Sala Comedia (Teatrul Majestic / Odeon)

Sala Comedia (Teatrul Majestic / Odeon)

Sala Comedia (Teatrul Odeon), monument istoric pe Calea Victoriei 40–42 din București, a fost ridicată în 1911 după planurile arhitectului Grigore P. Cerchez, la inițiativa lui Emil N. Lahovary și a Societății „Atlas”. Inaugurată la 25 decembrie 1911, sala are un acoperiș glisant rar în peisajul teatral european, funcțional și astăzi, și a găzduit companiile Bulandra, Teatrul Maria Ventura și Teatrul Național, înainte de a deveni, din 1990, sediul Teatrului Odeon.

Locul de pe Podul Mogoșoaiei: domeniul marelui ban Dumitrache Ghica

Clădirea Teatrului Odeon de astăzi, ridicată la 1911 pe Calea Victoriei nr. 40–42, ocupă un teren cu o istorie mult mai veche decât edificiul teatral propriu-zis. Înainte de a găzdui una dintre cele mai elegante săli de spectacol ale Bucureștiului, locul a făcut parte, timp de peste un secol, dintr-un vast domeniu boieresc situat pe Podul Mogoșoaiei — vechea denumire a Căii Victoriei, purtată până la 1878. Zona a fost, cel puțin din primele decenii ale secolului al XIX-lea, unul dintre punctele de întâlnire ale societății bucureștene, un spațiu al reședinței, comerțului și, mai târziu, al divertismentului.

Domeniul Ghica și primele atestări documentare

Terenul pe care se află astăzi teatrul a aparținut domeniului marelui ban Dumitrache (Dumitru) Ghica (1718–1803), fratele voievodului Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Proprietatea îi fusese adusă ca zestre de Maria Văcărescu, cea de-a doua sa soție. Domeniul era mărginit de repere care se recunosc și în topografia de astăzi: Calea Victoriei, strada Academiei și vecinătatea imediată a actualelor clădiri hoteliere din zonă. Cea mai veche mențiune documentară a domeniului Ghica provine dintr-un act datat 1 mai 1768, păstrat la Biblioteca Academiei Române; tot la 1768 este raportată și prima atestare a unei case boierești pe acest loc. Proprietatea figurează atât în planul orașului din 1770, cât și în ridicările cartografice realizate circa două decenii mai târziu de ofițerii austrieci Franz Purcel și Ferdinand Ernst — repere care confirmă existența și întinderea domeniului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. La moartea marelui ban, în 1803, proprietatea a fost împărțită între fiii săi, Costache și Scarlat Ghica, parcela din această zonă rămânând în stăpânirea familiei.

Reședință domnească (1813–1825)

Între anii 1813 și 1825, casele Ghica au servit drept reședință domnească. După incendiul din 1812, care distrusese Curtea Nouă din Dealul Spirii, voievodul Ioan Caragea a închiriat proprietatea Ghica pentru a instala aici Curtea domnească; ulterior, tot Caragea a închiriat și casa Slătineanu, folosită pentru divanul domnesc și aflată pe locul actualului imobil Capșa. Statutul de reședință domnească a fost păstrat, sub domniile lui Ioan Caragea, Alexandru Suțu și Grigore al IV-lea Ghica, până în 1825. Reședința a lăsat urme în memorialistica epocii. Ea a fost descrisă de contele de Lagarde, de călătorii Ludwig von Stürmer, Robert Ker Porter și Clausewitz, precum și de Nicolae Filimon în romanul Ciocoii vechi și noi. Potrivit surselor de epocă, zona era, încă de la 1812, „locul unde lumea bună și-a dat întâlnire ca să se distreze, să joace, să discute sau să mănânce” — o vocație de spațiu public al sociabilității pe care terenul avea să o păstreze, sub alte forme, până în epoca teatrului.

De la familia Ghica la Nicolae Lahovary (1825–1860)

Palatul Ghica de pe Podul Mogoșoaiei a ars în 1825. Refăcut, a rămas în posesia familiei Ghica până în jurul anului 1860, când a fost cumpărat de Nicolae Lahovary. Prin această achiziție, întregul domeniu a trecut în stăpânirea familiei Lahovary, care avea să îl păstreze până la naționalizarea din 1948. Trecerea proprietății către Lahovary marchează sfârșitul epocii boierești a locului și deschide capitolul din care se va naște, o jumătate de secol mai târziu, ansamblul arhitectural Comedia–Majestic. Vechiul Pod al Mogoșoaiei avea să primească, în 1878, numele de Calea Victoriei, sub care artera — și odată cu ea fostul domeniu Ghica — intra în perioada marilor transformări edilitare de la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea.

Proprietatea Lahovary și geneza ansamblului Comedia–Majestic

Cumpărarea domeniului Ghica de către Nicolae Lahovary, în jurul anului 1860, a adus vechiul teren boieresc în stăpânirea uneia dintre cele mai însemnate familii politice ale României moderne. În mâinile Lahoveștilor, proprietatea de pe Calea Victoriei avea să traverseze o jumătate de secol de transformări, la capătul cărora reședința aristocratică lăsa locul unui ansamblu arhitectural de anvergură, conceput în jurul unei săli de teatru.

Familia Lahovary și transformarea vechiului domeniu

Familia Lahovary a păstrat proprietatea până la naționalizarea din 1948. Pe măsură ce Calea Victoriei intra, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-un amplu proces de modernizare, vechea reședință de lux devenea caducă, iar terenul era pus, treptat, în slujba unor funcțiuni noi. Casa Ghica a fost închiriată pentru instituții și comerț — au funcționat aici, între altele, Clubul Tinerimii, Societatea „Mercur”, precum și o berărie și o bodegă de oarecare renume. O intervenție mai importantă a fost înstrăinarea a două parcele de pe latura de nord a proprietății, spre Calea Victoriei, unde s-a ridicat un imobil în care avea să funcționeze, în perioada interbelică, redacția cunoscutei gazete L'Indépendance Roumaine, precum și magazinul de muzică „Orfeu”. La etajul acestei clădiri s-au numărat, între evenimentele memorabile ale locului, proiecțiile cinematografice ale lui Lumière — o mărturie a faptului că zona era, încă dinaintea teatrului, un spațiu al noutății și al vieții mondene bucureștene.

Emil N. Lahovary și inițiativa ansamblului

Restructurarea majoră a proprietății s-a produs la începutul secolului XX, din inițiativa lui Emil N. Lahovary (1855–1930), cel mai mic dintre cei patru fii ai lui Nicolae Lahovary. Deputat conservator, om studios și retras din agitația vieții publice, Emil Lahovary este considerat autorul moral și material al ansamblului ridicat pe terenul familiei. El nu a fost însă și finanțatorul propriu-zis al construcției: edificarea a fost asigurată, cel puțin la început, de una dintre cele mai importante întreprinderi de profil din Bucureștiul dinaintea Primului Război Mondial, organizată sub forma unei societăți anonime pe acțiuni — Societatea „Atlas”.

Emil Lahovary a pus la dispoziția proiectului o parte din vasta sa proprietate în formă de patrulater, cuprinsă între Calea Victoriei și strada Academiei (fostă strada Școlii, apoi Raymond Poincaré, astăzi din nou Academiei). El a încredințat ideea arhitectului și inginerului constructor Grigore P. Cerchez, cu care era, de altfel, înrudit: mama arhitectului, Elisa, era născută Lahovary. În viziunea inițiatorului, noul teatru urma să fie o „vioară a doua” a Bucureștiului, o rezervă — și, poate, un rival — al Teatrului Național din apropiere. Contextul acestei inițiative a fost surprins de istoricul Georgeta Filitti: la începutul secolului XX, pe Calea Victoriei „totul mărturisea goana după nou, modernizarea, aspirația către civilizație”, o stare de spirit care își găsea expresia în inițiativa Societății „Atlas”, materializată prin efortul lui Grigore P. Cerchez.

Ansamblul cu trei clădiri și autorizația din 1911

Grigore Cerchez a conceput un ansamblu unitar, alcătuit din trei corpuri. În mijloc se afla clădirea teatrului, cu spatele spre strada Academiei și fațada orientată către Calea Victoriei, precedată de o piațetă. Teatrul era flancat de două corpuri laterale independente: spre nord, un imobil cu apartamente și magazine; spre sud, Hotelul Majestic. Între corpul teatrului și cele două aripi se deschideau pasajele care aveau să dea nume locului — Pasajul Comedia, spre nord, și Pasajul Majestic, spre sud.

Cererea de autorizare a construcției, datată aprilie 1911, a fost semnată de Grigore P. Cerchez și Emil N. Lahovary, care solicitau permisiunea de a ridica un corp de locuințe și magazine pe latura nordică, alături de planul clădirii Teatrului „Comoedia”. Teatrul a fost ridicat primul și inaugurat la 25 decembrie 1911; aripile laterale au fost finalizate ulterior, Hotelul Majestic fiind terminat ultimul, în 1920.

Pasajul Comedia dă în strada Academiei chiar în dreptul Bisericii Dintr-o Zi, ctitorită de breasla bărbierilor — lăcaș care dispunea în secolul al XVIII-lea de un șir de odăi în formă de chilii, demolate în 1848. Vecinătatea bisericii și a vechilor case boierești situa noul ansamblu într-un țesut urban încărcat de istorie, pe care intervenția lui Cerchez avea să îl reconfigureze durabil.

Arhitectul Grigore P. Cerchez și concepția edificiului

Edificiul ridicat la 1911 pe fostul teren Lahovary poartă amprenta unuia dintre cei mai importanți arhitecți români ai epocii, Grigore P. Cerchez. Teatrul Comedia — la origine scris „Comoedia” — nu a fost doar o sală de spectacol, ci un edificiu conceput cu ambiția tehnică și artistică a unui reper al Bucureștiului modern, dotat cu un element care avea să îl facă unic: un acoperiș glisant.

Grigore P. Cerchez, un promotor al stilului neoromânesc

Grigore P. Cerchez (1850–1927) s-a numărat printre primii arhitecți români formați la Paris, unde a urmat cursurile École Centrale des Arts et Manufactures, obținând diploma de inginer constructor. Întors în țară, a fost, între 1876 și 1879, inginer-șef al Capitalei, implicându-se în lucrările de rectificare a cursului Dâmboviței și în primul studiu pentru sistematizarea Bucureștiului. Inițiat în arhitectură de Ion Mincu, a devenit unul dintre promotorii stilului neoromânesc (neobrâncovenesc), fără a renunța la registrul neoclasic, eclectic ori neogotic în care lucrase la începutul carierei. În 1897 a fondat, alături de Ion Mincu și Ermil Pangratti, Școala Superioară de Arhitectură din București.

Numele lui Cerchez se leagă de unele dintre cele mai însemnate clădiri bucureștene: Palatul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, fațada Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, aripa nordică a Palatului Cotroceni (cu Marele Salon de recepții), Casa Dissescu de pe Calea Victoriei, precum și Castelul Cantacuzino de la Bușteni. În acest portofoliu se înscrie și Teatrul Comedia, ridicat în 1911.

Sala „Comoedia”: o bijuterie cu acoperiș glisant

Descrisă de revista Rampa încă din octombrie 1911, sala apărea contemporanilor drept „foarte cochetă și elegantă”. Cuprindea ceva mai mult de 500 de locuri, distribuite în parter, loji baignoire, bel étage și o serie de balcoane. Zugrăvită în alb și roșu, era socotită de o acustică excepțională, „vrăjită”, și foarte bine luminată. Scena era concepută à l'italienne.

Elementul care uimea însă Bucureștiul era acoperișul glisant: tavanul mobil putea fi deschis, astfel încât, în serile de vară, spectatorii puteau vedea stelele, iar sala se transforma într-o adevărată grădină. Este o soluție tehnică rară — Sala Majestic de astăzi rămâne una dintre puținele săli de teatru din Europa cu tavan glisant, iar mecanismul instalat în 1911 mai funcționează și în prezent. Tot presa epocii consemna că mobilierul avea să coste 120.000 de lei, „ceea ce dovedește că luxul va fi desăvârșit”, și că teatrul urma să dispună de propria orchestră, dirijată de Oscar Spirescu.

Anexele: varieteul, barul american și restaurantul

La deschidere, clădirea cuprindea, pe lângă sala de spectacole propriu-zisă, un restaurant și, la demisol, o cochetă sală de varietăți. Aceasta din urmă purta numele „Majestic” — împrumutat de la hotelul din aripa sudică a ansamblului — și era unită cu un bar american de lux. Ansamblul funcțiunilor — teatru, varieteu, bar și restaurant — făcea din edificiu un pol al vieții mondene de pe Calea Victoriei.

Distribuția și denumirile spațiilor s-au schimbat în timp. Sala principală de spectacole, la origine „Comedia”, poartă astăzi numele de Sala Majestic și are o capacitate de circa 300 de locuri, mai redusă decât cea de la 1911, ca urmare a transformărilor ulterioare. Vechea sală de varietăți de la demisol a devenit Sala Studio, spațiu flexibil redeschis în 2010, după mai bine de șase decenii de închidere. Accesul la corpurile ansamblului se făcea, pe lângă intrarea principală dinspre Calea Victoriei, și prin cele două pasaje — Comedia și Majestic.

Inaugurarea din 25 decembrie 1911 și primii ani

Noul teatru al Societății „Atlas” și-a deschis porțile în seara zilei de 25 decembrie 1911, de Crăciun. Inaugurarea, gândită ca un eveniment monden de prim rang al Bucureștiului, a reunit pe scenă nume de prestigiu ale Teatrului Național și un ansamblu francez, într-un program care îmbina muzica, poezia și teatrul.

Seara inaugurală

Conducerea Societății „Atlas”, pentru care fusese construit teatrul, îi încredințase fotoliul directorial actorului Ion Manolescu; din partea societății, de organizarea așezământului se ocupa și Mihail Simpson, reprezentant al „Atlas”. Spectacolul inaugural s-a deschis cu corul oaspeților — „Marșul” — din opera Tannhäuser de Richard Wagner și a continuat cu „Prolog de deschidere a noului teatru Comoedia”, poem scris special pentru acest prilej de Tudor Arghezi. Programul a cuprins apoi fragmente și monoloage din piese de teatru, interpretate de artiști de renume ai Teatrului Național — Maria Giurgea, Aristide Demetriade, Nicolae Soreanu și Ion Manolescu — precum și de un ansamblu francez condus de Le Bargy. Potrivit unor relatări, la seara inaugurală ar fi asistat și familia princiară moștenitoare, principele Ferdinand și principesa Maria; informația provine însă dintr-o singură sursă și nu este confirmată de restul documentației.

Repertoriul francez și dificultățile societății „Atlas”

Repertoriul primei stagiuni era dominat de autori francezi. Pe scena Comediei au apărut actori precum Lucia Sturdza, Romald Bulfinsky și Grigore Mărculescu, fără ca spectacolele să reușească să atragă un public numeros. Societatea „Atlas” impusese un preț prea ridicat pentru bilete, iar concurența era puternică: Teatrul Național și Teatrul Modern, unde juca trupa Marioarei Voiculescu, atrăgeau publicul larg prin prestigiul actorilor, diversitatea repertoriului și prețurile accesibile. La sfârșitul stagiunii 1911–1912, Ion Manolescu a demisionat din funcția de director. În decembrie 1912, pe scena recent construită a început să joace trupa „Comedia bufă”, condusă de Niculescu-Buzău. Reprezentațiile se bazau tot pe lucrări din repertoriul francez, dar, în ciuda vervei actorilor, spectatorii au continuat să lipsească.

Cinematograf și trupe efemere (1913–1915)

În stagiunea 1913–1914, publicul a putut urmări în Sala Comedia producții cinematografice — o funcțiune care confirma vocația locului de a găzdui noutățile spectacolului modern. În toamna anului 1914, pe scena din Pasajul Comedia a început să joace o formație artistică condusă de actorul Constantin Radovici. După angajarea acestuia la Teatrul Național, a urmat trupa de operetă a lui G. D. Carussy, apoi „Compania de comedii și reviste”, care dădea spectacole sub îndrumarea lui Achille Popescu. Succesiunea rapidă a acestor trupe efemere reflectă instabilitatea artistică și financiară a primilor ani. Abia din septembrie 1915, odată cu instalarea Companiei Marioara Voiculescu-Bulandra, scena Comediei avea să intre într-o etapă de continuitate și de mari spectacole.

Marile companii pe scena Comedia (1915–1947)

Între 1915 și 1947, scena Comediei a găzduit unele dintre cele mai importante companii teatrale ale Bucureștiului interbelic și dintre marile nume ale scenei românești. Deși mereu marcată de nesiguranță financiară — sala fiind închiriată succesiv de trupe și societăți private —, perioada a lăsat o serie de premiere și de creații actoricești rămase în istoria teatrului românesc.

Compania Voiculescu-Bulandra și anii războiului (1915–1917)

În septembrie 1915, Compania Marioara Voiculescu-Bulandra s-a instalat în Sala Comedia. Pe această scenă au apărut, într-un repertoriu divers, Marioara Voiculescu, Maria Ventura, Lucia Sturdza-Bulandra, Aura Buzescu, Ion Manolescu și Tony Bulandra, în piese precum Învierea după Tolstoi, Dama cu camelii de Dumas-fiul, Tosca de Sardou, Gioconda de d'Annunzio și Strigoii de Ibsen. La sfârșitul stagiunii 1915–1916, compania s-a destrămat. În plin război mondial, la 1 mai 1917, au început pe scena Comediei reprezentațiile unei trupe românești de teatru, într-o vreme în care Teatrul Național fusese rechiziționat de ocupanții germani. S-au jucat, între altele, Hamlet de Shakespeare, O noapte furtunoasă de Caragiale și Patima roșie de Mihail Sorbul.

Compania Bulandra (1918–1929)

Între 1918 și 1929, scena a fost ocupată de Compania Bulandra, la care li s-au alăturat, ca asociați, Ion Manolescu, Velimir Maximilian și Gheorghe Storin. A fost o epocă bogată în spectacole, dar și în neliniști financiare. Printre creațiile actoricești remarcabile s-au numărat Lucia Sturdza-Bulandra (Maria Stuart în piesa omonimă de Schiller și Ranevskaia în Livada cu vișini de Cehov), Aura Buzescu (Ofelia în Hamlet), Maria Ventura (rolul titular în Îndrăgostita de Porto-Riche), Tony Bulandra (Don Rodrigo în Cidul de Corneille și Kean în piesa omonimă de Dumas-fiul), Gheorghe Storin (Filip al II-lea din Don Carlos de Schiller) și Velimir Maximilian (rolurile titulare din Revizorul de Gogol și Topaze de Pagnol).

Momentul de vârf al perioadei a fost premiera absolută a piesei Domnișoara Nastasia de G.M. Zamfirescu, în 1927, cu Sorana Țopa (Nastasia), Gheorghe Storin (Vulpașin) și Velimir Maximilian (Sorcovă). În primăvara anului 1929, la expirarea contractului de subînchiriere, soții Bulandra și asociații lor și-au deschis, cu prețul economiilor de-o viață, un teatru propriu — Teatrul „Regina Maria”, în fosta Piață a Senatului.

Teatrul Maria Ventura (1929–1934)

Sala Comedia a găzduit apoi Teatrul Maria Ventura, de la deschiderea din 1929 până la desființarea din 1934. Maria Ventura, societară a Comediei Franceze, fusese chemată de autoritățile românești să-și deschidă propriul teatru. Noua instituție a fost inaugurată cu piesa Lupii de aramă de Adrian Maniu, iar în spectacolele sale au evoluat Aura Buzescu, Leny Caler, Marietta Anca, George Timică, Ion Iancovescu, George Vraca și Mihai Popescu. Un eveniment al perioadei a fost premiera comediei Tache, Ianke și Cadâr de V.I. Popa (stagiunea 1931–1932), cu Alexandru Giugaru, George Timică și Ion Sârbul. În ultima sa stagiune, teatrul a prezentat Cum vă place de Shakespeare și Intimități de Coward, iar printre ultimele sale spectacole s-a numărat Crimă și pedeapsă după Dostoievski, cu Marietta Anca, George Vraca și George Timică.

Sică Alexandrescu, SCITA și Teatrul Comedia (1934–1940)

După închiderea Teatrului Maria Ventura, sala a fost folosită succesiv de mai multe asociații și trupe, între care cele conduse de Mișu Fotino, Constantin Tănase și Dida Solomon-Callimachi. Din stagiunea 1936–1937, în viața Teatrului Comedia a intrat Sică Alexandrescu, regizor și om de teatru specializat în ceea ce el însuși numea, fără nuanță peiorativă, „teatru comercial”. Alexandrescu a închiriat sala de la Banca Ilfov, devenită între timp proprietara edificiului, și a încercat să reconstituie ansamblul fostului Teatru Maria Ventura, cu vedete precum Leny Caler, Marietta Deculescu, Alexandru Finți și George Timică. Stagiunea se prelungea vara, plafonul mobil al sălii fiind folosit pentru crearea unei atmosfere plăcute.

Sică Alexandrescu a înființat apoi SCITA — Societatea Cooperativă de Întreprinderi Teatrale și Artistice —, sub care a reunit mai multe ansambluri. Cel mai important eveniment al stagiunii 1937–1938 a fost reprezentarea a două capodopere de Caragiale, O noapte furtunoasă și Conu Leonida față cu reacțiunea, iar stagiunea 1938–1939 a fost marcată de premierele pieselor Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian și Visul unei nopți de iarnă de Tudor Mușatescu. În toamna anului 1940, Hoții de Schiller — cu Dina Cocea, Mihai Popescu, George Vraca și Fory Etterle — a fost marele succes al teatrului. După cutremurul din noiembrie 1940, Sala Comedia a fost rechiziționată și oferită Teatrului Național, al cărui sediu principal fusese afectat.

Teatrul Nostru și ultimii ani independenți (1941–1947)

La începutul stagiunii 1941–1942 a fost înființat Teatrul Nostru, ale cărui spectacole s-au jucat în sala de la subsolul teatrului Comedia. Condus inițial de Dina Cocea, Fory Etterle, Eugenia Zaharia și Petre Nove, ansamblul a avut un repertoriu de înaltă ținută, cu titluri precum Pygmalion și Discipolul diavolului de Shaw, Anna Christie de O'Neill și Noaptea regilor de Shakespeare. După o stagiune, Eugenia Zaharia și Petre Nove și-au înființat propriul teatru — Teatrul Mic — într-o altă locație. Pe scena Teatrului Nostru s-au remarcat Tantzi Cocea, Lucia Sturdza-Bulandra, Sarah Manu, Irina Răchițeanu, Marietta Rareș, George Calboreanu, Jules Cazaban și Radu Beligan; din 1946, conducerea a fost asigurată de Dina Cocea și Radu Beligan.

În paralel, în perioada 1942–1947, Grigore Vasiliu-Birlic și Sică Alexandrescu s-au aflat, împreună sau separat, la cârma Teatrului Comedia, promovând în general un repertoriu comercial, din care s-au detașat însă spectacole precum Omul cu mârțoaga de G. Ciprian, Nora și Strigoii de Ibsen sau Furtuna de Ostrovski. La 1 noiembrie 1947, cu un pas înaintea naționalizării, dreptul de folosire a Sălii Comedia a fost cedat Teatrului Național prin intermediul lui Sică Alexandrescu, ultimul director al unui ansamblu privat care a folosit sala — moment care încheie epoca teatrelor independente și deschide cea a Teatrului Național.

De la Teatrul Național la Teatrul Giulești (1948–1990)

După 1947, istoria clădirii de pe Calea Victoriei se desparte de cea a teatrelor private și intră într-o nouă etapă, marcată de instituțiile de stat. Vreme de aproape trei decenii, Sala Comedia a fost una dintre principalele scene ale Teatrului Național, pentru ca, la începutul anilor 1970, să treacă în folosința Teatrului Giulești și să primească numele de Sala Majestic.

Naționalizarea și epoca Teatrului Național (1948–1973)

La 1 noiembrie 1947, cu un pas înaintea naționalizării, dreptul de folosire a Sălii Comedia fusese cedat Teatrului Național prin intermediul lui Sică Alexandrescu, care avea să devină prim-regizor al Naționalului bucureștean. După naționalizarea din 1948, clădirea a trecut în proprietatea statului. Sala Comedia a căpătat o importanță aparte pentru Teatrul Național: vechea clădire a Naționalului de pe Calea Victoriei fusese distrusă de bombardamentele din august 1944, iar instituția a folosit ani la rând scene provizorii, între care și cea a Comediei. Aici s-au montat, de-a lungul unui sfert de secol, unele dintre cele mai importante spectacole ale Naționalului: O scrisoare pierdută de Caragiale — cu Elvira Godeanu, Carmen Stănescu, Alexandru Giugaru, Ion Finteșteanu, Radu Beligan, Grigore Vasiliu-Birlic și Costache Antoniu —, Romeo și Julieta de Shakespeare (cu Emil Botta), Bălcescu de Camil Petrescu, Trei surori de Cehov, Regele Lear de Shakespeare (cu Gheorghe Storin, iar mai târziu cu George Constantin), Mașina de scris de Cocteau și Tache, Ianke și Cadâr de V.I. Popa. Printre regizorii acestor montări s-au numărat Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Alexandru Finți și Radu Penciulescu. Sala Comedia a rămas în folosința Teatrului Național până în 1973, când a fost inaugurat noul complex de săli din Piața Universității.

Transformarea sălii: intervenția din 1949

Cea mai importantă modificare a configurației sălii de spectacol s-a produs în vara și toamna anului 1949, odată cu trecerea deplină a clădirii în custodia și apoi în proprietatea Teatrului Național. Cu acest prilej, scena a fost mărită și dotată cu „buzunare” laterale, iar accesul a fost reorganizat, printr-o pasarelă către corpul Majestic. Această intervenție rămâne ultima transformare majoră a conformației sălii, care își păstrează de atunci volumetria de bază.

Teatrul Giulești și Sala Majestic (1973–1990)

După ce Teatrul Național a eliberat sala, clădirea a fost atribuită, în 1973–1974, Teatrului Giulești — instituție teatrală înființată în 1946 sub numele de Teatrul Muncitoresc CFR Giulești. Astfel, în timp ce edificiul de pe Calea Victoriei data din 1911, instituția care îl prelua avea o istorie mai recentă și o cu totul altă origine. Sala a fost parțial restaurată și a primit denumirea de Sala Majestic, după numele hotelului din vecinătate.

Până în 1990, sub conducerea directoarei Elena Deleanu, pe scena Sălii Majestic au fost prezentate spectacole regizate de Dinu Cernescu, Alexa Visarion și Tudor Mărăscu. Dintre cele mai valoroase montări ale perioadei s-au numărat Măsură pentru măsură și Pericle de Shakespeare (acesta din urmă cu Ion Caramitru și Ileana Cernat), Amadeus de Peter Shaffer (cu Răzvan Vasilescu și Radu Beligan), Woyzeck de Büchner (cu Florin Zamfirescu), O noapte furtunoasă și Năpasta de Caragiale (cu Dorina Lazăr și Florin Zamfirescu), Totul în grădină de Albee (cu Dina Cocea) și Solness, constructorul de Ibsen. Aceste montări au pregătit terenul pentru transformarea instituției, la începutul anilor 1990, în Teatrul Odeon.

Teatrul Odeon (1990–prezent)

Anul 1990 aduce ultima mare schimbare de identitate a instituției care ocupă clădirea de pe Calea Victoriei: Teatrul Giulești devine Teatrul Odeon. Sub acest nume, teatrul avea să se afirme printre cele mai importante scene ale României, iar edificiul de la 1911 avea să fie renovat și repus în valoare.

Nașterea Teatrului Odeon (1990)

În 1990, la conducerea Teatrului Giulești a venit regizorul Vlad Mugur, sub direcția căruia instituția și-a schimbat numele în Teatrul Odeon. Ideea denumirii — care evocă vechiul odeon antic, sală destinată spectacolelor muzicale — este atribuită și regizorului Liviu Ciulei, pe atunci director al Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”. Treptat, teatrul a renunțat la sala din Giulești, rămânând cu o singură scenă, cea de pe Calea Victoriei, a cărei denumire s-a identificat cu numele instituției.

După Vlad Mugur, la conducerea teatrului s-au succedat regizorul Alexandru Dabija și actrița Dorina Lazăr, sub care Odeonul s-a impus definitiv printre marile teatre bucureștene. Reputația instituției a fost construită prin spectacole precum Mincinosul de Goldoni (în regia lui Vlad Mugur), Au pus cătușe florilor de Arrabal (regia Alexander Hausvater), Saragossa – 66 de zile după Potocki și Gaițele de Kirițescu (regia Alexandru Dabija), O noapte furtunoasă de Caragiale (regia Mihai Măniuțiu), Portretul lui Dorian Gray de Wilde (regia Dragoș Galgoțiu), De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi (regia Radu Afrim) și Chip de foc de Mayenburg (regia Felix Alexa).

Renovarea din 2002 și redeschiderea Sălii Studio

Din inițiativa directoarei Dorina Lazăr — legată de instituție încă din 1969, mai întâi ca actriță, apoi în funcții de conducere —, Teatrul Odeon a fost renovat în anul 2002. Cu acel prilej au fost refăcute podeaua scenei, scaunele din sală și tencuiala pereților interiori, a fost reparat sistemul tehnic de glisare al tavanului și au fost refăcute scările interioare și exterioare, cu piatră adusă din cariera Vrața, din Bulgaria. O a doua etapă importantă a fost redeschiderea, în 2010, a sălii de la subsol — fostul varieteu al ansamblului —, transformată în Sala Studio, un spațiu flexibil și multifuncțional. Aceasta fusese închisă vreme de peste șase decenii. Astfel, teatrul dispune astăzi de două scene: sala mare, de pe Calea Victoriei, și Sala Studio, de la demisol.

Monument istoric și ansamblul de astăzi

Clădirea este clasată monument istoric, sub codul B-II-m-B-19854, la adresa Calea Victoriei 40–42. Sala principală — numită astăzi Sala Majestic — păstrează scena à l'italienne și acoperișul glisant de la 1911, o raritate în peisajul teatral european, și are o capacitate de circa 300 de locuri. Alături de ea funcționează Sala Studio, de la subsol. Teatrul Odeon este astăzi un teatru de repertoriu, subvenționat de Primăria Municipiului București, în proprietatea căreia se află edificiul. Împreună cu celelalte corpuri ale ansamblului conceput de Grigore Cerchez — fostul imobil de locuințe din aripa nordică, devenit anexă a teatrului, și Hotelul Majestic din aripa sudică —, clădirea rămâne un reper al patrimoniului arhitectural și cultural al Căii Victoriei. În 2011, la un secol de la inaugurare, Teatrul Odeon a marcat centenarul sălii Comedia printr-un program inspirat din cel al serii inaugurale din 1911.

Discrepanțe și incertitudini documentare

Fiind o lucrare de popularizare, această monografie reține doar discrepanțele documentare cu relevanță pentru înțelegerea de ansamblu a subiectului, lăsând deoparte variațiile minore de datare sau de grafie. Principalele neconcordanțe între surse sunt următoarele. În privința inițiatorului denumirii „Odeon”, adoptată în 1990, sursele diferă. Studiul lui Lucian Sinigaglia leagă schimbarea numelui de regizorul Vlad Mugur, venit atunci la conducerea Teatrului Giulești, în timp ce alte surse atribuie ideea regizorului Liviu Ciulei, care ar fi văzut în teatru un posibil odeon antic. Cele două versiuni nu se exclud: una privește autorul ideii, cealaltă pe directorul care a operat schimbarea.

Conducerea teatrului la inaugurarea din 1911 este consemnată diferit. Sinigaglia îl indică drept prim director pe actorul Ion Manolescu, căruia Societatea „Atlas” i-ar fi încredințat fotoliul directorial; documentația legată de volumul Mariei-Magdalena Ioniță îl menționează, în schimb, pe Mihail Simpson, ca reprezentant al societății. Cel mai probabil este vorba de roluri diferite — direcția artistică, respectiv reprezentarea societății proprietare.

Prezența princiară la seara inaugurală provine dintr-o singură sursă, potrivit căreia la 25 decembrie 1911 ar fi asistat principele Ferdinand și principesa Maria. Informația nu este confirmată de restul documentației și este reținută aici cu titlu de afirmație monosursă. Anul preluării clădirii de către Teatrul Giulești diferă între surse: studiul lui Sinigaglia și pagina Wikipedia dedicată sălii indică anul 1973 — când Teatrul Național a eliberat sala după inaugurarea noului sediu din Piața Universității —, în timp ce site-ul oficial al Teatrului Odeon și alte surse indică anul 1974. Diferența de un an privește momentul preluării și al redenumirii Sala Majestic.

Personaje

• Grigore P. Cerchez (1850–1927), arhitect și inginer, este autorul edificiului Teatrului Comedia, ridicat în 1911. Format la Paris, la École Centrale des Arts et Manufactures, a fost între 1876 și 1879 inginer-șef al Capitalei, iar din 1897 a fost, alături de Ion Mincu și Ermil Pangratti, cofondator al Școlii Superioare de Arhitectură din București. Unul dintre principalii promotori ai stilului neoromânesc (neobrâncovenesc), a lucrat și în registre neoclasic, eclectic și neogotic. Printre operele sale se numără Palatul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, fațada Muzeului „Grigore Antipa”, aripa nordică a Palatului Cotroceni, Casa Dissescu și Castelul Cantacuzino de la Bușteni. Pentru ansamblul de pe Calea Victoriei, de care era legat și prin înrudirea cu familia Lahovary — mama sa, Elisa, era născută Lahovary —, a conceput sala de spectacole cu acoperiș glisant și corpurile laterale ale ansamblului Comedia–Majestic. A murit la 14 mai 1927.
• Emil N. Lahovary (1855–1930), cel mai mic dintre fiii lui Nicolae Lahovary, este considerat inițiatorul — „autorul moral și material” — al ansamblului Comedia–Majestic. Deputat conservator, retras din viața publică, el a pus la dispoziția proiectului o parte din proprietatea familiei, cuprinsă între Calea Victoriei și strada Academiei, și a încredințat concepția edificiului arhitectului Grigore Cerchez, cu care era înrudit. Finanțarea propriu-zisă a construcției a fost asigurată de Societatea „Atlas”. Emil Lahovary a semnat, alături de Cerchez, cererea de autorizare a construcției din aprilie 1911.
• Nicolae Lahovary este cel care a cumpărat, în jurul anului 1860, fostul domeniu Ghica de pe Podul Mogoșoaiei, aducând terenul pe care se va ridica teatrul în stăpânirea familiei Lahovary. Proprietatea a rămas în posesia familiei până la naționalizarea din 1948.

*

În zona actuală a Teatrului Odeon se afla în sec. XVII proprietatea spătarului Dumitrache Ghica, primită ca zestre de la Maria Văcărescu. Prima atestare documentară a unei case boierești datează din anul 1768. Casele Ghica au fost cumpărate în 1860 de Nicolae Lahovary, familia menținându-și proprietatea până la naționalizarea din 1948.

Procesul de modernizare a Căii Victoriei a afectat și proprietatea Lahovary. În locul rezidenței de lux – devenită caducă, terenul a fost utilizat pentru noi funcțiuni. Casa Ghica a fost închiriată pentru instituții sau comerț: Clubul Tinerimii, Partidul Național de peste Carpați, Societatea Mercur, berărie și bodegă importantă etc. O intervenție mai importantă a fost vânzarea (sau închirierea) a două parcele de pe latura de nord unde a fost construit, către Calea Victoriei, un imobil în care are sediul, în perioada interbelică, celebra gazetă L’Independance Roumaine (la al cărui etaj au avut loc reprezentațiile lui Lumière) și magazinul de muzică Orfeu.

Restructurarea majoră a proprietății s-a produs la începutul sec. XX. Din inițiativa lui Emil Lahovary, arhitectul Grigore Cerchez a conceput un ansamblu arhitectural de anvergură: Teatrul Comedia situat pe latura dinspre str. Academiei, dar cu fațada orientată către Calea Victoriei, flancat de două corpuri laterale, către nord magazine și apartamente și către sud, Hotel Majestic. Teatrul a fost inaugurat pe 25 decembrie 1911 urmat de aripile laterale independente – Hotel Majestic și corpul nordic cu apartamente și magazine, configurând astfel cele două pasaje.

Bombardamentele din 1945 au afectat atât teatrul, cât și corpurile laterale, în special cel nordic care a fost parțial refăcut. Până în anii 60, ansamblul și-a păstrat integritatea fizică, însă cu schimbarea funcțiunilor. Fosta casă a fost transformată în librăria Cartea Rusă, iar Hotel Majestic a fost scos din funcțiune. În anii 70, într-o campanie de renovare a fostelor hoteluri, Hotel Majestic și-a recăpătat funcțiunea originară.

În anul 1974 Sala Comedia a Teatrului Național devine Sala Majestic a Teatrului Giulești, teatru care în anul 1990 își schimbă denumirea în Teatrul Odeon. În anii 80 a fost construit un imobil către Calea Victoriei, pe locul rămas gol prin demolări pe latura de nord și s-a amenajat alveola creată în fața teatrului.

Istoricul Teatrului: Teatrul ODEON, unul dintre cele mai reprezentative teatre din București, a fost fondat în 1946, sub numele de Teatrul Muncitoresc CFR Giulești. Se află în locaţia actuală din centrul Bucureştiului din 1974, într-o superbă clădire monument istoric, căreia i-am serbat centenarul în 2011. Sala Majestic este una dintre cele mai elegante săli de teatru din Bucureşti şi una din puținele din Europa cu tavan glisant. În anul 1990 Teatrul Giuleşti îşi schimbă numele în Teatrul Odeon. Teatrul ODEON este un teatru de repertoriu, subvenționat de Primăria Municipiului București, cu o echipă stabilă de 35 de actori, 2 regizori și un scenograf. Sala Majestic are o scenă à l’italienne și o capacitate a sălii de 300 de locuri. (site-ul Teatrului Odeon)

*

O scurtă sinteză a informațiilor pe care le avem despre ansamblul din Piața Odeon, cu cele două clădiri de-a stânga și de-a dreapta Teatrului Odeon, separate de Pasajul Comedia în stânga și Pasajul Majestic pe dreapta, și clădirea nouă dinspre Calea Victoriei, acum Vision Apartments:

• Arhitectul Grigore Cerchez a conceput ansamblul cu trei clădiri, Sala (Teatrul) Comedia în mijloc, clădirea rezidențială din stânga, separată de Teatru prin Pasajul Comedia, și Hotelul Majestic în dreapta, separat de Pasajul Majestic. Teatrul a fost construit primul, în 2011, hotelul a fost terminat ultimul, în 1920.
• Teatrul are intrarea principală spre Calea Victoriei, cu o piațetă în față. Hotelul și cealaltă clădire au intrări prin strada Academiei, dar și prin cele două pasaje. Clădirile au aproximativ aceeași lungime, cu o aliniere aproximativă cu fațada principală a Teatrului spre Calea Victoriei.
• Clădirea din stânga este acum o anexă a Teatrului, cu cabinele pentru actori, birouri pentru administrație, apartamente pentru oaspeți.
• Între Hotelul Majestic și Calea Victoriei a mai existat o clădire cu două etaje și mansardă, marcată cu săgeata albastră într-o poză din anul 1970. De asemenea, încă una cu un singur etaj, cu apartamente și spații comerciale la parter, care se vede în două dintre pozele vechi din galerie, tot din anii 70, marcată cu o săgeată galbenă. Nu este clar încă dacă exista vreo legătură între cele două, sau dacă e vorba despre clădirea marcată cu roșu în fotografia din 1874 - posibil Casa Bercovici.
• După revoluție, niște turci au cumpărat Hotelul Majestic prin 1995, apoi clădirea cu două etaje și mansardă dinspre Calea Victoriei în 2004, dar și pe cea mică, cu un singur etaj. Au renovat hotelul, iar cele două clădiri au fost remodelate complet și înălțate: cea mai mare pentru a ajunge la același nivel cu hotelul, iar cea mică supraetajată pentru a fi la aceeași înălțime cu vecina Capșa. Totul într-o clădire complet nouă, un nou hotel pe care l-au unit cu hotelul vechi, existând o comunicare/ trecere directă între cele două clădiri. Noul hotel, din clădirea modernă, a fost numit Ramada Majestic.
• În 2021 firma elvețiană Vision Apartments a cumpărat ambele clădiri, și pe cea nouă și pe cea veche, și îi schimbă numele în Vision Apartments, pe care îl are în prezent (2024).

Multe informații interesante despre trecutul îndepărtat al locului sunt în articolul Calea Victoriei Nr 38-42 - Casele Ghica.

*

Acolo, în clădirea din stânga primei imagini, este "intrarea actorilor". Și "casa de bilete" funcționa, cândva, civilizat, tot acolo, nu ca acum, o bortă în perete. Iar, demult, înainte de a se redeschide sala Studio de la subsol, exista, în clădirea despre care întrebați, la ultimul etaj, o sală care, uneori, găzduia spectacole aparte. Am văzut acolo câteva. (AI) ... Asa îmi amintesc și eu. În plus erau cabinele actorilor. Unde mai petreceam și noi 🙂 (VV) ... Ani de zile, după bombardarea Teatrului din Calea Victoriei, acoloa fost sediul principal al Teatrului Național până când s-a inaugurat noul sediu de la Piața Universității. (LR)

Referințe:

• Lucian Sinigaglia, Sala Comedia din București. Un secol de existență, în Studii și Cercetări de Istoria Artei — Teatru, Muzică, Cinematografie, serie nouă, T. 5–6, 2011–2012 (volum tipărit).
• Maria-Magdalena Ioniță, Teatrul Comoedia-Odeon. La peste un secol de istorie, Editura Oscar Print, 2021 (volum tipărit).
• TEATRUL ODEON, 1946-1996
• Antoaneta Dohotariu, Odeon, teatrul vrăjit din care se vede cerul. Cum s-a clădit nobilul edificiu de pe Calea Victoriei (b365.ro).
• Grigore Cerchez (Wikipedia).
• Sala Comedia (Wikipedia).
• Români celebri: Arhitectul Grigore Cerchez (Agerpres).
• 100 de ani de la inaugurarea Teatrului Odeon, pe muzică de Wagner și versuri de Arghezi (Mediafax).
• BUCUREȘTI, cca 1930: o mică porţiune din Calea Victoriei (Bucureștii Vechi și Noi)
• Istoricul Teatrului Odeon
• Sala Majestic a Teatrului Odeon
• Oameni care au construit Bucureștiul: Grigore Cerchez
• Grigore Cerchez (Wikipedia)
• Grigore Cerchez, identitate
• ROMÂNI CELEBRI: Arhitectul Grigore Cerchez
• Grigore Cerchez – inginer, profesor şi arhitect
• Din portofoliul arhitectului Grigore P. Cerchez - Revista Arhitectura 1941
• Calea Victoriei Nr 38-42 - Casele Ghica (multe detalii despre istoricul locului)
• Vision Apartments cumpără fostul hotel Ramada Majestic București
• Anja Graf, "regina supremă a apartamentelor" și vedetă la "Arena Leilor", deschide complexul în locul Ramada
• Unul dintre cele mai vechi hoteluri din Capitală a fost vândut. Cine e cumpărătorul
• Podul Mogosoaiei (actuala Calea Victoriei) la 1874 (foto)
• Scenă de stradă lângă hotelul Majestic (foto)

Mai 2024: