Palatul Știrbei (Știrbey)

Palatul Știrbei (Știrbey)

Palatul Știrbei este un imobil istoric clasat monument de arhitectură de valoare națională, înscris în Lista Monumentelor Istorice cu codul B-II-m-A-19860, situat pe Calea Victoriei nr. 107, sectorul 1, București. Imobilul se află în Zona protejată nr. 16 — Calea Victoriei (subzona CP1 — stradă simbol a orașului), cu grad de protecție maxim, conform Planului Urbanistic Zonal și Regulamentului zonelor protejate din municipiul București. În aceeași zonă de protecție se mai înscriu: Palatul Romanit — Muzeul Colecțiilor, Casa Monteoru (Calea Victoriei nr. 115), Casa Lahovary (str. General Budișteanu nr. 13), Casa Chrissoveloni-Cantacuzino (str. General Budișteanu nr. 15), Casa Robescu (str. General Berthelot nr. 12) și Casa Șuțu-Lahovary (Calea Griviței nr. 7).

Palatul este amplasat pe latura de vest a Căii Victoriei, pe o parcelă de formă poligonală neregulată, cu deschidere principală spre Calea Victoriei la est, delimitată la sud de strada Banului, la vest de strada General Constantin Budișteanu (fosta stradă Manea Brutarul) și cu proprietăți particulare la nord. Suprafața terenului aferent, evaluată în 1938 la 6.845 mp (exclusiv porțiunea expropriată în 1939), era în 1948, conform inventarului bunurilor succesiunii Barbu Știrbei, de 20.024 mp dacă se include și terenul de la strada Banului nr. 2.

Clădirea principală — palatul propriu-zis — are regim de înălțime de subsol, parter și etaj, cu un corp în decroș supraelevat printr-un al doilea nivel, și un turn la colțul de nord-est. Suprafața construită a palatului, consemnată în documente la momentul autorizației din 1882, includea o casă cu două etaje și un adaos de 147 mp. Structura aparține categoriei arhitecturii rezidențiale de lux din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu intervenții majore de la sfârșitul aceluiași secol. Ansamblul a cuprins, de-a lungul timpului, corpul principal al palatului, o capelă alipită la nord-vest, un corp semicircular de grajduri și remiză de trăsuri, clădiri de administrație și pivnițe de vinuri, toate situate pe parcela unificată din Calea Victoriei nr. 107, strada Banului nr. 2 și strada General Budișteanu nr. 17.

Contextul urban: parcela și zona Podul Mogoșoaiei

Evoluția tramei stradale în zona de nord-vest a Podului Mogoșoaiei

Podul Mogoșoaiei, viitoarea Cale a Victoriei, a fost trasat în 1692 la ordinul voievodului Constantin Brâncoveanu (1688–1714) ca drum drept de la Dâmbovița până la ulița Sărindarului și mai departe spre Drumul Târgoviștei și Mogoșoaia, trecând peste proprietățile Bălenilor și Cantacuzinilor. Drumul a căpătat de la început statutul de pod domnesc, atrăgând rapid interesul prin accesibilitatea circulației de-a lungul său și în legătură directă cu axa nord-sud a orașului. Traseul s-a prelungit succesiv spre nord: până la „Puțul cu Zale" din dreptul Bisericii Kretzulescu în 1730, până la „Livedea Văcărescului" (viitorul amplasament al Ateneului) în 1750, până la Ulița Fântânii în 1818, atingând în 1830 limita actuală spre nord — Capul Podului, adică Piața Victoriei.

Paralel cu Podul Mogoșoaiei, spre vest, s-au constituit treptat mai multe ulițe de legătură. Dinspre sud spre nord, acestea erau: ulițele Silfidelor și Schitu Măgureanu, strada Manea Brutarul și strada Berzei. Pe direcția est-vest erau perpendiculare pe Podul Mogoșoaiei: viitoarea stradă Știrbei Vodă, ulița Fântânii și Calea Târgoviștei. Conformația tramei stradale din zona de nord-vest a Podului Mogoșoaiei, la sud de Calea Târgoviștei, a delimitat astfel o insulă urbană de formă rectangulară neregulată, care va căpăta în timp un intens interes urbanistic și arhitectural. Această insulă era mărginită: la est de Podul Mogoșoaiei, la vest de strada Manea Brutarul (direcție sud-nord, legând strada Fântânii de Calea Târgoviștei), la sud de strada Banului și la nord de Calea Târgoviștei.

Conform Catagrafiei din 1798, în cele 16 mahalale cuprinse în „Plasa Podul Mogoșoaiei" se găseau 1.092 de case, față de numai 608 în cele 18 mahalale ale „Plasei Târgului de Afară" (Podul Târgului de Afară / Calea Moșilor). Funcțiunea dominantă a clădirilor zonei era cea rezidențială — locuințe ale familiilor boierești de rangul I —, fără a exclude casa mai modestă sau clădirea cu funcțiune mixtă: comerț și locuință. Pe latura de est a insulei, adică pe Podul Mogoșoaiei și pe latura de est a străzii Manea Brutarul, terenul era ocupat de două proprietăți mari, în timp ce pe strada Banului și pe latura de vest a străzii Manea Brutarul se aflau înșirate parcele mai mici cu construcții dispuse în cea mai mare parte la limita de lot.

În perioada 1871–1900 s-au produs transformări urbanistice și edilitare importante pe traseul Căii Victoriei, inclusiv elaborarea planurilor de aliniere. Primul plan de aliniere, din 1889, prevedea lărgirea la 18 m a străzii pe porțiunea cuprinsă între Piața Victoriei și Calea Griviței. Al doilea plan, aprobat în 1909 și confirmat prin Decret Regal nr. 2200/9 iulie 1909, nuanța alinierea pe porțiuni și raporta înălțimea clădirilor la lățimea străzii. În 1910, Comisia tehnică a Primăriei București propunea un al treilea plan, aprobat prin decizia nr. 78 din 20 aprilie 1910 și Decret Regal nr. 3954/24 decembrie 1910, care stabilea pentru porțiunea dintre Calea Griviței și Piața Victoriei construcții deschise cu retragere de 5 m față de aliniere, cu înălțimi cuprinse între 7 și 16 m.

Istoricul parcelei

În insula urbană descrisă mai sus, Barbu Dimitrie Știrbei a achiziționat o parcelă situată pe latura de vest a Podului Mogoșoaiei, cu limita sudică la strada Banului, cu limita vestică la strada Manea Brutarul și cu limita nordică la proprietățile Grădișteanu. Aceasta era parcela pe care va fi ridicat palatul. De-a lungul timpului, imobilul a purtat numerotări succesive: nr. 97 în 1882, nr. 97 și nr. 99 în 1889, nr. 119–121 în perioadele 1895 și 1911, și nr. 107 începând din 1948. Cu timpul, imobilul a căpătat adresă și pe strada Banului nr. 2 și pe strada General Budișteanu nr. 17.

Parcela inițială s-a extins spre nord prin achiziții succesive de terenuri, astfel încât în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea se învecina cu Calea Victoriei la est, întinzându-se aproape până la Calea Griviței — de care o despărțea doar o proprietate de mici dimensiuni — la sud și vest cu străzile Banului și Manea Brutarul, iar la nord cu proprietățile Chrissoveloni/Darvari, arhitect Xenopol și maior Iancu, păstrând totodată o ieșire spre Calea Griviței. Documentele de arhivă consemnează că Barbu C. Știrbey a cumpărat, la 3 august 1804, de la Amzea Croitoru și soția lui „casele cu locul lor după Podul Mogoșoaiei" și, la 14 aprilie 1806, de la Dumitru Sârbu „un loc cu case din Podul Mogoșoaiei", constituind astfel nucleul proprietății.

Strada Banului, de categoria a treia ca importanță urbanistică, servind legătura dintre o stradă minoră și una majoră, a cunoscut o evoluție diferențiată pe cele două laturi ale sale, determinată tocmai de existența parcelei Știrbei care a ocupat integral latura nordică. Alinierea acestei străzi s-a realizat în două etape: în 1879 — o primă îndreptare a traseului, prin exproprierea unor mici porțiuni din proprietățile limitrofe — și în 1897, când au trecut în domeniu public două fâșii totalizând 67,32 mp din terenul Știrbei, din latura sudică a parcelei. Strada Banului își trage denumirea de la proprietățile banului Dim. Ghica, situate pe latura de sud.

Strada General Constantin Budișteanu — fosta stradă Manea Brutarul — și-a primit actuala denumire după 1911, în cinstea generalului Constantin Budișteanu (1838–1911), erou al Războiului de Independență și ministru de război, care a locuit la nr. 10 al acestei străzi. Denumirea anterioară, Manea Brutarul, provenea de la biserica cu același hram, reconstruită între 1786 și 1787 de Manea Brutarul, starostele brutarilor, și de fiul său Ioan Săbarul. La 1834, zona era cunoscută drept Mahalaua Popii Radului.

Modificările parcelei în timp

Modificări ale parcelei s-au produs în urma exproprierii din 1889–1901, când o porțiune din curtea palatului Barbu D. Știrbei a fost cedată pentru realizarea planurilor de aliniere ale străzii Banului și ale Căii Victoriei. Pentru a se înscrie pe noua linie trasată, proprietarul a solicitat Primăriei Capitalei autorizație de demolare a vechiului grilaj și zid de împrejmuire, împreună cu casa veche a portarului, și de construire a unui grilaj de împrejmuire din fier pe un soclu de piatră, precum și a unei mici construcții în curtea din spate pentru locuința portarului. Lucrarea a fost împlinită în 1897, astfel cum a declarat în 1901 Secția Planului din Primăria Comunei București (AN.DMB, Fond PMB Tehnic, Dos. 5/1901, fila 7 și Dos. 50/1889, fila 110).

O nouă restrângere a parcelei s-a produs în 1938, când a fost vândută municipalității o fâșie de 325 mp spre Calea Victoriei și două porțiuni, una spre strada Banului și alta spre strada General Budișteanu, pentru realizarea alinierii celor două străzi (AN, Fond familial Barbu Știrbei, Dos. 3/1938). Ultima restrângere a imobilului a intervenit în 1959, când circa jumătate din grădina de la fațada dinspre est a trecut în domeniu public, prin retragerea limitelor de lot pe alinierea construcției IPROC, creându-se în fața palatului și a clădirii de birouri un scuar cu gazon, flori și alee de parcare (A.DMI, Fond DMI, Palatul Știrbei, corespondență 1954–1965).

La sfârșitul anului 2008 au fost demolate anexele și pivnițele de vinuri care formau complexul arhitectural al Palatului Știrbei, în circumstanțe contestate public de specialiști în patrimoniu, acestea aparținând, conform arhitectului Adrian Bălțeanu, categoriei de zone protejate cu valoare ridicată și grad de protecție maxim. Demolările au eliminat definitiv corpul fostei remize și grajduri, Magazinul Știrbei, Pivnițele Știrbei și clădirile Administrației Centrale a Bunurilor Știrbei, reducând ansamblul la clădirea principală a palatului și curtea aferentă.

Construirea palatului și arhitectura inițială (cca. 1835–1836)

Arhitectul Michel Sanjouand și proiectul neoclasic

La începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea, Barbu Dimitrie Știrbei a decis ridicarea unei locuințe spațioase pe parcela sa de pe Podul Mogoșoaiei, locuință care să devină căminul unei familii numeroase și să reprezinte rangul unui boier de vază al țării. Pentru proiect a apelat la arhitectul francez Michel Sanjouand [San Jouand / Saint-Jean] (?–1847), care ocupa la acel moment funcția de arhitect-șef al orașului București (1835–1842). În această calitate, Sanjouand a militat pentru necesitatea autorizării ridicării clădirilor pe baza planului, pentru calitatea construcțiilor în privința modului de a clădi și a materialelor puse în operă, principii pe care le-a expus în raportul redactat în 1835 și înaintat domnitorului Gh. Bibescu în 1842 — documentul intitulat "Pour l'embellicement de la ville, son bon ordre". Ca arhitect proiectant, Palatul Știrbei reprezintă singura sa lucrare cunoscută.

Proiectul original al lui Sanjouand nu s-a păstrat, însă, ținând cont de perioada în care s-a ridicat construcția (probabil 1835–1836) și analizând planurile intervenției de la sfârșitul secolului al XIX-lea, se poate aprecia că expresia arhitecturală propusă a fost cea frecventă în Franța acelei epoci — stilul neoclasic —, pe care comanditarul Barbu Dimitrie Știrbei îl cunoscuse și apreciase în perioada studiilor sale pariziene. Palatul poartă, astfel, amprenta școlii de arhitectură franceze, fațada principală fiind modelată după tipologia templului antic, cu simetrie, echilibru și eleganță rafinată drept trăsături dominante.

Volumetria și planimetria inițiale

Clădirea, așa cum apare în proiecția sa cartografică din planul cadastral redactat de maiorul Rudolf Artur Borroczyn (1847), era amplasată în centrul parcelei, extinzându-se spre nord și spre sud până la limita de lot și separând astfel parcela în două terenuri între care comunicarea se făcea numai trecând prin clădire. Această rezolvare neobișnuită permitea aranjarea unei grădini de onoare în partea de est a terenului — acolo unde se afla și intrarea principală —, a doua parte a lotului, de circa două treimi din teren, fiind rezervată grădinii, iar ultima porțiune, cea mai redusă, găzduind trei construcții auxiliare, probabil anexe.

Palatul are planul în formă de U cu brațe scurte. Din motive necunoscute, arhitectul a ales, contrar regulilor stilului, să poziționeze traveea decroșată a intrării necentrată, cu latura de nord mai lungă — cu cinci deschideri — față de cea sudică, cu trei deschideri. Subsolul-pivniță este adânc, cu rol de păstrare a vinului, dovadă a fost prezența unor butoaie datate 1838, identificate la fața locului în 1983. Structura supraterană cuprindea parterul și etajul, legate printr-o scară de onoare cu rampa lină pornind din holul central, cu balustrade din fier forjat decorat. O scară secundară, simplă, din lemn, asigura circulația de serviciu.

Pereții exteriori sunt din zidărie portantă din cărămidă plină, cu grosime variabilă între 1,10 și 2,55 m la nivelul subsolului (1,40–1,55 m grosimea pereților pivniței). Planșeele sunt realizate din grinzi de stejar rezemate pe pereții portanți. Acoperirea și nivelul pivnițelor se face cu bolți cilindrice cu descărcare pe pereții longitudinali și transversali, elementele verticale de zidărie plină preluând descărcarea bolților. Pe suprafața de două treimi a aripii de nord, care dispune de pivnițe, și sub dependințele corpului secundar semicircular, planșeul este realizat din bolțișoare de cărămidă. Acoperișul este cu învelitoare din tablă pe șarpantă de lemn.

Parterul și etajul sunt dominate de câte două-trei camere mari, în care un șir de coloane dorice sau ionice marchează centrul. La nivelul ultim, un sistem de cămăruțe-boxe mansardate rezolvă probleme de spațiu. Decorația interioară originară includea ornamente în stuc ale tavanelor, marmură albă și neagră tip tablă de șah în vestibulul de la intrare, ancadramente decorative ale ușilor, șeminee, oglinzi decorative, decorație policromă a plafonului și lambriuri în salonul central, decorație policromă a coloanelor ionice din holul de la etaj. Caracterul decorativ al clădirii originare a fost descris de arhitectul Duiliu Marcu, în raportul din 1954 adresat Direcției Generale a Monumentelor Istorice, drept un stil

Empire și Biedermeier de o precizie remarcabilă, reprezentând „un document arhitectural prețios" pentru arhitectura rezidențială de lux a primei jumătăți a secolului al XIX-lea din București.

Intervenția Xavier Villacrosse și Moritz von Ott (1852) și Corpul de Gardă

Palatul a servit ca locuință a familiei Știrbei până în 1849, când, odată cu suirea pe tron a lui Barbu Dimitrie, a căpătat rangul de Palat Domnesc. Principele a continuat să locuiască în reședința sa în perioadele 1849–1853 și 1854–1856, timp în care a fost necesară extinderea funcțiunilor complexului. Pe o fâșie de teren adăugată spre nord, în porțiunea grădinii de la est, s-a ridicat pe limita de lot spre nord-est o clădire destinată Corpului de Gardă, funcțiune nouă impusă de rangul dobândit de proprietarul clădirii. Fațada acestui corp, astfel cum apare în fotografii ulterioare, dovedea înscrierea sa în expresia arhitecturală neoclasică: era tratată ca fațadă de templu, cu un portic cu coloane ce susținea un fronton amplu.

În 1852, în timpul domniei lui Barbu Știrbei, palatul a primit modificări realizate de arhitecții Xavier Villacrosse și Moritz von Ott. Xavier Villacrosse fusese din 1841 arhitect al Bucureștiului; în 1837 adusese modificări, alături de Rudolf Artur Borroczyn, Casei Dinicu Golescu pentru a îndeplini funcțiunea de palat domnesc, iar în 1842 proiectase Casa Sfatului. Natura exactă a intervențiilor din 1852 la Palatul Știrbei nu este precizată documentar în sursele disponibile, ele înscriindu-se însă în seria de adaptări necesare unui imobil care devenise reședință de protocol și reprezentare la cel mai înalt nivel.

Între 1849 și 1856, Palatul Știrbei a găzduit baluri și petreceri galante, devenind un centru al vieții sociale și politice a Țării Românești. Printre evenimentele notabile se numără balul din 22 iunie 1843, dat în onoarea prințului Albert al Prusiei și înfățișat de Charles Doussault în gravuri, precedând cu câțiva ani perioada domniei propriu-zise. Gheorghe Cruțescu nota în 1943, în cartea sa

Podul Mogoșoaiei: „Casa veche a fost reparată parțial în 1820, apoi în 1835–1837, și nu s-a mai schimbat de atunci, acolo trăiește, de peste un veac și jumătate, același neam, pildă rară de statornicie." Aceeași sursă consemna, în privința interiorului din 1853: „Nimic nu s-a schimbat de atunci. Aceleași ornamente își desfășoară volutele deasupra ușilor, tavanul se îmbină cu pereții cu același chenar, căminul este cel de atunci și înaltele sfeșnice de pe dânsul."

Transformarea Hartmann (1882) și aspectul actual al fațadei

Cererea lui Alexandru B. Știrbei și autorizația Primăriei (1882)

Modificarea majoră a Palatului Știrbei s-a produs în 1882, când prințul Alexandru B. Știrbei a solicitat Primăriei Comunei București autorizația pentru o „reparație radicală" a clădirii sale de pe Calea Victoriei nr. 97. Motivul invocat era starea avansată de deteriorare a fațadei: potrivit mărturiei Elizei Brătianu, consemnată în memoriile sale, fațada palatului era „foarte deteriorată", unchiul său George Știrbei (1832–1925?) fusese acuzat că pusese să fie vopsită în roz și verde fistic, iar nu se mai vedeau decât urmele acelor vopseli, în mare parte cojite (AN.DMB, Fond PMB Tehnic, Dos. 20/1882, fila 6).

Cererea preciza că „reparația radicală se face numai prin schimbarea fațadei spre numita Calea Victoriei". Serviciul tehnic al Primăriei a răspuns că reparația radicală și construcția adaos ce are a face la fostul Palat se poate permite, fiind pe aliniere pe strada Banului și în fundul curții despre strada Victoria. Autorizația emisă permitea: transformarea completă a fațadelor atât dinspre curte, cât și cea dinspre strada Banului; construirea, deasupra caselor în partea dreaptă, a unei camere de zid acoperite cu fier pe o suprafață de 42 mp; și ridicarea deasupra celor două etaje și a frontispiciului antreului principal a unei alte camere de zid, acoperită cu fier, pe o suprafață de 105 mp. Coloratul exterior urma să fie „fața pietrei".

Arhitectul Friederic Hartmann

Planurile de execuție anexate autorizației — pivnița, catul I, catul II, secțiunea „tăierea", parterul și fațada — sunt semnate de arhitectul Friederic Hartmann, activ în București în perioada 1882–1888. Hartmann a ocupat funcția de arhitect al Societății de Construcție și a fost membru al Societății Politehnice din România, societate constituită în 1887. Palatul Știrbei reprezintă principala sa lucrare documentată în capitala Țării Românești.

Hartmann a păstrat partiul originar al clădirii: subsol boltit de mare adâncime pentru adăpostirea pivniței de vinuri, parterul și etajul dominate de câte două-trei camere mari în care un șir de coloane dorice sau ionice marchează centrul, și legătura între niveluri printr-o scară de onoare ce pornea din holul central, cu rampa lină și cu balustrade din fier forjat decorat. La aceste elemente deja existente, a adăugat scara a treia — în colimacon de metal lucrat ca o dantelă de fier — care urca spre turnulețul rezultat din supraetajarea realizată în cadrul lucrărilor din 1882. La nivelul ultim, un sistem de cămăruțe-boxe mansardate rezolva problemele de spațiu.

Modificările structurale și decorative

Intervenția lui Hartmann a transformat radical imaginea exterioară a palatului. Pe latura de nord-est a fost adăugat un turn cu două niveluri, element care a introdus o dominantă verticală acolo unde fațada inițială era orizontală. La corpul în decroș, care ritma inițial fațada cu patru coloane ionice, a fost adăugat un al doilea nivel — al treilea față de sol — la care coloanele ionice au fost înlocuite cu patru cariatide din teracotă. Decizia înlocuirii pilaștrilor canelați prevăzuți inițial în proiect cu cariatidele din teracotă a fost luată probabil la cererea lui Alexandru Știrbei, proprietarul din epocă. Cariatidele au devenit elementul definitoriu al fațadei și semnul distinctiv al palatului în peisajul Căii Victoriei.

Tot în cadrul intervențiilor din 1882, fosta clădire a Corpului de Gardă — situată la intrarea dinspre Calea Victoriei — a primit reparații interioare, schimbarea lemnăriei ușilor și ferestrelor și repararea tencuielilor. Ulterior, această clădire a fost transformată în Magazinul Știrbei, destinat desfacerii produselor moșiilor și fabricilor Știrbei — vinul din viile proprii și conservele produse de Fabrica de Conserve de la Buftea. Interioarele Corpului de Gardă, refăcute în 1882 de Hartmann, îl descriu documentele de arhivă drept „case ce le am [au] fațada mică pe Calea Victoriei și fațada cealaltă de patru ori mai lungă în curte... Casele formează trei corpuri de clădire având fiecare o învelitoare independentă. Clădirea este de piatră și cărămidă învelită cu fier, foarte solidă și sănătoasă" (AN.DMB, Fond PMB Tehnic, Dos. 27/1881, fila 164).

O nouă intervenție a urmat în 1889, constând în mutarea grilajului de împrejmuire și a casei portarului, determinată de alinierea la noile trasee ale străzilor Banului și Căii Victoriei. A fost construit un grilaj de împrejmuire din fier pe un soclu de piatră, iar pentru locuința portarului s-a executat în curtea din spate o mică construcție concepută în expresie neoclasică, cu retragere în zona nordică a parcelei (AN.DMB, Fond PMB Tehnic, Dos. 50/1889, fila 111).

Descrierea fațadei principale actuale

Fațada principală a Palatului Știrbei, păstrând raportul plin-gol și dispunerea modenaturii din proiectul originar în varianta modificată de Hartmann, este concepută în limbaj neoclasic și prezintă trăsăturile caracteristice ale acestei expresii stilistice, frecventă în Europa la începutul secolului al XIX-lea. Tratarea celor două niveluri este diferențiată: la parter, bosaje marcând masivitatea structurii; la etajul I, pilaștri adosați și coloane ionice; la al doilea nivel al corpului în decroș, cele patru cariatide din teracotă. Sub fiecare gol de fereastră se află panouri decorative cu baluștri, iar cornișa este însoțită de o friză decorativă. Ferestrele sunt încadrate de semipilaștri încastrați, decorați cu capitele, cu frontoane sau profile orizontale deasupra lor.

Intrarea principală este marcată prin trepte de piatră și o ușă de lemn și fier forjat continuată în partea superioară de un geam terminat printr-un arc amplu în plin centru. Fațada secundară, spre grădina vestică, este tratată mai sobru, păstrând un balcon din feronerie-dantelă tipică pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea. Turnul de la colțul de nord-est introduce, după cum s-a menționat, dominanta verticală care diferențiază silueta palatului de arhitectura strict orizontală a proiectului original.

Din decorația spațiilor interioare s-au păstrat puține elemente după intervențiile perioadei comuniste: coloanele, unele cremoane și, mai ales, sobele, multe dintre ele cu motive decorative specifice epocii în care a fost ridicată sau refăcută clădirea. Pardoselile păstrate în aripa de nord sunt din stejar, cu pervaz de stejar pe pardoseală oarbă; în aripa de sud, pardoseala din mozaic venețian de marmură. Feroneria originală în bronz s-a conservat la parter, iar ușile de la balcon sunt de asemenea originale. Aceste elemente au supraviețuit lucrărilor de consolidare din 1982–1983, executate pe baza documentației Institutului de proiectare „Carpați": rigidizarea planșeelor de lemn prin profile metalice, consolidarea prin cămășuire cu beton armat a coloanelor de la etajul I din fațada principală, cămășuirea pereților interiori portanți cu tencuială armată, înlăturarea coșurilor de fum neutile (Arh. DMI, Dos. 2470/1982).

Rezistența seismică și intervențiile structurale

Clădirea a traversat un șir de cutremure puternice, consemnate în documentele tehnice ale Direcției Monumentelor Istorice: 1838 (magnitudinea 7,3), 1894 (6,8), 1908 (6,8), 1940 (7,4), 1977 (7,2), 1986 (7,0) și 1990 (6,8). Cutremurul din 4 martie 1977 a produs fisuri la zidurile interioare, prăbușirea unei porțiuni din cornișă și desprinderi de tencuieli, remarcându-se marea flexibilitate a planșeelor din lemn, care a condus la distrugeri de bunuri cu grad ridicat de fragilitate. Lucrările de reparații efectuate imediat după 1977 s-au realizat fără proiect, din fonduri de reparații curente, păstrându-se forma de arhitectură, fără consolidare efectivă. Consolidarea propriu-zisă a intervenit abia în 1982–1983, prin lucrările Institutului de proiectare „Carpați", în vederea deschiderii Muzeului Ceramicii și Sticlei.

Ansamblul arhitectural: dependințe, capelă, grădini

Corpul semicircular — grajduri și remiză de trăsuri (ante 1895)

Ansamblul Palatului Știrbei a cuprins, în afara clădirii principale, o serie de corpuri secundare care completau funcțiunile unei mari reședințe boierești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cel mai remarcabil dintre acestea este corpul secundar de formă semicirculară, dispus în continuarea clădirii palatului spre nord, ridicat anterior anului 1895 conform planurilor cadastrale ale epocii. Corpul adăpostea grajdurile și remiza de trăsuri a familiei Știrbei și reprezenta, prin forma sa, un unicat în arhitectura civilă a Bucureștiului.

Valoarea arhitecturală excepțională a acestui corp a fost recunoscută oficial în septembrie 1965, când Direcția Monumentelor Istorice a analizat posibilitatea extinderii clădirii IPROMIN — ridicată la nord de palat pe locul fostului Magazin Știrbei și al casei nr. 2. Concluzia comisiei, formulată de arhitectul Horia Teodoru, președinte al ședinței, a fost că „Arhitectura grajdurilor și a remizei reprezintă unicat în București și are deci importanța sa ca tip de construcție civilă, făcând parte integrantă din ansamblu. Clădirea grajdurilor trebuie păstrată" (Procesul Verbal din 24 septembrie 1965, Arh. DMI, Dos. 2463/1966–1977). Comisia era alcătuită din arhitecții A. Pănoiu, G. Curinschi, R. Bordenache, L. Vasilescu și P.E. Miclescu.

Corpul semicircular a fost totuși afectat de intervenții succesive: în perioada comunistă i s-a modificat panta acoperișului și funcțiunea spațiilor, ceea ce a determinat unele modificări ale interioarelor, inclusiv ale formei și mărimii golurilor. Volumul exterior s-a păstrat, cu forma sa semicirculară originală. La sfârșitul anului 2008, în contextul demolărilor controversate ale complexului, corpul semicircular a fost distrus împreună cu celelalte dependințe ale ansamblului — Magazinul Știrbei, Pivnițele Știrbei și clădirile administrației — în circumstanțe contestate de specialiști în patrimoniu, toate aceste construcții aparținând zonei cu grad de protecție maxim.

Casa prințului Gheorghe Știrbei și clădirile de administrație

În porțiunea de nord-est a parcelei, lărgită ulterior față de nucleul inițial, a fost ridicată pentru prințul Gheorghe Știrbei — fiul cel mai mare al lui Barbu Dimitrie, stabilit din 1867 la Paris — o casă în formă de L cu intrarea din curtea interioară, înregistrată în planurile cadastrale ca nr. 2. Aceasta era diferită ca stil și gabarit față de palatul principal și a funcționat o perioadă ca spațiu locuit de membrii familiei în vizită la București.

Proprietarul din secolul al XX-lea, Barbu Alexandru Știrbei (1872–1946), a construit probabil între anii 1920 și 1930 pivnițe ample dispuse pe două niveluri, amplasate în zona dependințelor spre strada General Budișteanu, la care a adăugat o galerie subterană ce lega pivnițele noi de pivnițele palatului, permițând accesul direct fără a deranja locuitorii clădirii principale. A ridicat, de asemenea, două corpuri de clădire — parter și parter plus un etaj — imitând casa țărănească, destinate „Administrației centrale a moșiilor și fabricilor Știrbei", cu acces din strada Banului nr. 2. Pivnițele Știrbei, situate la Calea Victoriei nr. 107 colț cu strada Banului nr. 2, erau destinate desfacerii en-gros și en-detail a produselor viilor proprii și aveau, conform inventarului din 1948, o capacitate totală de 65 de vagoane.

În 1969, Întreprinderea de Industrializarea Vinului dorea să-și mărească capacitatea de depozitare prin construirea în pământ a unor cisterne de beton de o parte și de alta a tunelului care unea pivnițele existente, intenție care nu s-a materializat. La momentul confiscării din 1948, imobilul din Calea Victoriei 107 cu prelungirea la strada Banului nr. 2 și strada General Budișteanu nr. 11 era evaluat fiscal la suma de 7.255.100.000 lei, la care se adăuga valoarea de 2.231.900.000 lei pentru terenuri și construcții suplimentare.

Capela palatului

Palatul Știrbei a dispus de o capelă proprie, construită alipit de clădirea principală, cu intrare din curtea interioară vestică și acces direct din casă de la etajul I. Prezența sa este marcată în planurile cadastrale sub forma unei prelungiri a aripii de nord-vest a palatului. Construcția capelei s-a realizat după 1849, în contextul în care imobilul dobândise rangul de Palat Domnesc, funcțiunile de reprezentare ale acestuia impunând existența unui spațiu de cult privat integrat în ansamblu.

La o dată necunoscută, în perioada comunistă, capela a fost demolată, întrerupând astfel legătura fizică dintre clădirea palatului și aripa semicirculară. Ușa de la etaj, care asigurase accesul în capelă, a devenit ușă de ieșire de urgență în caz de incendiu, de la care s-a montat o scară metalică ce cobora în curte pentru a crea calea de evacuare. Nicio documentație grafică sau fotografică a capelei nu a fost identificată în sursele cercetate, absența sa din inventarul actual al ansamblului reprezentând una dintre pierderile ireparabile ale perioadei de după 1948.

Grădina și parcul

Parcela Palatului Știrbei a cuprins, în cea mai mare parte a existenței sale, amenajări peisagistice semnificative. Planul Borroczyn din 1846 prezintă ansamblul compus dintr-o primă curte de onoare, parțial plantată, spre Calea Victoriei — Podul Mogoșoaiei în acel moment —, din clădirea propriu-zisă a palatului și din grădina întinsă spre vest, în direcția străzii Manea Brutarul. Grădina de onoare dinspre est, cu fațada principală a palatului, constituia spațiul de reprezentare al ansamblului, iar grădina din spate, cu o suprafață de circa două treimi din parcelă, era amenajată ca parc de agrement.

Parcul din spatele palatului era descris în epocă drept un spațiu cu cascade și grote, cu vegetație bogată și mobilier interior de lux rafinat, cu plafoane pictate și sobe monumentale aduse de la Viena și din Lombardia. Ulysses de Marsillac consemna în Le Journal de Bucarest din 19 octombrie 1873 aspectele notabile ale amenajării. În privința autorului proiectului peisagistic, istoricul de artă Oana Marinache avansează ipoteza că, datorită relației deosebite a familiei Știrbei cu peisagistul vienez Carl Friedrich Wilhelm Meyer (1817–1852), acesta sau cineva din echipa sa — grădinarul Harrer — ar fi putut realiza amenajările parcului (Reședințele Știrbey din București și Buftea, Editura ACS, București, 2013, p. 107).

În prima jumătate a secolului al XX-lea, din cauza lucrărilor de regularizare și a transformării generale a Căii Victoriei, parcela s-a restrâns, iar regimul de înălțime al vecinătăților a crescut, depășindu-l pe cel al palatului. Instaurarea regimului comunist a condus la confiscarea proprietății, la fragmentarea ei și, în final, la dispariția grădinii. Retrocedarea de la începutul anilor 2000 nu a readus grădina în starea sa istorică. Demolările din 2008 au eliminat ultimele vestigii ale spațiului verde istoric, reducând curtea palatului la terenul liber din jurul clădirii principale. Proiectul de restaurare și refuncționalizare demarat de Hagag Development Europe după 2019 a inclus și amenajarea spațiului exterior, dar fără refacerea grădinii istorice în amploarea și configurația documentată de planurile cadastrale din 1846–1911.

Familia Știrbei: proprietari și succesiunea imobilului

Originile familiei Știrbei-Bibescu

Familia boierească Știrbei este atestată documentar din secolul al XV-lea și cu certitudine documentată de pe vremea lui Mihai Viteazul, astfel cum afirma Nicolae Iorga în lucrarea sa monografică din 1905. Originari din Oltenia, cu vaste moșii în județele Olt, Dolj, Mehedinți și Romanați, membrii familiei s-au stabilit la București spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, extinzând prin adopții și alianțe matrimoniale proprietățile funciare spre județele Prahova, Argeș, Ilfov și Bacău. Ramura Știrbei pornea de la Cernica Știrbei de la Isvor, mare armaș, ulterior vornic (cca. 1600), întemeietorul mănăstirii Cernica (1608).

Marele vornic Barbu C. Știrbei (1753–1813), fiul marelui logofăt Constantin/Costache și al Dumitranei Strâmbeanu — ctitora Bisericii Sfânta Treime din Craiova, ridicată între 1765 și 1768 —, reprezenta ultimul descendent al familiei Știrbei pe linie masculină directă. Fără urmași proprii, acesta l-a adoptat pe nepotul său Barbu Bibescu, fiul vornicului Dumitrache Bibescu (1772–1831) și al Ecaterinei Văcărescu (1777–1842), impunând ca adoptatul să-i poarte numele. Proprietatea de pe Podul Mogoșoaiei — viitoarea Cale a Victoriei — a intrat în patrimoniul familiei ca moștenire lăsată de vornicul Barbu C. Știrbei viitorului domnitor, la care s-au adăugat achizițiile succesive din perioada 1796–1806.

Familia Știrbei-Bibescu este, prin urmare, una dintre cele mai importante familii boierești ale secolului al XIX-lea din Țara Românească, dând doi domnitori: frații Gheorghe Bibescu (1842–1848) și Barbu Dimitrie Știrbei (1849–1853 și 1854–1856). Importanța acestora, conectată la cadrul politic și economic al epocii, se poate observa deopotrivă în domeniul istoriei arhitecturii muntene și al amenajărilor interioare, familia Știrbei-Bibescu-Basarab Brâncoveanu lăsând o moștenire arhitecturală urmăribilă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până în 1949.

Barbu Dimitrie Știrbei (1799–1869)

Barbu Dimitrie Știrbei s-a născut în august 1799 la Craiova. Adoptat de unchiul său Barbu C. Știrbei cu condiția preluării numelui, a studiat la Paris dreptul, dar a urmat și cursuri de filozofie, economie și politică, alături de fratele său Gheorghe Bibescu. Revenit în țară în 1821, s-a refugiat la Brașov în timpul mișcării lui Tudor Vladimirescu. Acolo s-a căsătorit cu prințesa Elisabeta Cantacuzino-Pașcanu (?–1874), a cărei mamă era o Brâncoveanu. Zestrea adusă de Elisabeta Cantacuzino în 1821 includea, printre altele, moșia Buftea-Bucoveni.

Din 1825, după revenirea în țară în timpul domniei lui Grigore al IV-lea Ghica, Barbu Știrbei s-a implicat activ în administrație: prefect (1826–1827), director al visteriei, vornic al orașului București (1828–1830). A devenit ulterior membru al Comisiei mixte moldo-valahe pentru redactarea Regulamentului Organic al Țării Românești și, din 1830, membru al Divanului executiv. Sub domnia fratelui său Gheorghe Bibescu a condus Ministerul din Lăuntru (Interne), care cuprindea lucrările publice, agricultura, comerțul și poliția. A condus, în perioade diferite, și Ministerul de Justiție și pe cel al Cultelor și Instrucțiunii publice.

Barbu Dimitrie Știrbei a fost proclamat domn al Țării Românești în iunie 1849, domnind până în octombrie 1853, când țara a fost ocupată de armatele imperiale ruse și ulterior de cele otomane. A revenit la domnie în septembrie 1854, guvernând până în iunie 1856, perioadă în care Țara Românească se afla sub ocupație militară austriacă (august 1854 – martie 1856). Domnia sa, scurtă și marcată de obstacole interne și externe, a inclus realizări pozitive: dezrobirea completă a țiganilor, adoptarea unei legi agrare care a redus unele dări ale țăranilor, și o gestiune financiară care a lăsat, la sfârșitul exercițiului bugetar din 1852, un excedent de 566.465 de piaștri. S-a retras din activitatea publică în 1856, stabilindu-se la Nisa, unde a decedat la 12 aprilie 1869. A fost înmormântat în biserica din Parcul Știrbei de la Buftea, ctitorie a sa și a soției sale Elisaveta, terminată de fiul Alexandru în 1890.

Urmașii direcți și transmiterea palatului

Barbu Dimitrie Știrbei a lăsat șapte copii: băieții George (1832–1925?), Alexandru (1836–1895) și Dimitrie, și fetele Fenereta (căsătorită Ghika), Alina (căsătorită Plagino), Elisabeta (căsătorită Bellu) și Elena (devenită contesă de Larich Moenni). George Știrbei, primul născut și moștenitorul de drept al palatului, s-a ocupat un timp de politică — comandant al miliției valahe, ministru de externe în 1866–1867 în cabinetul C-tin Al. Crețulescu — după care s-a stabilit definitiv la Paris, unde a publicat articole în ziarul

Les Roumains sub semnătura James Caterly. Prin actul din 1865, George Știrbei a renunțat la drepturile sale asupra palatului, recunoscând ca buni stăpâni pe frații săi Dimitrie și Alexandru Știrbei, cu drept deplin de proprietate fără nicio restricție. Ca urmare, palatul a trecut în deplina posesie a lui Alexandru B. Știrbei.

Alexandru B. Știrbei (1836–1895), în anii de activitate publică, s-a afirmat ca om politic: deputat și ministru al Lucrărilor Publice, al Internelor și de Finanțe în cabinetele conservatoare ale lui Th. Rosetti și L. Catargiu. Ca mare proprietar, a dezvoltat moșia Buftea — construind acolo palatul de vară (1864), capela (1890) și fabrica de conserve —, locuind iarna în Palatul de pe Calea Victoriei nr. 119. Căsătorit cu Maria Știrbei născută Ghica Comănești, a avut copiii: Barbu, George (1883–1913), Zoe (căsătorită G. Crețeanu), Helena/Eliza (căsătorită cu Alexandru Marghiloman), Marieta (căsătorită cu George Balș), Adina (căsătorită cu George Moruzi) și Ioana. Testamentul său, autentificat la 28 februarie 1895 la Tribunalul Ilfov — semnat prin mandatar din cauza bolii —, stabilea că fiul Barbu să preia palatul din Calea Victoriei nr. 119 în contul părții sale ereditare, despăgubindu-i pe fratele George și pe sora Helena, cu sfatul explicit de a nu parcela proprietatea principală.

Barbu Alexandru Știrbei (1872–24 martie 1946, Buftea) a fost om politic de prim rang: prim-ministru al României, ministru de Interne, de Externe și de Finanțe. A locuit iarna în Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei și vara în Palatul Știrbei de la Buftea. Întemeietorul Întreprinderii Bunurilor Știrbei, a beneficiat de privilegiile Legii pentru încurajarea industriei naționale din 1887. A fost căsătorit cu Nadeja Știrbei născută Bibescu (1876–1955) — vara sa de gradul II, fiica lui George G. Bibescu și a Valentinei de Riquet, contesă de Caraman-Chimay, căsătoriți în 1895 la Geneva. Copiii lor: Maria (căsătorită Costinescu), Nadeja (căsătorită Flondor), Elise (căsătorită Boschall) și Ecaterina (căsătorită Niculescu Buzești). Testamentul olograf din 1933 lăsa soției Nadeja folosința pe viață a casei de la Buftea și a celei de la Brașov, împărțind averea în patru părți egale între cele patru fiice.

Evaluarea proprietăților Știrbei din București, realizată în 1900 la momentul clarificării moștenirii Alexandru B. Știrbei, stabilea valoarea Palatului Știrbei din Calea Victoriei la 528.156 lei. La cererea lui Barbu Al. Știrbei, evaluarea a fost reluată în 1938 de firma franceză Deloitte, Plender, Griffiths & Co., care a estimat reședința de pe Calea Victoriei — inclusiv terenul de 6.845 mp, exclusiv porțiunea expropriată în 1939 — la valoarea aproximativă de 50.250.000 lei, iar biroul de pe strada Banului cu terenul total de 20.024 mp la 10.120.000 lei plus costul clădirii de 4.500.000 lei (AN, Fond familial Barbu Știrbei, Dos. 5/1938).

Confiscarea comunistă, utilizările publice și retrocedarea

La 2 ianuarie 1948, în baza sentinței nr. 1988 din 11 noiembrie 1947 a Tribunalului Militar — care îl condamna în contumacie pe Grigore Niculescu Buzești, deputat național-țărănist, pentru „crimă de complot, înaltă trădare, răzvrătire, insurecție armată și tentativă de surpare a ordinii constituționale" —, s-a procedat la punerea în posesie a unui administrator sechestru, avocatul M. Witzman. Preluarea s-a extins de facto asupra tuturor proprietăților familiei Știrbei din București, în coindiviziune cu succesorii: imobilele din Calea Victoriei nr. 107, strada Banului nr. 2 și strada General Budișteanu nr. 17, pivnițele de vinuri și exploatările comerciale aferente (AN, Fond familial Barbu Știrbei, Dos. 8/1944, fila 35). Prin naționalizarea din 1948 întregul imobil a trecut de drept în proprietatea statului.

Palatul Știrbei a fost atribuit succesiv mai multor instituții culturale. Între 1954 și 1977 a funcționat ca sediu al Muzeului de Artă Populară, mutat ulterior la Muzeul Satului din cauza deteriorărilor produse de cutremurul din 4 martie 1977. Din 1982 clădirea a fost dată Muzeului de Artă al RSR, pentru deschiderea Muzeului Ceramicii și Sticlei — secție a Muzeului Național de Artă —, care a funcționat până în 1994, când clădirea a fost evacuată în vederea unor consolidări ce nu s-au mai realizat. Între timp, bunurile Știrbei de pe strada Banului și pivnițele de vinuri fuseseră preluate de Întreprinderea de Industrializarea Vinului și Băuturilor Alcoolice București.

Palatul a fost retrocedat moștenitorilor familiei Știrbei în perioada 2001–2004. Aceștia l-au vândut în 2005 omului de afaceri Ovidiu Popescu cu suma de aproximativ 11 milioane de euro. Popescu a intenționat să construiască spații de retail de lux și un bloc de 37 de metri în spatele clădirii principale, proiect care a generat o opoziție publică largă din partea specialiștilor în patrimoniu și a organizațiilor civice. Ministerul Culturii a dat undă verde în 2014 pentru o construcție nouă în spatele palatului, dar proiectul nu a fost finalizat. Ovidiu Popescu a decedat în 2011, clădirea rămânând fiului său.

În 2019, dezvoltatorul israelian Hagag Development Europe a achiziționat palatul de la moștenitorul lui Ovidiu Popescu cu suma de 10 milioane de euro. Compania a demarat lucrările de restaurare, consolidare și refuncționalizare a clădirii, cu păstrarea liniei proiectului inițial — proporțiile, regimul de înălțime, refacerea fațadelor și a elementelor decorative exterioare și interioare —, executate pe o perioadă estimată la 24 de luni. Investiția totală a depășit 10 milioane de euro, numai proiectul de consolidare ridicându-se la un milion de euro. Imobilul a fost deschis publicului în decembrie 2025 sub forma galeriei de lux TOFF Galleries, găzduind case internaționale de modă precum Dior, Valentino, Saint Laurent, Gucci, Dolce & Gabbana, Celine, Loewe și Alaïa, pe o suprafață de 4.000 mp.

Arhitecți, artiști și specialiști care au lucrat pentru Palat

• Michel Sanjouand [San Jouand / Saint-Jean] (?–1847), arhitect francez, autorul proiectului inițial al Palatului Știrbei (cca. 1835–1836). A ocupat funcția de arhitect-șef al orașului București între 1835 și 1842. Redactor al raportului urbanistic "Pour l'embellicement de la ville, son bon ordre" (1835, înaintat în 1842). Palatul Știrbei reprezintă singura sa lucrare proiectantă documentată.
• Xavier Villacrosse (activ București cca. 1837–1860), arhitect, arhitect al orașului București din 1841. A adus modificări Casei Dinicu Golescu (1837, alături de R.A. Borroczyn) și a proiectat Casa Sfatului (1842). Implicat în modificările Palatului Știrbei din 1852, alături de Moritz von Ott.
• Moritz von Ott (activ București cca. 1850), arhitect, colaborator al lui Xavier Villacrosse la modificările Palatului Știrbei din 1852.
• Friederic [Friedrich] Hartmann (activ București 1882–1888), arhitect, autorul proiectului de transformare radicală a fațadei Palatului Știrbei (1882). A ocupat funcția de arhitect al Societății de Construcție și a fost membru fondator al Societății Politehnice din România (1887). Planurile de execuție semnate de Hartmann includ: pivnița, catul I, catul II, secțiunea „tăierea", parterul și fațada (AN.DMB, Fond PMB Tehnic, Dos. 20/1882). Palatul Știrbei reprezintă principala sa lucrare documentată în București.
• Carl Friedrich Wilhelm Meyer (1817–1852), peisagist vienez, posibil autor al amenajărilor peisagistice ale parcului Palatului Știrbei, conform ipotezei istoricului de artă Oana Marinache. Colaborator: grădinarul Harrer.
• Harrer, grădinar (activ cca. 1840–1860), posibil executant al amenajărilor parcului Palatului Știrbei din echipa peisagistului C.F.W. Meyer.
• Duiliu Marcu (1885–1966), arhitect, membru al Direcției Generale a Monumentelor Istorice. Autor al raportului din 1954 privind starea Palatului Știrbei și distrugerile suferite de decorația interioară în primii ani ai regimului comunist (Arh. DMI, Dos. 2463/1966–1977).
• Horia Teodoru (1894–1983), arhitect, președinte al comisiei Direcției Monumentelor Istorice care a analizat în 1965 posibilitatea extinderii clădirii IPROMIN în vecinătatea palatului și a formulat concluzia privind valoarea de unicat a corpului semicircular al grajdurilor (Procesul Verbal din 24 septembrie 1965).
• Pănoiu, G. Curinschi, R. Bordenache, L. Vasilescu, P.E. Miclescu — arhitecți, membri ai comisiei DMI din septembrie 1965, împreună cu Horia Teodoru, pentru analiza extinderii IPROMIN și protecția ansamblului Palatului Știrbei.
• Institutul de proiectare „Carpați" — autor al documentației de consolidare și refuncționalizare a Palatului Știrbei pentru Muzeul Ceramicii și Sticlei (1982–1983): rigidizarea planșeelor de lemn prin profile metalice, consolidarea coloanelor de la etajul I prin cămășuire cu beton armat, cămășuirea pereților portanți cu tencuială armată (Arh. DMI, Dos. 2470/1982).
• Cooperativa Măgurele — executant al lucrărilor de reparații post-seismice după cutremurul din 4 martie 1977, efectuate fără proiect din fonduri de reparații curente.

Bibliografie

• Mucenic, Cezara, Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei, în București — Materiale de Istorie și Muzeografie, XX, Muzeul Municipiului București, 2006, p. 58–80. (volum tipărit)
• Cruțescu, Gheorghe, Podul Mogoșoaiei, Editura Meridiane, București, 1987. (volum tipărit)
• Ene, Irina; Lăzărescu, Ileana, Fundațiile unor case bucureștene din secolele XIX–XX, identificate în urma unor cercetări arheologice preventiv, în Cercetări Arheologice, XXII, MNIR, 2015, p. 65–100. (volum tipărit)
• Iorga, Nicolae, Mărturii istorice privitoare la viața și domnia lui Știrbei-Vodă, Editura Minerva, București, 1905. (volum tipărit)
• Iorga, Nicolae, Viața și domnia lui Barbu Dimitrie Știrbei, domn al Țării Românești (1849–1856), Institutul de Arte grafice „Carol Goebl", București, 1905. (volum tipărit)
• Marinache, Oana, Reședințele Știrbey din București și Buftea. Arhitectura și decorația interioară, Editura ACS, colecția monografii, București, 2013. (volum tipărit)
• Mucenic, Cezara, București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul al XIX-lea, Silex, București, 1997. (volum tipărit)
  
• Sturdza, Mihai D., Familiile boierești din Moldova și Țara Românească, vol. I, Editura Simetria, București, 2004. (volum tipărit)
• Vătămanu, Nicolae, Odinioară în București, Editura Domino, București, 2007. (volum tipărit)
• Oana Marinache, ARHITUR, Strada Manea Brutaru - Gen. C-tin Budișteanu, Asociația și Editura Istoria Artei, 2022. (volum tipărit)
• Oana Marinache, ARHITUR, Strada Brezoianu și zona Grădinii Cișmigiului, Asociația și Editura Istoria Artei, 2024. (volum tipărit)
• Demolări la Palatul Ştirbei (nesemnat)
• Incursiune în mahalaua bucureșteană Manea Brutaru (Popa Radu)
• Michel de Sanjouand (Arhiva de Arhitectură)
• Misteriosul arhitect Michel Sanejouand
• Carol Wiener, arhitectul Domeniilor Ştirbey şi al oraşului Corabia
• Casa de familie și Biserica Italiană (mențiuni arh. Iginio Vignali)
• Palatul Știrbey din București, proiect de reabilitare (Anuala de Arhitectură 2016)
• Petru Vignali Popas în amintiri. România. 1910-1974
• Proiect controversat în Capitală: mall lângă Palatul Ştirbei. Schiţa clădirii care ar putea fi construită în spatele monumentului istoric
• Palatul Știrbei se redeschide în acest an cu branduri de lux precum Dior, Saint Laurent sau Chanel
• Palatul Știrbei din București (Wikipedia România)
• Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei (Vatra MCP)
• Palatul Știrbei, bijuteria arhitecturală ridicată înainte de nașterea României (Historia.ro)
• Povestea Palatului Știrbei de pe Calea Victoriei. Cum a devenit mall de lux superba clădire (B365.ro)
• Grădina Palatului Știrbei sau restaurarea ca mistificare a istoriei (Contributors.ro, Dan Marin)
• Palatul Știrbei: Martor tăcut al unei istorii bogate (Îngrijire Monumentală)
• Istoria Palatului Știrbei de pe Calea Victoriei de la construcție până astăzi (Tudor Chira)
• Hagag începe renovarea Palatului Știrbei de pe Calea Victoriei. Istoria de 200 de ani a clădirii (Economedia.ro)
• Israelienii de la Hagag au transformat Palatul Știrbei în galerii de lux. Inclusiv Gucci a revenit în România (Economedia.ro)
• Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei — Drumul până la mall de lux al unei bijuterii (HotNews.ro)
• Familia Știrbey și contribuția la modernizarea României (Revista 22)
• Prințul Barbu Alexandru Știrbey (Identitatea Românească)
• Palatul Știrbei (Pro Patrimonio)
• Palatul Stirbei, în grea suferință (Art Historia, Adrian Bălțeanu)

*

Palatul domnitorului Barbu Știrbey, cu o fațadă armonios împodobită cu elemente clasice grecești. Clădirea a fost ridicată între 1833-1835, după planurile arhitectului Michel Sanjouand. Palatul a fost refăcut și completat în 1881, dată la care, la nord-est, i s-a adaugat un turn. Până în anii '90 a funcționat aici Muzeul Porțelanurilor și al Sticlăriei. (Extras din: Colfescu, Silvia - București: ghid turistic, istoric, artistic, București, Vremea, 2009)

*

Strada Constantin Budișteanu Nr. 17 colț cu strada Banului: Proprietatea Știrbey; Barbu C. Știrbei (1753-1813), unchiul Grădiștenilor din vecinătate / 1780 case, reparate pe la 1820 de fiul său adoptiv, Barbu D. Știrbey (1799-1869); Proprietatea a fost extinsă cu terenuri de la vecinii Dumitru Sîrbu și Amzea Croitoru. / 1833-1835 palatul în stil neoclasic, arh. Michel de Sanjouand / 1852-1860 se amenajează o mică grădină publică pe vizavi de palat / Proprietatea prinților George și Alexandru B.Știrbey / 1882 transformarea fațadelor palatului, adaos corp dreapta, arh. Fr. Hartmann / 1893 somație pentru împrejmuirea terenului din Calea Griviței; acolo se va clădi în 1911 cel de-al doilea palat, pentru prințul George A. Știrbey / 1900 dependințe, arh. Alex. Hecht / (...)  Anii '50 se deschide un muzeu de artă populară / 1985 aici se amenajează Muzeul Ceramicii și Sticlei care va funcționa și în primii ani '90 / Clădirile au fost retrocedate moștenitorilor familiei Știrbey, nu și terenul. Proprietarii ulteriori anului 2005 au inițiat diverse proiecte (...) dezvoltator imobiliar. Se preconizează și refacerea unor corpuri demolate în 2008. (vezi Oana Marinache, Reședințele Știrbey din București și Buftea, Ed. ACS, 2013) / Cod L.M.I. B-ll-m-B-18237 Atenanse și B-ll-m-A-19860 Palat (Oana Marinache - ARHITUR, Strada Manea Brutaru - Gen. C-tin Budișteanu, Asociația și Editura Istoria Artei, 2022)

Septembrie 2023: