Arhitectul Alexandru Zaharia
Alexandru Zaharia (Zachary / Zusman Zaharia) s-a născut la 18 ianuarie 1892 la Brăila, într-o familie evreiască de mici comercianți. Era fiul comerciantului Maier Zaharia (n. 1859) și al soției acestuia, Eva-Reduca, ambii născuți în România. Și-a satisfăcut stagiul militar la Arsenalul aeronautic, unde a ajuns la gradul de plutonier în 1923, an în care depune și cererea de încetățenire – procedură care îi va marca biografia profesională în anii ’30. În documentele Corpului Arhitecților din România apare sub numele Zachary Alexandru, în timp ce în viața privată folosește numele Alexandru Zusman Zaharia. Data și locul morții nu sunt cunoscute; se știe doar că a părăsit România în grabă, în toamna anului 1940, fără a mai reveni.
Alexandru Zaharia a fost una dintre figurile cele mai vizibile ale lumii mondene bucureștene din anii ’30. Memorialistica interbelică îl descrie la volanul unui automobil Cord alb decapotabil, alături de partenera sa Anișoara, ca simbol al reușitei profesionale și sociale. Pentru nou-îmbogățiți, „a avea o vilă iscălită Zaharia” devenise un țel, iar formula standard a reședințelor sale – cu fer-forgé, șeminee, coloane și firide – a fost intens imitată de alți arhitecți ai vremii. În paralel, presa și o parte a breslei au manifestat o ostilitate uneori virulentă față de „arhitectura de rit spaniol” sau „stilul Zaharia”, criticile fiind amestecate cu antisemitismul curent și cu suspiciunile privind diplomele obținute în străinătate.
Plecat în grabă din țară în octombrie 1940, odată cu prăbușirea regimului Carol al II-lea, Zaharia dispare aproape complet din documentele oficiale, iar biografia sa ulterioară rămâne necunoscută. Ceea ce se păstrează este portofoliul de vile și ansambluri mediteraneene din București și împrejurimi, astăzi parte importantă a patrimoniului interbelic și a cercetărilor dedicate „curentului mediteraneean” în arhitectura românească.
Formare și studii
Conform documentelor depuse la Corpul Arhitecților, Alexandru Zaharia a urmat mai întâi Școala Tehnică Superioară din Berlin, unde a absolvit examenul preliminar la 7 august 1914 cu calificativul „reușit”, obținând titlul de inginer. Ulterior își continuă studiile la Înalta Școală Tehnică Superioară Regală Bavareză din München, unde, la 3 august 1918, promovează examenul principal, obținând diploma de arhitect, tot cu calificativul „reușit”. Diploma este echivalată în România prin procesul-verbal nr. 224 din 30 iunie 1927, recunoașterea oficială fiind confirmată în 1933. În octombrie 1933 se înscrie în Corpul Arhitecților, primind legitimația nr. 376/1933. Deși născut în România, cu ambii părinți născuți în țară, este supus „furcilor caudine” ale legislației antisemite din epocă: cere și obține prin hotărâre judecătorească revizuirea cetățeniei, primind la 21 iunie 1938 cetățenia română de categoria I.
Carieră profesională și context instituțional
Ascensiunea lui profesională este legată de Bucureștiul anilor ’30, într-un moment de maximă efervescență pentru arhitecții de origine evreiască activi în țară. În 1937, într-o ședință a Corpului Arhitecților, diploma sa de arhitect obținută în Germania este contestată, fiind inclus pe o listă de arhitecți suspectați de diplome false. Verificarea îi este încredințată arhitectului Ion C. Roșu, prim-redactor al revistei „Arhitectura”, într-un context în care arhitectul Constantin Moșinschi publicase anterior un articol foarte critic la adresa „arhitecturii de rit spaniol”, atacând implicit și lucrările lui Zaharia.
Zaharia răspunde în scris și solicită verificarea tuturor documentelor de studii și cetățenie. Răspunsul lui Ion C. Roșu, din noiembrie 1938, rămâne ambiguu, transferând decizia către decanul Statian (Statie) Ciortan. Între timp, Zaharia este deja implicat în proiectul Palatului Regal de la Scroviștea, fără ca regele Carol al II-lea să intervină explicit în favoarea arhitectului său. În 1940, fiind perceput ca apropiat de camarila Elenei Lupescu și beneficiar al favorurilor regale, dar și pe fondul antisemitismului tot mai accentuat, părăsește definitiv România după lovitura de stat din 6 septembrie 1940. Nu există date clare despre destinație sau despre circumstanțele morții.
Profil arhitectural și „stilul Zaharia”
Perioada 1930-1940 este numită în evocările contemporanilor „epoca stilului Zaharia”, expresie folosită de Gh. Jurgea-Negrilești în „Troica amintirilor. Sub patru regi”.
Alexandru Zaharia este considerat cel mai important reprezentant al curentului mediteraneean în arhitectura interbelică românească, curent care valorifică modele italiene, hispanice și sud-mediteraneene, filtrate prin experiențe americane și prin gustul elitelor bucureștene ale deceniului patru.
Arhitectura sa se caracterizează prin volumetrii compacte, cu accente plastice mediteraneene: loggii, terase, pergole, scări exterioare, colțuri decupate, prin folosirea tencuielilor albe sau deschise, a acoperișurilor plate sau cu pante mici și a elementelor de tip fer-forgé pentru balcoane și garduri, prin detalii de inspirație florentino-maură la unele reședințe, apreciate sau contestate de contemporan, prin alternarea stilului mediteraneean cu eclectismul francez (de exemplu, proprietatea Vlahuți-Slătineanu de pe strada Roma 29) și cu un clasicism italian sobru în palatele Adinei Woroniecka de pe Șoseaua Kiseleff și din strada Atena. Deși critica vremii a fost adesea ostilă – combinând invidia profesională cu antisemitismul – rezultatul este o arhitectură puternic recognoscibilă, care a devenit marcă de statut pentru clienții săi: miniștri, diplomați, membri ai elitei economice și politice.
Biroul de arhitectură și colaboratori
Zaharia a lucrat într-un birou de arhitectură extrem de activ, cu adrese succesive: strada Sf. Constantin 30 bis, Piața Cantacuzino 4 (când colabora cu Ion Giurgea), bd. Brătianu 22, iar în final strada Zoe 4 (azi strada Atena 2 bis), în propriul imobil, în care locuia și el. Este documentată o formă de asociere profesională cu arhitectul Ion Giurgea, în special între 1934 și 1937, când apar împreună în autorizațiile de construire pentru vila lui Gheorghe Tătărescu din strada Polonă 19 și pentru sanatoriul St. Vincent de Paul / Spitalul Parhon de pe bd. Aviatorilor 34-36.
În biroul său au lucrat arhitecții Dori Galin Golingher și Leon Srulovici, aceștia fiind implicați ca colaboratori-angajați în proiecte importante, inclusiv vila Societății pentru Fundațiuni și Construcțiuni din Aleea Modrogan 22. Contemporanii evocă și un puternic talent de „om de afaceri” și „om de relații”, capacitatea de a obține clienți extrem de influenți (miniștri, familii princiare, personaje apropiate Casei Regale), dar și imaginea publică ostentativă – automobil de lux Cord alb decapotabil, frecventarea localurilor mondene, asociată cu „stilul Zaharia” ca semn de reușită socială.
Lista lucrărilor cunoscute
Lista de mai jos reunește lucrările confirmate documentar (dosare de autorizare, arhive profesionale, monografia lui Mădălin Ghigeanu și dicționarul lui Vasile Țelea), la care se adaugă mențiuni din presa și memorialistica recentă. Este, în mod declarat, o „listă deschisă”, susceptibilă de completări ulterioare.
Reședințe și vile particulare în București
Clădiri publice și ansambluri cu funcțiuni speciale
Lucrări pentru elite politice și diplomatice
Lucrări incerte sau insuficient documentate
Lista de referințe