianu-Cesianu

Familia Cesianu provine din boierii Jieni, boieri de rangul II din Oltenia, din fostul județ Romanați, cunoscuți din secolul XVIII. Primul membru documentat este Stan Jianu, vătaf de țigani domnești la Craiova în 1707. Din urmașii fiului său, Radu din Crușov, pârcălab de sat, se trag haiducul Iancu Jianu și fratele acestuia, Dumitrașco (Dumitrache) Jianu, medelnicer, paharnic și apoi clucer. Pe moșia lui Dumitrașco de la Corlătești, în Romanați, a fost descoperită o stelă funerară romană a unui „Plautius Cesianus”. După această descoperire, proprietarul a schimbat numele satului și al moșiei în Cesieni, iar familia a adoptat numele Cesianu.

Unul dintre fiii lui Dumitrașco, pitarul Stan (Stănuță) Cesianu, s-a căsătorit cu Maria Slătineanu și s-a stabilit la București. Cei patru fii ai lor au avut roluri importante în viața publică de la sfârșitul secolului XIX. Constantin (1847–1913), cel mai mare, a cumpărat casa de pe Calea Victoriei nr. 151. Dimitrie (1852–1898), prefect de Romanați și apoi director general al Poștelor și Telegrafelor, căsătorit cu Elena (Lala) Bibescu, și-a construit în 1893 casă pe Calea Victoriei, la colțul cu Strada Cosma. Ioan (Iancu) Cesianu (1854–1935) s-a căsătorit cu Maria Ghermani. Nicolae (Nicu) Cesianu (1856–1914), inginer silvic, senator și membru fondator al Jockey Clubului, și-a ridicat în 1892 casa de pe Strada Clemenței, azi Strada C. A. Rosetti, după planurile arhitectului Jules Berthet.

Constantin Cesianu și urmașii săi

Constantin (Costică) Cesianu a fost avocat, mare proprietar și deputat conservator de Romanați. A fost căsătorit cu Elena, născută Brăiloiu. În 1889 locuia pe Strada Batiștei nr. 35, iar din 1890, după cumpărarea casei de la Maria C. Filipescu, s-a mutat pe Calea Victoriei nr. 151, în Culoarea de Galben, devenită ulterior Sectorul I Galben. A locuit aici până la moartea sa, în 1913. Soții Cesianu au avut patru copii: Ștefan (Plautius) Cesianu, moșier, mort în 1933; Gheorghe (George) Cesianu, născut în 1882, inginer agronom cu studii în Franța, administrator de bancă și director la Banca Națională; Constantin (Dinu) Cesianu, născut în 1887 sau 1888; și Maria, căsătorită cu I. Arion.

Dinu Cesianu, cel mai cunoscut membru al familiei, a studiat dreptul și științele politice la Paris. A fost deputat, apoi trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României în Franța în anii 1930. În 1923, ziarele anunțau că secretarul general al Comitetului Olimpic Român era Dinu Cesianu și că sediul comitetului se afla „la București, Calea Victoriei 151 (pe adresa d-lui D. Cesianu)”. Casa a fost astfel, în anii pregătirii participării României la Jocurile Olimpice de la Paris din 1924, și adresa oficială a mișcării olimpice românești. Dinu Cesianu a fost căsătorit cu Maria, născută C. Filipescu.

În mai multe lucrări și documente, Constantin Cesianu, tatăl, avocat și deputat, a fost confundat cu fiul său, Constantin (Dinu), diplomatul. Confuzia este frecventă, dar Dinu, născut în 1887, nu putea fi cumpărătorul casei din 1890. Numele s-a repetat și în generația următoare: fiul lui Ștefan Cesianu și al Mariei, născută Ghica, se numea tot Constantin Cesianu (1913–1983). Diplomat, a fost închis de regimul comunist, a emigrat în Franța și și-a publicat memoriile în 1976, sub titlul „Salvat din infern”.

Transformarea din 1892

Primele intervenții ale noului proprietar au fost limitate de planul de aliniere a Căii Victoriei aprobat în 1889, care impunea retragerea fațadei spre stradă. În 1891, Cesianu a cerut autorizație pentru reparații de întreținere: tencuieli, vopsitorii, dușumele, uși, sobe și ferestre. Nota Serviciului Tehnic arată că „casele sunt supuse retragerii spre Calea Victoriei și pe aliniere spre strada Sevastopol, sunt de zidărie masivă, solide, dar starea lor actuală lasă de dorit”. Primăria a condiționat autorizația de retragerea pe aliniere, iar cererea a rămas fără urmare.

În 1892, Ștefan K. Cesianu, fiul proprietarului, a cerut autorizație pentru „reparațiuni radicale”, motivând că alinierea spre Calea Victoriei fusese deja trasată pe teren. În august 1892, Primăria a emis autorizația, care permitea reconstruirea fațadei pe noua aliniere, la șase metri de axul străzii. Autorizația mai permitea consolidarea clădirii, întărirea temeliilor, înălțarea tavanelor și a zidurilor, ornamentarea și repararea împrejmuirii spre Strada Sevastopol. Conform regulamentului, colțul clădirii trebuia teșit pe trei metri. Planul cadastral din 1895–1899 arată casa deja retrasă pe aliniere, ceea ce confirmă că lucrările au fost executate în 1892–1893.

Proiectul a aparținut arhitectului Leonida Negrescu (1857–1931), născut la București ca Leon Schwartz. După studii la Școala de Poduri și Șosele, a absolvit în 1887 secția de arhitectură a École des Beaux-Arts din Paris, unde a lucrat în atelierul lui Julien Guadet. A fost arhitect al Ministerului Instrucțiunii Publice și membru al Societății Arhitecților Români, înființată în 1891. Printre lucrările sale s-au numărat clădirea Jockey Clubului, aripa posterioară a Ateneului Român, Arenele Române din Parcul Carol și planurile-tip pentru școli și gimnazii. Multe dintre clădirile sale bucureștene au fost demolate, astfel că Casa Filipescu-Cesianu a rămas una dintre lucrările sale reprezentative.

Noul plan al casei

Intervenția din 1892 a unit cele două case vechi într-o singură clădire. Zona de legătură dintre ele a primit grupurile sanitare, obligatorii după „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri” din 1890. Casa a fost acoperită cu un acoperiș înalt, „imperial” (mansardat), pe o șarpantă înaltă, ceea ce i-a schimbat complet volumetria. Soluția i-a permis proprietarului să respecte regulile privind înălțimea clădirilor de pe Calea Victoriei fără să modifice planul vechi. Cu prilejul retragerii pe aliniere, încăperile dinspre Calea Victoriei și-au pierdut aproximativ 22 de metri pătrați.

Casa a păstrat în mare măsură planul tradițional al locuinței boierești, cu încăperile organizate în jurul axei coridor-sală-portic. Camerele de reprezentare erau orientate spre stradă, iar dependințele comunicau cu ieșirile de serviciu. În corpul principal, intrarea a fost plasată neobișnuit, în extremitatea de vest, nu în axul fațadei. Vestibulul dădea acces în camerele de reprezentare și în coridor, iar scara spre etaj pornea de lângă ușă, pe peretele de vest, luminată de o fereastră dinspre curte. Sub această fereastră se afla intrarea în pivniță. O a treia intrare, direct din Strada Sevastopol, ducea într-o cameră-vestibul. Etajul relua planul parterului, cu circulație pe coridor.

Corpul secundar, care pare să fi fost construit primul, avea la parter camere dispuse în anfiladă. Spre curte, de-a lungul traveei centrale, se afla un portic cu stâlpi masivi, care susțineau etajul ieșit parțial în consolă. Scara spre etaj era la capătul de vest, cu intrările laterale, iar camerele de la etaj comunicau direct între ele, fără coridor. Pe lotul alăturat, de pe Strada Sevastopol nr. 36, au fost ridicate, la o dată necunoscută, dependințele: o clădire în formă de L pe fundul lotului și una mai mică spre stradă. Curtea și grădina lotului principal erau despărțite printr-un grilaj de fier.

Fațadele lui Leonida Negrescu

Negrescu a tratat întregul volum ca pe o unitate, împărțit în două registre, parterul și etajul, și în trei compoziții de fațadă, cu decor diferențiat după importanța fiecăreia. Fațada corpului principal a fost tratată unitar spre Calea Victoriei, pe o parte a laturii spre Strada Sevastopol și pe o parte a laturii spre curte. La parter, decorul are bosaje și volute decorative cu relief „cap de copil”. La etaj, ferestrele au ancadramente cu frontoane pe console cu motive vegetale, iar deasupra și dedesubtul lor sunt panouri cu motive animaliere și vegetale. Cornișa are o friză cu casete alternând cu ghirlande, care urmează ritmul golurilor.

Spre Calea Victoriei, fațada are un balcon cu feronerie cu motive vegetale, repetat la colțul clădirii. Colțul teșit, impus de autorizația Primăriei, poartă un balcon semicircular, susținut de o consolă amplă în formă de scoică, decorată cu motive vegetale, și este încununat de un turnuleț. Intrările respectă ritmul plin-gol al fațadei și sunt tratate în același registru decorativ. Cea mai bogată este intrarea dinspre curte, considerată intrarea principală, iar cea spre Strada Sevastopol este mai simplă. Arhitectul a folosit și ferestre oarbe, pentru a menține ritmul regulat al golurilor acolo unde planul interior nu permitea ferestre.

Fațada corpului secundar spre Strada Sevastopol subliniază rangul inferior al acestei aripi. Ea preia bosajele parterului, brâul median și ritmul golurilor, dar fără volutele decorative. Frontoanele clasice sunt înlocuite cu frontoane drepte, deasupra unor panouri doar cu motive vegetale, iar panourile de sub ferestre au rămas nedecorate. Cea mai sobră este fațada aripii secundare spre curte: la etaj, frontoane drepte, panouri nedecorate și brâu median, iar la parter, porticul, singurul element comun cu celelalte fațade fiind bosajul. Rezultatul a fost o reședință în stilul eclectic academic francez, cu decor de inspirație neoclasică, care a îmbrăcat într-o haină „modernă” o casă boierească de la începutul secolului XIX.

Proiectul nerealizat din 1900

În 1900, la comanda proprietarului, arhitectul Ion D. Berindei a întocmit un nou proiect de remodelare a fațadei. Berindei, autorul mai multor reședințe de pe Calea Victoriei, printre care Palatul Cantacuzino, propunea o fațadă eclectică de inspirație franceză, dominată de vocabularul stilului Ludovic al XV-lea. Autorizația a fost obținută, dar lucrările nu au mai fost executate. Casa a păstrat astfel până astăzi aspectul primit în 1892.

Locuitorii casei între 1890 și 1935

În deceniile care au urmat, casa a fost locuită de mai multe ramuri ale familiei. După moartea lui Constantin Cesianu, în 1913, proprietatea a fost moștenită de copiii săi, Ștefan, George, Dinu și Maria Arion, iar mama lor a păstrat doar dreptul de locuire. Văduva, Elena Cesianu, a continuat să locuiască în casă, iar la vânzarea din 1935 drepturile ei asupra imobilului au fost stinse printr-o despăgubire. Ștefan Cesianu a locuit aici cu soția sa, Maria, născută Ghica, între 1908 și 1912. George a locuit cu soția sa, Eliza, născută Băicoianu, între 1912 și 1924. Dinu Cesianu s-a stabilit aici cu soția sa, Maria, din 1923. În 1913, anuarele consemnau la această adresă patru familii Cesianu.

Componența proprietății s-a schimbat și ea în timp. În 1919, Ștefan Cesianu i-a vândut fratelui său Dinu partea sa din casă, dar tranzacția s-a încheiat formal abia în 1933, după plata integrală a prețului. Casa a găzduit și instituții sau asociații legate de membrii familiei. În 1903, aici funcționa „localul Asociației generale a studenților”, unde se distribuiau invitațiile la serate studențești. În 1923, aici era sediul Comitetului Olimpic Român. Presa interbelică îl mai înregistrează la aceeași adresă, în 1928, pe Ion C. Filipescu, cenzor al unei societăți comerciale.

La începutul anilor 1930, proprietarii au încercat să valorifice grădina prin parcelare. Între 1932 și 1934, ziarele publicau anunțuri pentru vânzarea de „parcele de construit grădina Cesianu, Calea Victoriei 151”, „admirabile parcele de 200–250 m.p., fațadă frumoasă, Parcul Cesianu”. Parcelarea nu s-a realizat. În 1935, când niciun membru al familiei nu mai locuia în casă, George, Dinu Cesianu și Maria Arion au vândut întreaga proprietate, cu „case, parc, dependințe, în suprafață totală de 5.138 m.p.”, Societății de Difuziune Radiotelefonică din România, viitoarea Societate Română de Radiodifuziune.

De la Radiodifuziune la depozitul muzeului (1935–2013)

Radiodifuziunea și Planul director din 1936

Vânzarea proprietății Cesianu către Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România, viitoarea Societate Română de Radiodifuziune, a fost consemnată în rubricile de acte notariale ale presei din 9 februarie 1935. Noul proprietar nu era interesat de casa veche, ci de terenul de peste 5.000 de metri pătrați din capătul nordic al Căii Victoriei. Societatea intenționa să ridice aici un sediu nou, adaptat studiourilor și serviciilor sale. În 1936, conducerea Radiodifuziunii a cerut Primăriei Sectorului I Galben datele regulamentului de construire pentru „un imobil pe terenul său din Calea Victoriei 151, colț cu Sevastopol”.

Răspunsul a fost negativ. „Planul director de sistematizare al Municipiului București”, adoptat în 1936, includea grădina cu arbori bătrâni a casei Cesianu în zona de verdeață a orașului, unde construcțiile noi erau interzise. Cererea Radiodifuziunii a fost respinsă cu motivarea că terenul este „cuprins în spațiul verde decretat conform Planului director de sistematizare”. Decizia a fost hotărâtoare pentru soarta proprietății: grădina, care putea fi parcelată sau construită, a fost păstrată. Câteva decenii mai târziu, parcela de la Calea Victoriei nr. 151 avea să fie considerată singura de pe această arteră care și-a păstrat casa, curtea și grădina la dimensiunile inițiale.

Între 1935 și 1939, Radiodifuziunea a folosit casa pentru diverse servicii și a făcut unele modificări interioare. Ultimele încăperi ale aripii secundare, spre vest, au fost transformate în trei garaje, cu acces din curte prin portic și cu intrarea lărgită. Coridorul de la etaj a fost prelungit de-a lungul întregii aripi până la scara secundară, iar o parte din holul scării principale a fost transformată în baie. Construcțiile de pe lotul de pe Strada Sevastopol nr. 36 au fost demolate, iar terenul a fost alipit lotului principal. În 1938, presa anunța că „Casa de amortizare s-a mutat în calea Victoriei 151, colț cu str. Sevastopol”. În 1940, la aceeași adresă funcționa Casa de Pensii, Credit și Ajutor a Funcționarilor Societății Române de Radiodifuziune.

Schimbul de terenuri din 1939–1940

Pentru că nu putea construi pe Calea Victoriei, Radiodifuziunea a negociat cu Primăria Capitalei un schimb de terenuri. În 1939, presa anunța acordul încheiat între generalul Victor Dombrowski, primarul general al Capitalei, și conducătorii societății. Primăria ceda un teren comunal de 15.000 de metri pătrați lângă Arcul de Triumf, între Șoseaua Kiseleff (azi Șoseaua Pavel Dimitrievici Kiseleff), Bulevardul Mareșal Prezan (azi Bulevardul Constantin Prezan) și Strada Maior Șonțu (azi Strada Gheorghe Șonțu). Pe acest teren, Radiodifuziunea urma să-și construiască un palat cu studiouri moderne. În schimb, societatea ceda Primăriei terenul și imobilul de pe Calea Victoriei nr. 151, „fost proprietatea Dinu Cesianu”.

Schimbul a necesitat modificarea Planului director de sistematizare prin decret regal. Terenul de lângă Arcul de Triumf a fost scos din zona verde, iar proprietatea de pe Calea Victoriei a fost trecută într-o zonă mixtă. Contractul de schimb a fost autentificat la Tribunalul Ilfov, iar predarea imobilului s-a făcut prin procesul-verbal din 16 mai 1940. Actele descriu terenul cu fronturile sale: 82,10 metri la nord, spre Strada Sevastopol, 85,05 metri la sud, în linie frântă, 59,10 metri la vest și 63,25 metri la est, spre Calea Victoriei. Suprafața totală era de 5.037 de metri pătrați. Vecinii erau Strada Sevastopol la nord, proprietatea E. Filipescu la sud și proprietatea C. Blașek la vest.

În inventarul bunurilor Primăriei Municipiului București din 1942, imobilul de pe Calea Victoriei nr. 151 apare cu o suprafață de teren de 5.037 de metri pătrați și o suprafață construită de 547,69 de metri pătrați, în stare „bună”, având ca destinație „Muzeul Comunal, Serv. comunal”. Primăria a repartizat inițial clădirea Inspectoratului Muzicilor Militare. În același an însă, Muzeul Comunal a rămas fără sediu, iar autoritățile au hotărât să-i dea în folosință fosta casă Cesianu. Încă din 1940, separarea dintre curte și grădină dispăruse, iar terenul a fost tratat de atunci ca o singură incintă, cu grădina existentă și astăzi.

Muzeul Municipal în casa Cesianu

Muzeul Comunal al Bucureștiului fusese propus în 1921 de primarul Gheorghe Gheorghian, iar colecțiile au început să fie adunate în 1929. Expoziția permanentă a fost inaugurată la 22 noiembrie 1931 în Casa Moruzi de pe Calea Victoriei, o reședință boierească din secolul XVIII, la care au participat Nicolae Iorga, prim-ministru, și primarul Dem. I. Dobrescu. În 1939, muzeul s-a închis pentru restaurarea clădirii, iar colecțiile au fost mutate în spații închiriate pe Strada Știrbei Vodă. Cutremurul din noiembrie 1940 a avariat grav Casa Moruzi, care a fost apoi demolată. La 14 martie 1941, Primăria a atribuit muzeului „fosta casă Cesianu din Calea Victoriei 151”, unde a fost adus întregul patrimoniu.

Mutarea colecțiilor era încheiată în iunie 1941, dar expunerea a fost amânată, deoarece clădirea avea nevoie de reparații, iar războiul făcea situația incertă. În 1944, pentru a fi ferite de bombardamente, colecțiile au fost evacuate pe moșia Seulescu din comuna Raznic, județul Dolj, iar casa a rămas goală. Din 1945, antrepriza Alex. Dan a executat „reparațiuni la localul Muzeului Comunal din Calea Victoriei nr. 151”, necesare „în urma bombardamentului”. Contractul menționează elementele păstrate din casa Cesianu: scafele plafoanelor din primele camere, ușa de stejar de la intrare cu „geam înflorat”, pardoseala de mozaic din vestibul, scara principală din stejar și sobele. Plafoanele și stucaturile au fost zugrăvite în alb, iar pereții în alb-crem.

Cu prilejul acestor reparații, la o dată neidentificată precis, s-au făcut și modificări importante ale planului. Garajele au fost transformate din nou în camere, iar porticul corpului secundar a fost închis și transformat într-o galerie de circulație. Grupurile sanitare de la etaj au fost desființate, iar prima parte a coridorului de la etaj a fost închisă. În anii următori, după fiecare schimbare de administrator sau de funcțiune, circulația interioară a fost reorganizată prin închiderea sau deschiderea unor treceri între încăperi.

Expoziția din 1948, între anunț și evacuare

După revenirea colecțiilor, muzeul a pregătit pentru 1948 inaugurarea expoziției permanente în noul sediu. La 21 mai 1948, presa anunța că „în ziua de 11 iunie (data aniversării Centenarului revoluției de la 1848) va fi inaugurat Muzeul Municipal instalat în clădirea din Calea Victoriei 151”. În vasta curte se amenaja un parc deschis publicului. Urmau să fie expuse piese arheologice, colecția numismatică donată de dr. George Severeanu și o cameră dedicată lui Alexandru Ioan Cuza, cu pistoalele de duel din aur primite în dar de la Napoleon al III-lea.

Studiul Cezarei Mucenic, bazat pe arhiva muzeului, arată însă că, în aprilie 1948, colecțiile au fost mutate intempestiv în clădirea Muzeului de Artă Națională de pe Șoseaua Kiseleff nr. 3, la ordinul Ministerului Artelor. Imobilul de pe Calea Victoriei a fost evacuat „în favoarea Ministerului Minelor și Petrolului, pe timp de 10 ani, drept de folosință”. Între cele două surse există o neconcordanță de dată. Este posibil ca inaugurarea anunțată pentru iunie 1948 să nu mai fi avut loc sau să fi fost doar parțială, înainte de predarea clădirii către minister.

Partide politice și instituții (1946–1948)

În anii imediat postbelici, casa și grădina au fost folosite și de partide politice. În 1946, aici se afla sediul central al Partidului Țărănesc Democrat, condus de dr. Nicolae Lupu, desprins din Partidul Național Țărănesc. Tineretul partidului s-a întrunit aici în ședință plenară la 27 ianuarie 1946, dr. Lupu ținea declarații la Cercul de Studii al partidului, iar membrii organizației din Sectorul I Galben erau convocați aici în iunie 1946. În același imobil, Partidul Social-Democrat ocupa întregul etaj I. În decembrie 1946, ziarul partidului lui Lupu protesta împotriva „samavolniciei” prin care, în numele subsecretarului de stat I. Burcă, mobilierul clubului fusese scos în curte „sub pretextul unui ordin de rechiziție”.

În 1947, grădina casei a devenit „Grădina Grupelor Politice P.S.D. din Calea Victoriei nr. 151”. Aici erau organizate serbări cu artiști de teatru, jazz, orchestra Operei de Stat, cinematograf și dans. Cu prilejul zilei de 1 Mai 1947, Frontul Unic Muncitoresc a organizat o serbare la Ateneul Român și una în parcul de pe Calea Victoriei nr. 151, iar invitațiile se distribuiau de la sediile PSD, inclusiv de la cel de aici. În ianuarie 1948, Institutul de Studii Româno-Sovietic își convoca colaboratorii revistei „Analele româno-sovietice” în sala de ședințe din Calea Victoriei nr. 151. Anunțurile de mică publicitate din aceeași perioadă arată că o parte din clădire era locuită: în 1947, se vindea un serviciu de masă Rosenthal la adresa „Calea Victoriei 151, curte, ușa II”.

Depozit, birouri și Opereta (1948–1990)

După 1948, imobilul a intrat în folosința Ministerului Minelor și Petrolului. În 1954, presa publica anunțurile de angajare ale Întreprinderii de Construcții Miniere (I.C.E.M.), cu sediul pe Calea Victoriei nr. 151. Muzeul a primit înapoi clădirea în 1951, dar numai pentru depozite și birouri, pentru că expunerea trebuia adaptată noii viziuni oficiale asupra istoriei. În 1958, în pregătirea aniversării a 500 de ani de la prima atestare documentară a Bucureștiului, presa arăta că „în clădirea din Calea Victoriei 151, unde se găsește depozitul muzeului”, un colectiv condus de profesorul Ion Ionașcu identifica și fișa peste 100.000 de piese, obiecte, fotografii, gravuri, picturi și costume.

La 23 ianuarie 1959, Muzeul de Istorie a Orașului București și-a deschis expoziția permanentă în Palatul Suțu de pe Bulevardul 1848, azi Bulevardul Ion C. Brătianu. În casa Cesianu au rămas compartimentele științific și administrativ și depozitele muzeului. În 1977, muzeul a fost mutat în grabă, pentru a face loc depozitelor Teatrului de Operetă, a cărui clădire de lângă Dâmbovița urma să fie demolată pentru construirea Centrului Civic. Transferul a fost formalizat abia în 1988, când administrarea clădirii a fost dată Teatrului de Operetă. La 29 decembrie 1990, o decizie a Primăriei Municipiului București a anulat acest ordin, iar clădirea a revenit Muzeului Municipiului București.

Anii 1990 și începutul restaurării

Muzeul a reușit să preia efectiv imobilul abia în 1992, după mai multe demersuri juridice și administrative. Nici atunci casa nu a fost folosită numai de muzeu. În 1992, cu ocazia unui control al Primăriei privind spațiile atribuite partidelor politice, presa menționa „Casa Cesianu” din Calea Victoriei nr. 151 ca sediu al Partidului Democrat Independent. În 1994, conducerea Muzeului de Istorie și Artă al Municipiului București arăta, într-o conferință de presă, că „Casa Cesianu (Calea Victoriei 151) este ocupată de Partidul Social Independent, care a deschis aici și un bar, refuzând evacuarea”.

Prima intervenție majoră de restaurare a început în 1992, dar a rămas neterminată din lipsă de fonduri. Timp de aproape șapte decenii, casa a fost folosită ca depozit pentru o parte din colecțiile Muzeului Municipiului București și nu a putut fi deschisă publicului din cauza stării de degradare. Prezența îndelungată a muzeului și clasarea casei ca monument istoric au salvat-o totuși de la demolare sau mutilare, într-o perioadă în care multe dintre reședințele vecine de pe Calea Victoriei au dispărut.

Arhitectura casei și grădina

Volumul și acoperișul

Casa Filipescu-Cesianu are în prezent aspectul primit în 1892, după transformarea proiectată de Leonida Negrescu. Clădirea are parter înalt, etaj și mansardă și ocupă latura de nord a parcelei, de-a lungul Străzii Sevastopol. Corpul principal formează un L întors, cu latura scurtă spre Calea Victoriei, iar corpul secundar continuă frontul spre vest. Cele două corpuri, ridicate inițial separat în prima jumătate a secolului XIX, au fost unite într-o singură clădire, cu fațade tratate unitar, dar cu decor diferit după importanța fiecărei laturi. Stilul este eclectic academic de inspirație franceză, cu un vocabular decorativ de origine neoclasică.

Elementul cel mai vizibil al casei este acoperișul mansardat, cu pante frânte, de tipul numit în epocă „imperial”, după modelul arhitecturii franceze din vremea celui de-al Doilea Imperiu. Învelitoarea metalică, de culoare gri închis, imită solzii ardeziei. Pe pantele dinspre stradă sunt lucarne cu ochiuri ovale („ochi-de-bou”), încadrate în ancadramente cu volute și cartușe, așezate în axul ferestrelor de la etaj. Colțul dinspre intersecția Căii Victoriei cu Strada Sevastopol este marcat de un turnuleț cu acoperiș înalt, cu lucarnă ovală și terminație ascuțită. Turnulețul se vede din ambele străzi și a devenit semnul distinctiv al casei.

Fațadele spre Calea Victoriei și Strada Sevastopol

Fațadele corpului principal sunt împărțite în două registre printr-un brâu median puternic profilat. Parterul este tratat cu bosaj orizontal în benzi, care sugerează o bază solidă a clădirii, deasupra unui soclu. Ferestrele parterului sunt protejate de grilaje din fier forjat. Deasupra lor, în locul cheii de boltă, sunt mascaroane cu capete feminine purtând o coafură ornamentală, așezate pe linia brâului median. Studiile de arhitectură descriu aceste reliefuri ca volute decorative cu motivul „cap de copil”, unul dintre elementele specifice ale proiectului lui Negrescu.

Etajul are ferestre înalte, dreptunghiulare, cu tâmplărie de lemn cu șprosuri. Ancadramentele sunt formate din benzi verticale cu ornamente vegetale în relief, iar deasupra lor se ridică frontoane triunghiulare susținute de console. Consolele se termină în partea de jos cu mici capete feminine sculptate. Sub fiecare fronton, între console, se află un mascaron cu cap de leu, flancat de frunze de acant și volute. Sub ferestre, pe linia parapetului, sunt panouri decorative cu ghirlande și motive vegetale, încadrate de console scurte. Ritmul regulat al golurilor este menținut pe toată lungimea fațadei, iar acolo unde planul interior nu permitea o fereastră, arhitectul a folosit ferestre oarbe.

Coronamentul casei este format dintr-o cornișă amplă, cu denticuli și modilioane, deasupra unei frize cu casete și ghirlande care urmează ritmul ferestrelor. Pe fațada spre Calea Victoriei se află un balcon cu parapet din fier forjat, cu motive vegetale, susținut de console decorate. Colțul teșit al casei, retras pe aliniere conform autorizației din 1892, are la etaj un balcon semicircular, susținut de o consolă amplă în formă de scoică, ornamentată cu frunze. Balustrada lui din fier forjat repetă motivele balconului de pe fațada principală.

Aripa secundară și fațada spre curte

Pe Strada Sevastopol, după corpul principal, fațada continuă cu aripa secundară, tratată mai simplu, ca o construcție de rang inferior aparținând aceleiași clădiri. Bosajul parterului, brâul median și ritmul golurilor sunt preluate de la corpul principal, astfel încât frontul spre stradă rămâne unitar. Frontoanele triunghiulare sunt însă înlocuite cu cornișe drepte pe console, deasupra unor panouri cu motive vegetale, iar panourile de sub ferestre sunt nedecorate. Spre capătul de vest al aripii, fațada are o fereastră oarbă cu ancadrament complet. Clădirea se încheie spre vest cu un calcan înalt, cu coșuri de fum, lângă zidul de împrejmuire al curții.

Fațada aripii secundare spre curte și grădină este cea mai sobră. Etajul are șapte ferestre cu cornișe drepte pe console și panouri simple, iar parterul păstrează bosajul orizontal. În axul fațadei, o intrare cu marchiză metalică dă acces dinspre grădină. Această latură a avut inițial, la parter, un portic cu stâlpi masivi, care susțineau etajul ieșit parțial în consolă. După 1945, porticul a fost închis și transformat într-o galerie de circulație, iar fațada a primit forma actuală.

Intrarea principală a casei se află pe latura de sud a corpului principal, spre curtea de onoare dinspre Calea Victoriei. Ușa dublă din lemn are panouri vitrate protejate de grilaje din fier forjat, iar deasupra ei se află o marchiză din fier forjat cu console în volute. Pe peretele de lângă intrare sunt montate mascaroane și ornamente identice cu cele de pe fațada spre stradă. În fața intrării, pe un postament din piatră albă în formă de coloană se află o mică statuie ecvestră din bronz reprezentând un voievod.

Interioarele

Din interioarele casei Cesianu s-au păstrat puține elemente originale, din cauza schimbărilor repetate de funcțiune după 1935. Documentele reparațiilor din 1945–1947 menționau scafele plafoanelor din camerele principale, ușa de stejar de la intrare cu „geam înflorat”, pardoseala de mozaic din vestibul, scara principală din lemn de stejar și sobele de încălzire. Planul interior păstrează organizarea casei boierești: încăperile de reprezentare, cele mai mari, sunt orientate spre Calea Victoriei, iar circulația se face pe un coridor care traversează asimetric corpul principal și continuă spre corpul secundar.

În timpul restaurării din 2013–2015, sobele fără valoare istorică au fost scoase, iar podul a fost amenajat ca spațiu de expoziție. Șarpanta originală din lemn, curățată și tratată, a fost lăsată la vedere, ca element de expoziție în sine. Camerele au primit parchet masiv de stejar, iar scările și spațiile de circulație au fost pardosite cu marmură. Câteva încăperi au fost refăcute ca interioare de epocă pentru expoziția permanentă a muzeului.

Grădina, curtea și împrejmuirea

Grădina ocupă jumătatea de sud a parcelei. Ea provine din grădina plantată cu havuz a caselor Filipescu, descrisă în actele din 1879–1882, și din parcul amenajat în 1892 de Constantin Cesianu. Planul director din 1936 a declarat grădina zonă verde, unde nu se putea construi. Grădina păstrează arbori bătrâni de talie mare, pe care tradiția îi consideră rămășițe ale vechiului codru al Vlăsiei. Prin restaurarea din 2015, grădina a devenit parc public, cu acces liber. Aleile sinuoase sunt pavate cu dale de piatră, iar spațiile dintre ele sunt acoperite cu gazon și arbuști.

În grădină sunt expuse sculpturi din patrimoniul Muzeului Municipiului București: busturi și capete monumentale din bronz și piatră, unele grupate pe platforme circulare pavate, altele așezate de-a lungul aleilor. În punctul cel mai înalt al grădinii se află un foișor din lemn, vopsit în roșu-brun, folosit pentru evenimente. În spatele grădinii, o scenă găzduiește concerte și spectacole de teatru. Curtea dinspre corpul secundar este pavată cu piatră cubică, iar spre vest, în spatele casei, se află anexa construită pentru lapidarium și depozite.

Spre Calea Victoriei, curtea și grădina sunt închise de un gard din fontă pe un parapet zidit, refăcut în timpul restaurării după forma sa originală. Accesul se face pe porți metalice încadrate de stâlpi masivi, pe care sunt montate felinare. Prin această împrejmuire transparentă, casa, curtea și grădina sunt vizibile din stradă ca un ansamblu unitar. Este singurul exemplu de pe Calea Victoriei în care o reședință din prima jumătate a secolului XIX își păstrează, la dimensiunile și forma inițiale, toate cele trei componente: casa, curtea și grădina.

Restaurarea din 2013–2015 și Muzeul Vârstelor

Proiectul de restaurare

După mai multe decenii de folosire ca depozit și o intervenție începută în 1992 și rămasă neterminată, Casa Filipescu-Cesianu a fost inclusă de Primăria Municipiului București într-un program de restaurare a monumentelor istorice ale orașului. Proiectul a fost finanțat cu fonduri europene nerambursabile prin Programul Operațional Regional 2007–2013, cu o contribuție a Primăriei Capitalei. Beneficiarul a fost Primăria Municipiului București, iar administratorul clădirii, Muzeul Municipiului București. În același program au fost restaurate și Arcul de Triumf, Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” și Muzeul „Nicolae Minovici”. Casa este monument istoric, iar consolidarea din 2013–2015 a rezolvat și problema riscului seismic.

Proiectantul general și asistența tehnică au fost asigurate de firma Credo Design, cu arhitecta Aurora Târșoagă ca șef de proiect. Echipa de arhitectură a mai inclus pe arhitecții Alexandru Ioan Spatariu, Marko Pudar, Veneta Yordanova Zhecheva și Radu Florea, iar Andrei Dosza a proiectat restaurarea structurilor de lemn. Proiectul de structură a fost realizat de firma MC Design Construct, iar instalațiile de firma Mid Install. Lucrările au fost executate de firma Aedificia Carpați. Componentele artistice ale fațadelor au fost restaurate de restauratorul Dragoș Căpitănescu. Lucrările au început în noiembrie 2013 și au durat aproape doi ani.

Consolidarea și acoperișul

Clădirea a fost consolidată structural în întregime. Zidurile portante au fost întărite prin cămășuire, fundațiile au fost subzidite, iar bolțile pivnițelor au fost ancorate. Planșeele din lemn au fost rigidizate și transformate în diafragme orizontale, care leagă zidurile între ele. Zidăria originală de cărămidă a fost completată local, acolo unde era degradată, cu cărămidă veche recuperată. Zona de fundare a fost consolidată cu piloți forați și elemente de beton armat.

Podul a primit o nouă funcțiune, ca spațiu pentru expoziții, întâlniri și concerte. O parte din șarpanta originală din lemn a fost curățată, tratată și lăsată la vedere, devenind ea însăși un exponat. Acoperișul mansardat a fost refăcut. Turnulețul de la colțul dintre Calea Victoriei și Strada Sevastopol și-a recăpătat ornamentele metalice și lucarna rotundă din zinc. Din motive de buget, învelitoarea a fost realizată din tablă de zinc în locul ardeziei prevăzute inițial. Lucarnele au fost demontate și refăcute după modelul original.

Fațadele și interioarele

Pe fațade, elementele ornamentale au fost inventariate: denticuli, mascaroane, brâuri, cartușe și ancadramente. Cele grav degradate au fost refăcute după modelele păstrate. La nivelul cornișei au fost montate profile metalice pentru susținerea zidăriei în consolă, iar tencuielile decorative au fost refăcute cu praf de piatră, după îndepărtarea mortarelor de ciment aplicate la intervențiile anterioare. Feroneria balcoanelor și a marchizelor a fost demontată și restaurată în atelier, iar ferestrele de la parter au primit grilaje exterioare din fier forjat, după un model existent.

În interior, sobele fără valoare istorică au fost înlocuite cu un sistem centralizat de încălzire și climatizare. Camerele au primit parchet masiv de stejar cu frize, scările și coridoarele au fost pardosite cu marmură cu aspect învechit, iar în pivniță, din cauza umidității, s-a folosit pardoseală de cărămidă pe pat de nisip. Tâmplăria veche a fost înlocuită, păstrându-se și refolosindu-se unele elemente originale, cu geam dublu: simplu spre interior și termoizolant spre exterior. Iluminatul folosește corpuri LED montate pe șine.

Grădina și redeschiderea din 2015

Grădina a fost reamenajată ca parc public, cu acces liber. În punctul cel mai înalt a fost ridicat un foișor din lemn. Sculpturile și fragmentele de piatră din patrimoniul Muzeului Municipiului București au fost așezate de-a lungul unui traseu de vizitare. Aleile au fost pavate cu dale de piatră, care leagă casa de construcțiile noi din spatele parcelei. Gardul din fontă spre Calea Victoriei a fost refăcut și restaurat după forma originală. Iluminatul exterior combină proiectoare pentru vegetație cu corpuri de iluminat joase de-a lungul aleilor.

Casa restaurată a fost deschisă publicului la 22 iunie 2015, în prezența primarului general Sorin Oprescu. La inaugurare, casa a fost prezentată ca „singurul monument de pe Calea Victoriei care și-a păstrat toate componentele la dimensiunile originale”. Presa a subliniat că, deși clădirea fusese atribuită muzeului încă din 1941, timp de peste șase decenii nu putuse fi folosită ca spațiu de expoziție. Primele expoziții temporare au fost organizate imediat după redeschidere. În noiembrie 2015, casa a găzduit expoziția de fotografie „București – un portret «Novecento»”, după care sălile au fost închise pentru amenajarea expoziției permanente.

Între 20 iulie și 18 septembrie 2016, Muzeul Municipiului București a organizat la Palatul Suțu expoziția „Casa Filipescu-Cesianu – povestea unei reabilitări”. Expoziția a prezentat starea casei înainte de lucrări, etapele intermediare și rezultatul final. La deschidere au vorbit managerul muzeului, istoricul Adrian Majuru, și arhitecta Aurora Târșoagă, șeful proiectului de reabilitare.

Muzeul Vârstelor

În decembrie 2016, în Casa Filipescu-Cesianu s-a deschis Muzeul Vârstelor, o expoziție permanentă de antropologie urbană inițiată de Adrian Majuru, primul proiect de acest fel din România. Muzeul urmărește aproximativ 300 de ani de istorie a familiei, a copilăriei și a vieții intime în București, de la secolul XVIII la secolul XX. Tema centrală este schimbarea relațiilor dintre generații și a vieții cotidiene în mediul urban, cu Bucureștiul ca studiu de caz. Expunerea are două fire: unul cronologic, care reconstituie interioare domestice de la secolul XVIII până în perioada interbelică, și unul tematic, care urmărește viața omului de la copilărie la bătrânețe.

Parterul este dedicat interioarelor urbane din secolele XVIII și XIX, iar etajul secolului XX. Interioarele de epocă reconstituite alternează cu expoziții de mobilier, veselă, costume, accesorii vestimentare, bijuterii, instrumente medicale și obiecte casnice, care arată cum s-au schimbat aceste obiecte în trei secole. Muzeul cuprinde și șapte micronarațiuni despre tehnologie și viața de zi cu zi, de exemplu despre felul în care lumina electrică a prelungit ziua și a schimbat munca și timpul liber. O secțiune osteologică, prezentată de muzeu ca unică în București, arată urmele lăsate de tuberculoză și sifilis.

În anexa construită în spatele casei funcționează un lapidarium, care adăpostește expoziția permanentă a frescelor de la Mănăstirea Văcărești. Mănăstirea a fost demolată în 1986, iar fragmentele de frescă salvate au fost restaurate de-a lungul mai multor ani. Expoziția a fost programată să se deschidă în februarie 2017. Grădina casei găzduiește în sezonul cald expoziții temporare, concerte, spectacole de teatru și evenimente culturale, pe scena din spatele parcului și în jurul foișorului. După aproape opt decenii de la vânzarea către Radiodifuziune, Casa Filipescu-Cesianu a redevenit astfel un spațiu deschis publicului pe Calea Victoriei, sub numele celor două familii care au construit-o și transformat-o.

Personaje

• Iancu Filipescu – căminar, din ramura clucerului Mihăiță Filipescu, căsătorit cu Ralița Nenciulescu. Este primul proprietar documentat al parcelei și a construit, înainte de 1846, cele două case de pe Ulița Filipescului, consemnate pe planurile Borroczyn din 1846–1852.
• Constantin I. Filipescu – clucer, deputat în 1862, fiul lui Iancu Filipescu. S-a căsătorit în 1850 cu Maria Ghica, care a moștenit ulterior administrarea caselor de pe Calea Victoriei.
• Eufrosina (Frusina) Ghica, născută Săvescu – soția domnitorului Grigore al IV-lea Ghica și mama Mariei C. Filipescu. Apare ca proprietară a imobilului pe planul de aliniere a Străzii Sevastopol din 1875.
• Maria C. Filipescu, născută Ghica – fiica domnitorului Grigore al IV-lea Ghica, văduva clucerului Constantin Filipescu. A fost proprietara caselor de pe Calea Victoriei nr. 151 până în 1890, când le-a vândut lui Constantin Cesianu, după mai multe licitații cerute de creditori între 1879 și 1890.
• Constantin (Costică) Cesianu (1847–1913) – avocat, mare proprietar și deputat conservator de Romanați, fiul pitarului Stănuță Cesianu. A cumpărat casa în 1890 și a comandat transformarea din 1892, după proiectul lui Leonida Negrescu.
• Ștefan K. Cesianu (?–1933) – moșier, fiul lui Constantin Cesianu. În 1892 a cerut autorizația pentru „reparațiunile radicale” ale casei și a locuit aici între 1908 și 1912, împreună cu soția sa, Maria, născută Ghica.
• George (Gheorghe) Cesianu (n. 1882) – inginer agronom cu studii în Franța, administrator de bancă și director la Banca Națională. A locuit în casă între 1912 și 1924 și a fost unul dintre vânzătorii din 1935.
• Constantin (Dinu) Cesianu (n. 1887/1888) – diplomat, fiul lui Constantin Cesianu, cu studii de drept și științe politice la Paris, deputat și apoi ministru plenipotențiar al României în Franța. În 1923 era secretar general al Comitetului Olimpic Român, care își avea sediul la adresa lui, pe Calea Victoriei nr. 151. A vândut casa Radiodifuziunii în 1935, împreună cu fratele și sora sa.
• Maria I. Arion, născută Cesianu – fiica lui Constantin Cesianu, coproprietară a casei și una dintre vânzătorii din 1935.
• Constantin Cesianu (1913–1983) – diplomat, fiul lui Ștefan Cesianu, închis de regimul comunist și emigrat în Franța. Este autorul memoriilor „Salvat din infern”, publicate în 1976.
• Leonida Negrescu (1857–1931) – arhitect, absolvent al École des Beaux-Arts din Paris și autorul transformării casei din 1892. Proiectul a unit cele două case vechi, a adăugat acoperișul mansardat cu turnuleț și decorul eclectic academic al fațadelor.
• Ion D. Berindei (1871–1928) – arhitect, autorul unui proiect de remodelare a fațadei în stil Ludovic al XV-lea, întocmit în 1900 pentru familia Cesianu și nerealizat.
• Victor Dombrowski – general, primar general al Capitalei. În 1939 a negociat schimbul prin care Primăria a primit casa de la Radiodifuziune, iar în timpul celui de-al doilea său mandat (1944–1948) au fost executate reparațiile clădirii după bombardamente.
• George Severeanu (1871–1939) – medic, numismat și colecționar, director al Muzeului Municipal timp de aproape opt ani. Colecția sa numismatică urma să fie expusă în casa Cesianu în 1948.
• Nicolae Lupu (1876–1947) – medic și om politic, fondatorul Partidului Țărănesc Democrat, al cărui sediu central a funcționat în casă în 1946.
• Ion Ionașcu – istoric, director al Muzeului de Istorie a Orașului București. În 1958 a coordonat fișarea celor peste 100.000 de piese aflate în depozitul muzeului din casa Cesianu.
• Cezara Mucenic – istoric de arhitectură, autoarea studiului de referință despre istoria casei, a proprietarilor și a etapelor de construcție, publicat în 2005 și reluat în volumul din 2022.
• Aurora Târșoagă – arhitectă, șefa de proiect la firma Credo Design pentru restaurarea casei din 2013–2015.
• Adrian Majuru – istoric și scriitor, manager al Muzeului Municipiului București, inițiatorul Muzeului Vârstelor, deschis în casă în decembrie 2016.

Bibliografie

• Cezara Mucenic, Povești cu tâlc despre București și casele, bisericile, târgurile și străzile lui, Editura Vremea, 2022.
• Cezara Mucenic, „Casa Cesianu din Calea Victoriei nr. 151”, în Cercetări arheologice în București, VI, Muzeul Municipiului București, 2005.
• Petre Dache, „Cinci decenii de activitate a Muzeului de istorie a municipiului București”, în București. Materiale de istorie și muzeografie, IX, Muzeul de Istorie a Municipiului București, 1972.
• Cezara Mucenic, București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX, Editura Silex, 1997.
• Dinu V. Rosetti, „Însemnări privind activitatea Muzeului Municipal (1931–1948)”, în București. Materiale de istorie și muzeografie, VIII, 1989.
• Monitorul Oficial al României, anunțuri ale Tribunalului Ilfov și ale Creditului Funciar Urban, 1879, 1882, 1887, 1888, 1889, 1890.
• Presa vremii (1887–1994): anunțuri și articole despre imobilul din Calea Victoriei nr. 151.
• Casa Filipescu-Cesianu (Muzeul Municipiului București)
• Restaurare Casa Cesianu (Anuala de Arhitectură 2015)
• Expoziția „Casa Filipescu-Cesianu – povestea unei reabilitări” (Muzeul Municipiului București)
• Filipescu-Cesianu House – project notes (Revista Arhitectura)
• Casa Cesianu, deschisă după ce 67 de ani a fost folosită ca depozit pentru colecții de artă (Mediafax)
• Casa Filipescu-Cesianu din București devine „Muzeul Vârstelor” (Mediafax)
• Viața intimă a oamenilor din ultimii 300 de ani așteaptă să fie descoperită pe Calea Victoriei, la Muzeul Vârstelor (Digi24)
• Muzeul Vârstelor (Radio România Actualități)
• O casă de poveste, muzeul vieții bucureștene (Evenimentul Zilei)
• Historic building in Bucharest opens to the public after EUR 2 mln restoration (Romania Insider)
• Carte de vizită Aedificia Carpați: Muzeul Cesianu și Muzeul Theodor Aman (Revista Construcțiilor)
• Architects of Bucharest: Leonida Negrescu and Jean Monda (Radio România Internațional)
• The Filipescu-Cesianu House (Ghidul muzeelor din România, cIMeC)
• Aurel Duțu, Casa Cesianu din strada C. A. Rosetti (București. Materiale de istorie și muzeografie, XV, 2001)

Pe colțul pe care Calea Victoriei îl face cu strada Sevastopol, într-o grădină mare cu arbori seculari, păstrați parcă prin miracol în plin centru al orașului, se află casa Costică C. Cesianu, fostă Filipescu. Casa a adăpostit până în 1984, depozitul Muzeului de Istorie al Municipiului București, iar pe sub copacii din grădină erau așezate numeroase pietre cu inscripții găsite în București, făcând din acest loc un spațiu aparte, în afara vremurilor. Astăzi încă se mai păstrează în grădină sculpturi și piese de piatră. (Extras din: Colfescu, Silvia - București: ghid turistic, istoric, artistic, București, Vremea, 2009)

*

Casa Cesianu din Calea Victoriei este una dintre puținele reședințe aristocratice din perioada Belle Époque a Bucureștiului care își păstrează aspectul din 1892, anul în care arhitectul L. Negrescu intervine cu modificări radicale asupra fațadelor vechi. Clădirea a fost consolidată și restaurată cu respectarea imaginii inițiale, iar compartimentarea interioară a urmat același principiu de reconstituire și conservare a spațiilor. Accesul în casă se face din grădină, elementul de legătură dintre oraș și monumentul istoric. Grădina Cesianu reprezintă nu doar foyerul principal al viitorului muzeu, ci și foyerul cultural al coloanei vertebrale a Bucureștiului: Calea Victoriei. Grădina a fost transformată într-o platformă culturală și de dialog social: a fost amenajat un lapidarium, o zonă pentru organizarea concertelor în aer liber, precum și un foișor. (Aurora Târșoagă) Notă: Arhitectul Leonida Negrescu: intervenție/transformare în 1892; asociată cu decorațiile exterioare, acoperișul „imperial” și amenajarea parcului.

Mai 2024: