Casa Resch / Hotel English
Frații Resch: o firmă vieneză pe Podul Mogoșoaiei (1837-1857)
Sosirea lui Josef Resch; Bijutierul Josef Resch, venit de la Viena, și-a înființat firma la București la 14 decembrie 1837. Primul său magazin a funcționat în vechiul Hotel de France, pe actuala stradă Lipscani; în 1839 s-a mutat în casele d-lui Greceanu. Josef și fratele său, Lorenz Resch, au rămas în istoria breslei drept fondatorii celei mai vechi case de orologerie documentate în România.
Legăturile cu Viena
În 1853, frații Resch și-au înregistrat firma pe celebra stradă comercială Kohlmarkt din Viena, la numărul 262, iar la 1 martie 1854 au înregistrat compania sub numele „Gebrüder Resch”, cu Ludwig Wolf împuternicit ca procurist. Un anunț din arhivele comerciale austriece menționează, alături de adresa vieneză, și sucursala bucureșteană: „In Bukarest: Podu Mogosoe” — actuala Calea Victoriei.
Construcția casei de pe Podul Mogoșoaiei (1855-1857)
Terenul de pe Podul Mogoșoaiei a fost cumpărat, cu acte legalizate la Tribunalul Comercial în 1857, pe numele lui Nicolae Hristu, deoarece frații Resch, fiind supuși străini, nu puteau deține proprietăți imobiliare. Printr-o petiție din 24 octombrie 1860, frații Resch au cerut trecerea actelor pe numele lor, cu atât mai mult cu cât Nicolae Hristu ajunsese, între timp, în stare de faliment; potrivit inventarelor Creditului Funciar Urban, vânzarea propriu-zisă, de la Nicolae Hristea către Josef și Lorenz Resch, s-a încheiat abia în 1870. Casa a fost ridicată între 1855 și 1857, după planurile arhitectului Ernst Wolsch — singurul document păstrat despre construcția inițială fiind o secțiune semnată de Wolsch, datată 1856, aflată în arhiva istoricului de artă Cezara Mucenic. La mijlocul secolului al XIX-lea, clădirea, cu trei caturi și un ceas impunător montat pe fațada principală, era cea mai înaltă construcție de pe Podul Mogoșoaiei și prima clădire din București cu ceas pe fațadă.
Bijuteria furnizoare a Casei Regale și moartea lui Marsillac (1857-1892)
Furnizoare a Casei Regale
La parterul clădirii, magazinul fraților Resch a devenit furnizorul domnitorilor Bibescu-Vodă, Știrbei-Vodă, al caimacamilor Cantacuzino și Ghica-Vodă, al lui Cuza-Vodă, apoi al regelui Carol I și al reginei, din chiar anii sosirii lor în țară. Aici au fost executate diadema oferită reginei la intrarea în țară prin Giurgiu, în 1868, sabia oferită regelui de către armată, coroana reginei și decorațiile în briliante ale principesei Maria. Casa „Josef Resch și Fii” a rămas în istorie și pentru realizarea primei coroane a Reginei Maria, după schițele pictorului Nicolae Grigorescu, precum și pentru obiectele decorative ale Palatului Peleș; familia Resch a fost și primul furnizor al ceasurilor elvețiene de lux Patek Philippe pe piața românească.
Ceasornicăria de turn
Între 1860 și 1861, Lorenz Resch a preluat afacerea fabricantului de ceasuri de turn F. X. Wurm, instalând atelierul pe Mariahilfer Strasse, la Viena; reprezentarea ceasurilor de turn Gebrüder Resch în România a fost semnată de ceasornicarul brașovean Josef Jekelius. Ceasuri de turn Gebrüder Resch se mai păstrează astăzi în bisericile evanghelice fortificate din satele Vulcan și Bod, județul Brașov, și în localități din județul Sibiu. O descriere din 1867 a fabricii austriece a fraților Resch menționează 40 de angajați, 14 tâmplari și 1.800 de ceasuri fabricate anual, exportate inclusiv în India.
Succesiunea familiei Resch
În octombrie 1868, Josef Resch s-a retras din asocierea cu fratele său și din magazinul vienez, rămânând să administreze afacerile bucureștene. În 1872 a murit Lorenz Resch, iar compania a trecut celor patru fii ai săi — Ernst, Karl, Wilhelm și Gustav, născuți la București — care au vândut, în 1901, fabrica de ceasuri producătorului german Junghans. În 1873, Josef Resch a vândut construcția și terenul de pe Calea Victoriei Societății de Asigurare „Dacia”, păstrându-și dreptul de folosință a prăvăliei de la parter printr-un contract de închiriere.
Ulysse de Marsillac
Deasupra prăvăliei lui Resch a locuit, din 1860 până la moartea sa, în 1877, gazetarul francez Ulysse de Marsillac, unul dintre cei mai apreciați cronicari ai Bucureștiului, autor a numeroase articole scrise chiar din această casă despre viața și transformarea orașului.
Grigore Eliade și nașterea Pasajului Englez (1892-1901)
„Melionarul” Grigore Eliade
În 1892, Societatea de Asigurare „Dacia” a vândut imobilul lui Grigore Heliad (Eliade), care a preluat și contractul de închiriere pe 10 ani cu „Resch și Fii” pentru prăvălia de la parter — la acea vreme, Calea Victoriei nr. 64 — cu o clauză care îi interzicea proprietarului să închirieze spațiul unui alt bijutier sau ceasornicar cât timp acolo funcționa prăvălia Resch. Fiu al unui cârciumar bogat, cunoscut sub porecla „Cîrciumărescu”, Grigore Eliade fusese, în tinerețe, corector la ziarul Românul al lui C. A. Rosetti; descris drept „cu totul incult, dar deștept și întreprinzător”, își strânsese averea din antrepriza portului Brăila. Extrem de anglofil, își comanda la Londra ghetele, hainele, pălăriile, ciorapii și batistele. Rămasă celebră este replica sa dintr-un proces, în care, întrebat ce meserie are, a răspuns: „Melionar!”, iar la observația președintelui tribunalului că aceasta nu e o meserie, a ripostat: „N-o fi, da e bună!”
Noua fațadă și pasajul (1893)
În 1893, Grigore Eliade a cerut aprobarea pentru refacerea fațadei „într-un stil modern”, după planurile arhitectului John-Elisée Berthet — moment în care a dispărut ceasul de pe acoperișul fostei Case Resch. Tot atunci a fost amenajat pasajul care leagă Calea Victoriei de strada Academiei, după modelul pasajelor din vestul Europei: înalt, dar foarte îngust, cu acoperiș de sticlă pe structură metalică și balcoane cu balustrade de fier forjat pe ambele laturi.
Hotel English
Odată cu noua fațadă, clădirea a fost transformată în Hotel English: mobilierul era adus de la Londra, iar personalul era instruit să se adreseze clienților în limba engleză. De la acest caracter britanic asumat provine și numele pasajului — Pasajul English, românizat ulterior Pasajul Englez. Grigore Eliade a murit în 1901, la vârsta de 88 de ani; nu se cunoaște cine i-a urmat la conducerea imobilului.
Hotel English: cameră de hotel, apoi casă de toleranță
Optzeci de camere de lux
Un anunț din 1901 descrie Hotel English, la Calea Victoriei 64 (Piața Teatrului Național), ca dispunând de 80 de camere luxos mobilate, cu mobilă adusă din Anglia, la tarife de la 1 leu ziua în sus și de la 20 de lei luna în sus; hotelul avea salon de lectură, băi calde și reci, iar personalul vorbea mai multe limbi străine.
Declinul și transformarea în casă de toleranță
Camerele hotelului, prea mici pentru a rezista concurenței hotelurilor mai noi și mai mari apărute în zonă, au dus la un declin relativ rapid al activității hoteliere. Edificiul a fost transformat într-un bordel de lux, unul dintre cele mai cunoscute și mai căutate ale Capitalei interbelice: curtezanele își atrăgeau clienții din dreptul balcoanelor de la etaj, iar pasajul permitea accesul discret al clienților care nu doreau să fie văzuți intrând dinspre Calea Victoriei. Printre clienții asociați, potrivit surselor, cu acest local s-au numărat regele Carol al II-lea și scriitorul Alexandru Paleologu; atmosfera locului este considerată una dintre sursele de inspirație ale romanului Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale (1929). O legendă urbană, nu pe deplin verificată, amintește de scriitorul Panait Istrati, care ar fi lucrat aici, în tinerețe, ca valet, în jurul anului 1904.
Renovarea din 1927
În 1927, a fost finalizată renovarea „Pasagiului Nou de sub hotel English”, adus, potrivit presei vremii, la înălțimea pasajelor din vestul Europei; inaugurarea a avut loc în dimineața de 20 noiembrie a aceluiași an. Un an mai târziu, în 1928, era scoasă la închiriat, în construcția nouă din strada Academiei nr. 23 (Pasagiul Englich), șase apartamente mari, pentru birouri și ateliere, dotate cu parchet, calorifer, lumină electrică și ascensor — semn al unei extinderi și modernizări a capătului dinspre strada Academiei al ansamblului.
De la bordelul interbelic la blocul de locuințe (1930-1947)
Proprietatea Caselor Naționale
Către 1930, imobilul trecuse în proprietatea Caselor Naționale, o administrație a bunurilor statului. Pasajul a fost folosit, în 1930, ca traseu public pentru expunerea unor moaște în cartierele Capitalei: intrarea publicului se făcea dinspre Calea Victoriei, iar ieșirea, dinspre strada Academiei. Un anunț din 1942 arată că numele oficial devenise Pasajul Caselor Naționale, fost Pasajul English — cu precizarea explicită de a nu se confunda adresa cu alte magazine similare, semn că vechea denumire continua să fie cea folosită în limbajul curent al bucureștenilor.
Închiderea din 1947
Activitatea de casă de toleranță a încetat în 1947, odată cu interzicerea unor asemenea localuri de către noile autorități comuniste, care au naționalizat clădirea și au transformat-o în locuințe colective. În anii 1970, imobilul a găzduit căminele Facultății de Arhitectură, iar după 1990, căminele Facultății de Drept.
Pasajul Englez astăzi: stare, riscuri, propunere de clasare
O clădire între vecini istorici
Clădirea, cu regim de înălțime parter și trei etaje, este alipită la calcan pe trei laturi: la nord, imobilul de la Calea Victoriei nr. 54 — fostul Hotel Hugues; la sud, imobilul de la Calea Victoriei nr. 48-50 — Palatul Imobiliara; la est, imobilul de pe strada Academiei nr. 22. Curtea interioară, cunoscută drept Pasajul Englez, are o amprentă la sol de aproximativ 600 de metri pătrați și o lățime variabilă, de la 1,80 metri la intrarea dinspre Calea Victoriei, la aproximativ 4,75 metri în dreptul curții acoperite cu sticlă, îngustându-se din nou spre capătul dinspre strada Academiei. Astăzi, accesul dinspre strada Academiei este complet închis, singurul acces funcțional fiind cel dinspre Calea Victoriei.
Stare de conservare și risc seismic
Fațada dinspre Calea Victoriei a fost renovată în perioada 2019-2020, fără intervenții la nivel structural; lucrările nu au vizat însă restul clădirii. Trecând prin gangul de acces spre curtea de lumină, se constată o discrepanță izbitoare între starea reală a imobilului și fațada dinspre stradă: fisuri și lacune în tencuială la nivelul structurii, pete mari de umezeală provocate de infiltrația apei prin capilaritate și prin acoperișul neetanș, precum și ochiuri lipsă din acoperirea de sticlă a curții, care prezintă o amenințare asupra pietonilor care traversează pasajul. Clădirea este încadrată în clasa I de risc seismic, cea mai gravă categorie.
Un decor pentru filme și un proiect de clasare
Pasajul a servit ca decor pentru producții cinematografice, printre care filmul Cuibul de viespi, regizat de Horea Popescu, și filme din seria comisarului Miclovan, regizate de Sergiu Nicolaescu. Deși este adesea numit informal „monument istoric” în presă, imobilul nu figurează, la momentul actual, în Lista Monumentelor Istorice. Un studiu istoric și de arhitectură realizat în 2023 propune clasarea sa în grupa valorică B, de importanță locală, sub denumirea „Hotelul Englez împreună cu Pasajul Englez, municipiul București, Calea Victoriei nr. 52, datare 1855, 1893”, cu o zonă de protecție delimitată de strada Academiei (est), strada Ion Oteteleșanu (vest), strada Ion Câmpineanu (nord) și Bulevardul Regina Elisabeta (sud).
Personaje
Hotelul Englez / Casa (H)Eliad (sinteză)
Imobilul de pe Calea Victoriei nr. 52 (cu deschidere și către Strada Academiei) este cunoscut sub mai multe nume folosite în epoci diferite: Casa Resch (după familia de bijutieri ceasornicari Resch), Casa (H)Eliad / Casa Heliad (după comerciantul Grigore Eliad/Heliad), Hotelul English / Hotelul Englez (funcțiunea de hotel de la sfârșitul secolului al XIX-lea) și Pasajul Englez (gangul/pasajul acoperit care asigură trecerea între Calea Victoriei și Str. Academiei). În documentarea de arhivă publicată de Oana Marinache în volumul Oana Marinache – John Elisée Berthet, Eleganța La Belle Epoque, Editura Istoria Artei, București 2021, sunt corectate mai multe informații circulante despre cronologie și proprietari, iar firul proprietății este reconstituit pe baza actelor.
Amplasament și context urban
Imobilul se află pe una dintre cele mai expuse și încărcate de semnificație artere ale orașului, Calea Victoriei, într-o zonă construită protejată (Zona construită protejată nr. 16 – Calea Victoriei, subzona Cp1, conform PUZ Zone Construite Protejate). Din punct de vedere urbanistic, clădirea este un „nod” între două trasee pietonale: frontul comercial de pe Calea Victoriei și traseul secundar de pe Strada Academiei, legate prin gangul/pasajul interior. Acest tip de trecere acoperită (pasaj) a fost asimilat modei pasajelor occidentale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Cronologia construcției și etapele principale
Etapa 1. Casa Resch – ridicarea clădirii (mijlocul secolului al XIX-lea)
Conform cercetării de arhivă valorificate de Oana Marinache, frații Resch (veniți la București din Brașov în 1837, pentru comerț cu bijuterii și ceasornice) își ridică sediul propriu pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), pe un teren cumpărat în numele lor de Nicolae Hristu/Hristea, deoarece erau supuși străini. Oana Marinache precizează anii de construcție 1856–1857, iar arhitectul Ernst Wolsch. În literatura secundară și în presa culturală apar și datări ușor diferite (de exemplu 1855), ceea ce explică nevoia de a ancora cronologia în acte. În logica documentării Oanei Marinache, intervalul 1856–1857 este cel care trebuie folosit ca reper cronologic pentru edificarea casei.
Etapa 2. Clarificarea proprietății și succesiunea Resch – Hristea (1860–1873)
Oana Marinache urmărește, pe baza documentelor, transferul juridic al proprietății: în 1860 frații Resch cer trecerea proprietății pe numele lor pentru a o proteja de falimentul lui Hristu/ Hristea; inventarele Creditului Funciar Urban indică însă că abia în 1870 Nicolae Hristea vinde proprietatea de pe Podul Mogoșoaiei fraților Josef și Lorentz Resch; în 1872 moare Lorentz, iar în 1873 moștenitorii îl recunosc ca unic proprietar pe Josef Resch. În această perioadă, clădirea funcționează ca imobil comercial-rezidențial, cu prăvălie la parter și niveluri superioare pentru locuire/folosințe complementare.
Etapa 3. Intervenții și reparații (1881)
Oana Marinache consemnează o reparație realizată în 1881 de arhitectul Grigore Cerkez. Această mențiune este importantă pentru istoria materială a imobilului: ea arată că, înainte de refațadizarea majoră de la 1893, clădirea avea deja intervenții consistente, probabile adaptări funcționale și reparații care țin de uzura accelerată a unui imobil central cu trafic intens.
Etapa 4. Tranzacția către societatea de asigurări și apoi către Grigore Eliad/Heliad (1892)
Conform Oanei Marinache, Josef Resch vinde la un moment dat „casele și locul” către Societatea de Asigurare „Dacia”, iar în 1892 societatea vinde clădirea lui Grigore Eliad/Heliad, care semnează cu firma Resch un contract de închiriere pe 10 ani (menținând prăvălia de bijuterie la parter). Aici apare și o problemă de identificare a numerelor poștale vechi: în actele din epocă se pot întâlni numerotări diferite ale Căii Victoriei (aici a fost nr. 64), ceea ce Oana Marinache păstrează ca citat de arhivă.
Etapa 5. Noua fațadă și transformările radicale (iunie 1893) – proiect John Elisée Berthet
Punctul de cotitură al imaginii actuale a imobilului este intervenția din iunie 1893, când Grigore Eliad cere aprobarea pentru refacerea fațadei „într-un stil modern”, după planul arhitectului John Elisée Berthet. Oana Marinache reproduce chiar formula cererii: „Voind a reface fațada caselor mele din Calea Victoriei nr. 64 într'un styl modern, după planul aci alăturat în dublu, al Dlui. Architect Berthet", și consemnează că autorizația este pentru „reparații radicale”, inclusiv transformări interioare, cu taxe plătite pentru patru niveluri. Această etapă aduce o fațadă mult mai sobră, cu vocabular neoclasic, bosaje și ancadramente noi ale ferestrelor.
Etapa 6. Ipoteca la Creditul Funciar Urban și treceri ulterioare (1896–1936)
Împrumut de 300.000 lei contractat de Eliad la Creditul Funciar Urban (1896), cu ultima rată achitată abia în 1936, de către Ministerul Domeniilor – Casele Naționale. Această informație sugerează un imobil cu valoare ridicată, dar și cu o presiune financiară de durată, tipică proprietăților centrale implicate în reamenajări majore și în funcțiuni comerciale/hoteliere.
Arhitectură și descriere: volumetrie, fațade, spații interioare
În descrierile istorice ale pasajului, clădirea este caracterizată printr-un front relativ îngust către Calea Victoriei și un corp dezvoltat în profunzime, de-a lungul pasajului. Este exact tipologia care face posibilă existența unui gang comercial acoperit, cu spații la parter pe ambele laturi și cu circulații/balcoane la etajele superioare. Conform Oanei Marinache, existau parter, două etaje, plus un nivel mai scund (mansardă), ceea ce indică o supraetajare mai veche; sunt menționate un bovindou (sacnasiu) la etajul 1, un ceasornic și un luminator.
Fațada de după 1893: sobrietate neoclasică
Intervenția proiectată de John Elisée Berthet pentru Grigore Eliad/Heliad (1893) este cea care imprimă fațadei un caracter neoclasic, mai reținut decât fazele anterioare. Oana Marinache descrie folosirea bosajelor și a ancadramentelor ca elemente principale ale compoziției. Această schimbare de limbaj este coerentă cu profilul profesional al lui Berthet, descris ca un arhitect cu schimbări stilistice frecvente (neorenaștere franceză, neogotic, neoclasic, eclectism), în funcție de comandă și de gustul beneficiarului.
Pasajul: gang comercial acoperit, galerie la etaje, luminare zenitală
Oana Marinache fixează foarte clar caracterul pasajului: o zonă de trecere între Calea Victoriei și Strada Academiei, cu prăvălii pe lungimea gangului, iar la etaje o galerie cu geamlâcuri și balustrade de fier forjat. În descrierile despre Pasajul Englez (ca tip de spațiu), apar constant câteva elemente: acoperiș de sticlă pe structură metalică, pasaj îngust și înalt, balcoane metalice închise cu geam la etaje, majoritatea camerelor (în faza de hotel) dispuse de-a lungul pasajului.
Planuri și relevee – existența unei documentări grafice (UAUIM)
Pentru această clădire există relevee (fațadă și detalii, planuri de etaj, plan parter, secțiune și detaliu de șarpantă/fermă) în Arhiva de relevee a DITACP / UAUIM, sub codul Rv.648, realizate de o echipă de autori (Iliescu, Ginga, Gros, Anghelescu). În plus, Oana Marinache semnalează existența unor schițe pe calc semnate de Berthet pentru Grigore Heliad(e), inclusiv pentru alte proprietăți ale acestuia.
Funcțiuni istorice și utilizări
Proprietari, administrare și actori implicați
Pe firul documentar reconstituit de Oana Marinache, actorii principali ai proprietății sunt:
În paralel, sursele publice folosesc uneori o cronologie mai simplificată (de tipul „vândut în 1885 lui Grigore Eliade”), ceea ce poate reflecta fie o altă convenție de datare, fie o confuzie între etape/proprietari.
Personalități asociate (locuire, activitate, legende urbane)
În jurul Pasajului Englez s-au acumulat multe povești urbane. Câteva sunt recurente în sursele publice: este menționată o perioadă în care Panait Istrati ar fi lucrat acolo (în tinerețe, ca valet), în jurul anului 1904; sunt vehiculate nume de clienți celebri în perioada bordelului (inclusiv Carol al II-lea, precum și Alexandru Paleologu), însă aceste asocieri apar de regulă în registru anecdotic.
Arhitecți implicați și roluri
Stare actuală, protecție și riscuri
Un studiu istoric și de arhitectură realizat pentru clasarea imobilului („Hotelul Englez”, Calea Victoriei 52) îl plasează în zona protejată și notează explicit că, deși este adesea numit „monument istoric” în articole, nu apare nominalizat în Lista Monumentelor Istorice (la momentul redactării studiului). Același studiu descrie o stare de conservare rea, cu degradări acumulate, chiar dacă fațada dinspre Calea Victoriei ar fi fost curățată/tencuită relativ recent, fără intervenții structurale.
Fișă tehnică
Notă: Clădirea "ciudată" din Str. Academiei 23bis-25 e la unul dintre capetele Pasajului Englez, care începe din Calea Victoriei 52, aici, unde este Casa Resch.
Referințe
August 2023:
Iulie 2019:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.