Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane ca rețea
Arhitectură:

Iginio Vignali (ϯ)
(n. 1866 - d. 1925)


Specializare: proiectare |
Stiluri dominante: clădiri de cult, neoclasic

Biserica Italiană Prea Sfântul Mântuitor (antreprenor)
alte culte creștine, 2-5 niveluri, 1925, clădiri de cult, monument clasa B
Palatul Știrbei (Știrbey) (clădirile Administrației întreprinderilor Știrbey, 1924)
case/vile, 2-5 niveluri, 1835, neoclasic, monument clasa A
Vila Simona Lahovary
case/vile, 1-2 niveluri, 1913, eclectic regional
Arhitect Iginio Vignali

Arhitectul Iginio (Ignazio) Vignali

Iginio Vignali (Iginio-Aldo-Pietro / Iginio Aldo Pietro Maria Vignali) (1866–1925) este menționat în surse românești și italiene atât ca arhitect, cât și ca inginer-arhitect. A fost născut în 1866, la Traversetolo (zona Parma), Italia, și a murit la București, în 1925. În sursele publice este indicată formarea sa superioară la Politehnica din Torino, cu diplomă de inginer-arhitect. Această formație tehnică (specifică specialiștilor italieni ai perioadei) explică profilul lui Vignali în România: nu doar proiectare, ci și antrepriză, execuție, fabrici de materiale și organizare de șantier.

Vine în România în 1893 (în surse apare explicit sosirea la București în acel an), într-un context de modernizare urbană accelerată inițiată de Regele Carol I. La scurt timp este chemat la Iași, pentru conducerea serviciului de arhitectură al Primăriei (șef al serviciului / arhitect-șef). În urma unui conflict politic local, este îndepărtat din funcția de arhitect-șef, după care se mută la București împreună cu colaboratorul Enrico Gambara.

Presa vremii îl prezintă ca „împământenit” (naturalizat), inclus într-o listă de italieni care au dobândit cetățenia română, ceea ce confirmă integrarea formală în România. În surse apare explicit ideea că era cetățean român „din 1904”, păstrând însă și cetățenia italiană. În decupajele de presă atașate apar și mențiuni de tip „știre oficială” privind încetățenirea (Senat / Monitorul oficial), respectiv apariții în presă locală unde este numit „arhitect al primăriei Iași”, care, coroborate, întăresc traseul său instituțional.

Familie, viață personală, sociabilitate

La Iași se căsătorește cu Sofia Tuduri, dintr-o familie boierească (înrudiri cu Negruzzi și Gane; în surse este precizată filiația prin Ion Tuduri și Sevastița născută Gane). Au trei copii: Giovanni (Nino, n. 1901), Oriele (Lia, n. 1903) și Petru (n. 1907). Familia cumpără o vie la Socola și își construiește o casă, intenționând inițial să se stabilească la Iași.

În documentația studiată este descris ca om „cumpătat”, cu un stil de viață urban activ, dar fără excese: frecventa grădina Copou, juca tenis, participa la balurile Jockey Clubului, putea fi întâlnit la Bolta Rece. De asemenea, este consemnată și o dimensiune culturală în familie: interes pentru cultură, copiii repetă și susțin o reprezentație teatrală apreciată în vara lui 1916. Un alt detaliu genealogic menționat în surse este că provenea dintr-o familie italiană care își urmărea genealogia până în secolul al XVI-lea.

Vignali și Primul Război Mondial (scrisori, jurnal)

Între 15/28 august 1916 și 7/20 februarie 1917 scrie, în italiană, o serie de scrisori către fiul său mai mare din prima căsătorie, Gino, aflat în Italia. Scrisorile nu ajung la timp din cauza cenzurii, iar ulterior sunt reunite sub titlul „Mie memorie e appunti”, cu valoare de jurnal „la cald” al începutului războiului pentru România. Documentația reține și poziționarea lui din august 1916: entuziasm la intrarea României în război, solidaritate „latină” și adeziune la Antantă. Este menționat ca martor al bombardamentelor asupra Bucureștiului și al activității spitalului italian. În noiembrie 1916 pleacă din București spre Iași împreună cu un grup de italieni (Fantoli, Gambara, Stoppa, Beteo), cu permise ale Crucii Roșii. În perioada refugiului la Iași, familia resimte lipsurile orașului suprapopulat.

Într-o mărturie de familie reprodusă în documentație apare și decizia de a pleca în 1917 spre Italia, deși era cetățean român din 1904, pe traseul Rusia – Marea de Nord – Londra – Paris – Italia. Documentația notează că a rămas fidel României și a continuat să activeze până la moartea sa, în 1925, „în plină activitate profesională”. Numele este perpetuat în familie: un nepot primește prenumele Iginio (al doilea copil al lui Petru Vignali) – arhitect, se pare, absolvent UAIM în 1968.

Scrieri, memorii, mențiuni

Mie memorie e appunti (Memoriile și însemnările mele) – jurnal rezultat din scrisorile redactate în italiană (aug. 1916 – feb. 1917), cu valoare de document istoric al războiului văzut de un „italian împământenit”. Este menționată existența unui „jurnal zilnic” păstrat în familie (1917) și conținutul de observații despre front, armamente și politică, legat de decizia de plecare spre Italia. Pe Arhiva de Arhitectură există o fișă dedicată Casei I. Vignali (Dr. Felix 66) și apar mențiuni conexe despre firma Vignali–Gambara în alte fișe (de exemplu, autorizații/antrepriză).

Profil profesional și stilistic

Vignali este descris în primul rând ca specialist tehnic format în Italia, activ în marile șantiere ale epocii și apoi integrat în România modernizării de început de secol XX. Practic, profilul lui se compune din trei straturi care se suprapun în mod constant: profil municipal (Iași) – șef de serviciu / arhitect-șef în administrația locală, cu proiecte publice și urbanistice; profil antreprenorial (București și nu numai) – firmă de construcții împreună cu Enrico Gambara, capabilă să execute lucrări mari, inclusiv instituționale; profil industrial – materiale / finisaje, prin înființarea unei fabrici de mozaic în zona Vitan.

Din punct de vedere stilistic, în documentația studiată apar etichete stilistice precum neomaur / neomauritan (interpretări curente în ghiduri și presă). În plus, în București, implicarea sa în locuințe private și în clădiri reprezentative ale elitei (case/vile, clădiri administrative pentru mari proprietăți) sugerează o practică adaptată gusturilor eclectice ale epocii.

Firma Vignali & Gambara și activitatea de antrepriză

După 1906 se stabilește definitiv la București și, împreună cu Enrico Gambara, întemeiază firma de construcții Vignali & Gambara (în unele surse apare și forma „Vignali e Gambara”). Firma devine cunoscută prin realizări importante ale epocii. În documentație sunt menționate explicit și câteva lucrări executate de firmă: clădirea Bursei din București, Biserica Italiană, Palatul administrativ din Craiova, plus existența fabricii de mozaic în Vitan.

Lucrări, proiecte și atribuiri documentate

Clădiri publice și administrative

  • Baia Turcească (Baia Comunală), Iași – clădire publică realizată la sfârșitul secolului XIX; presa o atribuie ca fiind construită „sub coordonarea arhitectului Iginio Vignali”. (Adresa este frecvent dată ca Str. G.M. Cantacuzino nr. 16 în materiale turistice și presă.)
  • Clădirea Bursei, București – menționată în documentație între lucrările importante executate de firma Vignali e Gambara (înțelegând-o ca lucrare de execuție/antrepriză).
  • Palatul administrativ, Craiova – menționat ca realizare asociată cu firma Vignali & Gambara.
  • Clădirea Băncii comerciale, Craiova – menționată ca realizare (fără date complete de adresă/ani, în acest stadiu).
  • Fostul Palat Administrativ / Prefectura (și ansamblul instituțional), Botoșani – în presa locală apare execuția asumată de firmă, iar în unele materiale este menționat contractul semnat cu I. Vignali pentru execuție (planurile fiind ale lui Petre Antonescu).
  • Tribunalul / Palatul de Justiție (actual sediu al Judecătoriei), Botoșani – construit (1905–1907) de firma antreprenorilor asociați ieșeni Enrico Gambara și Ignatio Vignali, după planurile arhitectului Petre Antonescu (conform prezentărilor din presa locală).

Reședințe și vile particulare

  • Casa I. Vignali, Str. Dr. Felix nr. 66, București – casa arhitectului, datată 1914 (Arhiva de Arhitectură).
  • Vila Simona Lahovary, Str. Dumbrava Roșie nr. 13, București – proiect atribuit lui Iginio Vignali și Enrico Gambara; ulterior sunt menționate intervenții ale altor arhitecți. Documentația notează demolarea în 2010.
  • Clădirile administrației întreprinderilor Știrbey, Palatul Știrbey, Calea Victoriei nr. 107, București – sunt menționate ca atribuite lui Iginio Vignali, datate 1924.
  • Casa Balș - pentru proprietatea din Str. Buzești nr. 100, București – în 1913, firma Vignali și Gambara depune solicitarea de autorizație pentru o clădire parter + 2 etaje; autorizația menționează „planurile întocmite de Inginerii Vignali – Gambara”. Demolată în 1989
  • Casa de la Socola, Iași – locuință de familie ridicată pe via cumpărată de familie (fără adresă exactă în acest stadiu).

Alte proiecte

  • Biserica Italiană „Prea Sfântul Mântuitor”, Bd. Nicolae Bălcescu nr. 28, București – documentația precizează rolul lui Iginio Vignali ca antreprenor (alături de Mario Stoppa și Giuseppe Tiraboschi la arhitectură).
  • Fabrica de mozaic în zona Vitan, București – înființată după mutarea la București, în cadrul reorientării spre antrepriză și producție. „Catalogul și prețul curent al fabricei de lucrări în ciment și piatră artificială, Ing. Vignali, Gambara, București 1912” – indicat ca existență pe piața de anticar, confirmând activitatea industrială structurată a firmei (catalog de prezentare).
  • „Numeroase case particulare” – mențiune generică în documentație, fără adrese/beneficiari.

Referințe


Cât de utilă este această informație? Vă rugăm să votați apăsând pe o steluță...
Property Index