| Preț mediu de vânzare: | 1800€/mp util |
| Property INDEX: | RCS 312 |
| Amplasament: | 72 |
| Estetică exterioară: | 26 |
| Estetică interioară: | 18 |
| Funcționalități: | 33 |
Cartierul Floreasca. Construit pentru Omul Nou
Originea și toponimia: moșia Floreștilor și periferia de nord a Bucureștiului
Cartierul Floreasca ocupă un fragment din vechiul inel de moșii care înconjura Bucureștiul, în partea de nord a orașului, pe malul râului Colentina. Numele îi vine de la moșia boierilor Florești, atestată documentar încă din secolul al XVI-lea, pe vremea domniei lui Mihai Viteazul. Timp de aproape trei veacuri zona a rămas un teritoriu rural și mărginaș, iar transformarea ei într-un cartier propriu-zis a început abia după destrămarea marii proprietăți boierești, la începutul secolului XX. Straturile succesive ale acestei istorii — moșie, periferie insalubră, parcelări interbelice și, în cele din urmă, mare ansamblu de locuințe socialiste — explică structura aparte a țesutului urban de astăzi.
Moșia Floreștilor și satul de pe Colentina
În sec. XVI–XVII, teritoriul făcea parte din moșia domnească din jurul Bucureștiului și se întindea spre nord până în vadul Colentinei. Pe el se afla un sat mare, împărțit în trei vetre — Floreasca de Sus, de Mijloc și de Jos —, o așezare mărginașă în care viața rurală se organiza în jurul gospodăriilor de zarzavagii, al micilor conace de țară, al livezilor și grădinilor. Moșia aparținea neamului boieresc al Floreștilor, o veche familie din Țara Românească, cunoscută și sub forma Kalliarch (Caliarh), zisă Florescu. De la numele acestor stăpâni a rămas, prin uzul popular, toponimul Floreasca.
Cea mai veche mărturie păstrată din perioada boierească este biserica de pe Calea Floreasca nr. 216, aflată peste drum de lacul de astăzi. Atestată documentar în 1738, ea și-a pierdut pisania originală, astfel încât datarea și ctitoria rămân stabilite pe criterii stilistice. Istoricul George D. Florescu a atribuit zidirea ei, în stil brâncovenesc, postelnicului Istratie Florescu — văr al domnitorului Constantin Brâncoveanu —, ridicată probabil la sfârșitul secolului al XVII-lea și reparată în 1716. După marele cutremur din 1738, lăcașul a fost refăcut de marele vornic Ioniță Florescu și de soția sa, Anica Ghica. Redusă la ruină spre sfârșitul secolului al XIX-lea, biserica a fost restaurată în secolul XX de arhitectul Paul Smărăndescu, cu sprijinul financiar al familiei Negropontes; cu acest prilej a fost resfințită sub hramul Sfânta Sofia, după numele soției donatorului. Restul atribuirilor privind ctitorii și datarea exactă rămân documentar incerte, în lipsa izvoarelor originale.
Artera principală a zonei vechi era Drumul Plăcintei, cale de acces menționată în documente la sfârșitul secolului al XVII-lea, care traversa moșia Floreștilor și ducea spre târgul Bucureștilor. Acest traseu istoric avea să fie preluat, în linii mari, de Calea Floreasca de mai târziu, axa în jurul căreia s-a structurat întregul cartier.
Ultimii proprietari și destrămarea moșiei
Printre boierii de seamă ai familiei se numără Antonache Caliarch-Florescu, ban al Craiovei, care ridicase în apropierea dealului Colentina un conac înconjurat de livezi și grădini. Ultimul mare proprietar din neamul Florescu a fost Alexandru Emanoil Florescu (1822–1907), om politic important și apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. După divorțul acestuia, moșia a trecut în stăpânirea fostei sale soții, Elena Cornescu, care avea să joace un rol decisiv în dispariția marii proprietăți. Amintirea familiilor s-a păstrat în toponimia locală, prin străzile care le poartă numele — Manu, Cornescu, Rosetti-Bălănescu.
După moartea Elenei Cornescu, în 1916, moșia a fost cumpărată de Banca Chrissovelloni, care a parcelat-o și a vândut-o pe loturi în 1922. Momentul marchează sfârșitul marii proprietăți boierești și nașterea nucleului rezidențial din care avea să se dezvolte cartierul. Contextul era favorabil: după Primul Război Mondial, Bucureștiul primea un aflux masiv de populație, iar terenurile mărginașe, ieftine și încă neconstruite, deveneau atractive pentru parcelare.
Periferia insalubră și Groapa Floreasca
La cumpăna secolelor XIX și XX, precum și în primele decenii ale secolului XX, zona a rămas o periferie săracă a Capitalei, cu case modeste, terenuri virane, grădini de zarzavat și gropi. O parte din teren era exploatată pentru nisip și cărămidărie, iar pe suprafețele joase se depozitau deșeuri. Degradarea era veche: în cadastrul moșiei Florescu din 1898 figurau, lângă biserica ajunsă ruină, doar zidurile acesteia, o curte de circa 800 de metri pătrați și o groapă de nisip. În prelungirea mahalalei din jur s-a format ceea ce bucureștenii numeau Groapa Floreasca, un spațiu insalubru folosit pentru depozitarea gunoiului.
Imaginea zonei era una a contrastelor. Alături de primele parcelări de locuințe cochete, destinate funcționarilor și intelectualității urbane, se întindeau la margine cocioabe insalubre, locuite de muncitori și de oameni săraci. Lipsa canalizării făcea ca, pe vreme de ploaie, ulițele să se transforme în lacuri — motiv pentru care unele porțiuni erau poreclite Veneția Bucureștiului —, iar în 1930 locuitorii se plângeau autorităților de turmele de oi care pășteau în groapa Floreasca, un focar de infecție și de mizerie.
Pe acest fond mărginaș aveau să se suprapună, între cele două războaie mondiale, primele intervenții de urbanizare coerentă: hipodromul de pe malul lacului, parcelările pentru locuințe ieftine, marile dotări industriale și medicale și amenajarea lacului Floreasca. Ele constituie subiectul capitolului următor.
Nucleul interbelic: hipodromul, parcelarea și marile dotări moderne
După destrămarea moșiei și vânzarea terenurilor pe loturi, în 1922, zona a intrat, în perioada interbelică, într-un proces de transformare care avea să-i dea primele repere urbane moderne. Trei tipuri de intervenții s-au suprapus în doar două decenii: amenajările sportive de pe malul lacului, parcelările pentru locuințe și marile dotări industriale, medicale și hidrotehnice. Războiul avea însă să oprească dezvoltarea, lăsând cartierul, în bună parte, doar schițat pe hârtie.
Hipodromul și velodromul Floreasca
După Primul Război Mondial, cursele de cai au câștigat o popularitate crescândă, iar hipodromul de la Băneasa devenise neîncăpător. Inginerul Ion Matak, proprietar de herghelie, a cumpărat la începutul anilor 1920, de la Societatea de Locuințe Ieftine, un teren de circa 180.000 de metri pătrați pe șoseaua Ștefan cel Mare, unde s-a ridicat, în 1922–1923, Hipodromul Floreasca, pe malul lacului. Proiectul era legat de Societatea Națională pentru Îngrijirea Cailor de Rasă (SNIC), grupată în jurul lui George Negropontes.
Ansamblul cuprindea, de fapt, două circuite: Hipodromul Floreasca propriu-zis, aparținând SNIC, care răspundea standardelor internaționale, și cel al societății pentru încurajarea calului de trap și obstacole. În 1924, această din urmă societate a fost lichidată, iar SNIC i-a cumpărat terenul situat la sud; cursele de trap s-au mutat ulterior la noul hipodrom de la Băneasa. Perioada de glorie a fost scurtă, concentrată în intervalele 1924–1928 și 1933–1935. Pe latura de sud a funcționat câțiva ani un velodrom, amenajat într-o veche groapă de cărămidărie și considerat la vremea lui cel mai modern din sud-estul Europei.
După mijlocul anilor 1930, hipodromul a fost dezafectat, iar terenurile au început să fie parcelate. Pe locul velodromului avea să se ridice, după al Doilea Război Mondial, stadionul Dinamo. Amintirea vechilor grajduri s-a păstrat izolat în țesutul cartierului — o casă de pe strada Vornicul Manolache poartă și astăzi inscripția „Grajd”.
Parcelarea pentru locuințe ieftine și străzile cu nume de compozitori
Terenul fostului hipodrom, proprietatea SNIC — societate anonimă română aflată în lichidare —, a fost inclus în planul de lotizare a cartierului, sub forma a două parcelări distincte, Negroponte și SNIC, aceasta din urmă (Parcelarea Hipodromul Floreasca) suprapunându-se aproximativ peste conturul actual al zonei. Intenția de lotizare exista încă din 1923, dar parcelarea propriu-zisă, gândită pentru locuințe ieftine, s-a concretizat abia spre sfârșitul anilor 1930. La conturarea țesutului rezidențial a contribuit și Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, înființată în 1908 și inspirată de ideea orașului-grădină.
Planul de parcelare a terenului SNIC este atribuit arhitectului Duiliu Marcu. Planificarea urbanistică a unei bune părți din cartier și, mai ales, ideea de a da străzilor nume de compozitori sunt legate de arhitectul Corneliu Rădulescu, a cărui familie avea o educație muzicală aleasă. Așa se explică toponimia unitară, aparte în peisajul bucureștean, cu străzi purtând nume ca Bach, Beethoven, Chopin, Verdi, Puccini, Bizet, Glinka, Ceaikovski, Rahmaninov, Strauss sau Rossini. Atribuirea parcelării diferă între surse: planul terenului SNIC apare semnat de Duiliu Marcu, în timp ce planificarea unei părți din cartier și denumirile muzicale sunt puse pe seama lui Corneliu Rădulescu.
Al Doilea Război Mondial a întrerupt însă dezvoltarea. În cadrul lotizării inițiale a fost ridicat doar un număr mic de locuințe individuale, astfel încât cartierul rămăsese, la sfârșitul anilor 1940, un grid de străzi trasat și o infrastructură parțial realizată, presărate cu câteva vile. Această structură prealabilă avea să condiționeze decisiv forma pe care regimul comunist o va da ansamblului de mai târziu.
Marile dotări: spitalul, uzina Ford și lacul Floreasca
Paralel cu parcelările, zona a primit în anii 1930 câteva dintre cele mai importante dotări moderne ale Capitalei. În 1934 se deschidea Spitalul Clinic de Urgență, care avea să devină un reper medical major al Bucureștiului. Un an mai târziu, industria auto americană se instala pe Calea Floreasca: la 1 martie 1935, Ford România — reprezentată de Theodor Davila, fiul dramaturgului Alexandru Davila — înainta Ministerului Industriei și Comerțului propunerea pentru construirea unei uzine de montaj de automobile de lux la Calea Floreasca nr. 159.
Uzina de Montaj Ford Română S.A.R. adăpostea prima linie de montaj operațională a concernului american din Europa de Est. Hala, în stil modernist, avea circa 140 de metri lungime, 45 lățime și 14 înălțime și a fost realizată de un colectiv de proiectare condus de arhitectul Emil Miclescu. Aici se asamblau anual în jur de 2.500 de automobile Ford V8, iar printre practicanții tinereții lor s-a numărat și viitorul rege Mihai I. Uzina a funcționat până la naționalizarea din 1948, când a fost transformată în întreprinderea Automatica; hala este astăzi monument istoric.
Tot în această perioadă s-a schimbat radical raportul zonei cu apa. În 1936, sub domnia lui Carol al II-lea, a fost amenajat lacul Floreasca, cu o suprafață de aproximativ 70 de hectare, ca parte a sistemului hidrotehnic al salbei de lacuri de pe Colentina, alături de Herăstrău și Tei — lucrări legate de numele inginerului Nicolae Caranfil. Asanarea și regularizarea lacului au transformat malurile insalubre de odinioară într-un cadru de loisir și au ridicat considerabil potențialul urbanistic al întregii zone.
Astfel, la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, fosta periferie insalubră dispunea deja de un grid de străzi, de infrastructură parțială și de repere industriale, medicale și hidrotehnice de prim rang. Cartierul de locuințe rămânea însă, în cea mai mare parte, un proiect neîmplinit. Reluarea lucrărilor și transformarea zonei într-un mare ansamblu de locuințe colective aveau să vină abia după 1950, sub regimul comunist — subiectul capitolului următor.
Construirea cartierului socialist (1955–1962)
Transformarea radicală a zonei a venit abia după 1950. Pe structura interbelică — gridul de străzi trasat de lotizarea fostului hipodrom și infrastructura parțial realizată — regimul comunist a suprapus primul mare ansamblu de locuințe colective planificate din Bucureștiul postbelic. Rezultatul a fost un cartier considerat de mulți specialiști un ansamblu-etalon, atât prin momentul construcției, cât și prin calitatea locuirii pe care avea să o ofere.
Reluarea proiectului și contextul post-Stalin
După încheierea războiului, lucrările întrerupte au fost reluate, iar începând cu 1955 a fost propus un nou plan de dezvoltare a cartierului. Structura moștenită a fost decisivă: gridul de străzi și infrastructura deja realizate, precum și cele câteva locuințe individuale păstrate, nu au permis organizarea blocurilor în jurul curților interioare închise, tipice cvartalului de inspirație sovietică. A rezultat astfel o structură hibridă, care amintește deopotrivă de spațiile comunitare ale cvartalelor și de simplitatea clădirilor-bară amplasate paralel, prefigurând urbanismul anilor 1960.
Momentul era, ideologic, unul incert. Moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, în 1953, generase o schimbare de viziune la Kremlin, ilustrată de discursul lui Nikita Hrușciov din 1954, care condamna excesele formale ale realismului socialist și introducea două elemente noi: economia și, ulterior, inspirația din arhitectura vernaculară. Floreasca marchează exact acest punct de cotitură — trecerea de la limbajul monumental stalinist spre o abordare economică și cantitativă. Prin această poziționare și prin apropierea de urbanismul liber, cartierul a generat, pentru prima oară în context local, un ansamblu de locuire în parc.
Etapele de construcție și colectivul de arhitecți
Cartierul a fost edificat în etape. Prima, între 1956 și 1958, a vizat perimetrul cuprins între Calea Floreasca, Calea Barbu Văcărescu, strada Ceaikovski și strada Glinka: 45 de blocuri cu circa 1217 apartamente pentru aproximativ 5300 de locuitori, dotate cu spații comerciale la parter, o școală, o grădiniță, o creșă și o policlinică-dispensar. A doua etapă, între 1958 și 1959, propunea extinderea spre sud, până la strada Rossini, cu încă 27 de blocuri și 886 de apartamente, precum și extinderea la nord de Ceaikovski. Zona nordică a fost dezvoltată integral ulterior, ajungându-se la 57 de blocuri cu 1342 de apartamente, dar folosind alte tipuri de construcții.
Cifrele privind ansamblul complet diferă în funcție de sursă și de perimetrul luat în calcul. La nivelul întregului cvartal, autoritățile au ridicat în jurul anului 1960 circa 102 blocuri de 2–5 niveluri, cu aproximativ 2559 de apartamente, la care s-au adăugat vile realizate prin cooperare și câteva blocuri-turn la marginea fostei gări Floreasca — în total în jur de 3001 apartamente, construite prin Statul Popular al Capitalei, prin Ministerul Agriculturii și Silviculturii.
Proiectarea blocurilor a fost realizată la Institutul Proiect-București: autor era arhitectul Corneliu Rădulescu, iar colaboratori, arhitecții Alfred Tanenzapf, Virgil Nițulescu, Felix Zelig și Hans Gross. Cartierul a fost prezentat de Corneliu Rădulescu în revista Arhitectura (1957) și, ulterior, în Arhitectura R.P.R. (1958–1959), publicații care documentează etapele de construcție și concepția de ansamblu.
Arhitectura: de la realismul socialist la formula „național în formă”
Prima etapă ilustrează, la nivelul limbajului arhitectural, trecerea de la realismul socialist spre abordarea economică și cantitativă: blocuri-bară cu regim redus de înălțime, de regulă patru niveluri, gândite fără lifturi și dispuse paralel, pe străzi înguste și drepte. Zona dezvoltată ulterior, mai ales la nord de Ceaikovski, ilustrează însă un alt discurs ideologico-arhitectural, orientat spre arhitectura vernaculară — o expresie „națională în formă, dar socialistă în conținut”. Apar astfel elemente decorative de inspirație tradițională: acoperișuri de țiglă, arcade la balcoane, pergole de lemn sau polate peste intrări și fațade colorate în tonuri pastelate, alternate de la o clădire la alta.
Un fapt notabil ține de toponimie: deși regimul a intervenit adesea asupra numelor de străzi, denumirile burgheze cu nume de compozitori din parcelarea interbelică au fost, în cea mai mare parte, păstrate. Câteva artere au primit temporar nume rusești — precum M. Gorki și L. Tolstoi —, pe care s-au aplicat proiecte-tip de blocuri (tipurile D și F). Unitatea de concepție, cu aceleași principii și adesea aceleași planuri arhitecturale reluate în anii 1950–1960, explică omogenitatea vizuală a cartierului.
Dotările integrate: parc, cinematograf, școli și comerț
Floreasca a fost gândit ca un micro-raion cu toate facilitățile la îndemână: magazine la parterul blocurilor, școli, grădinițe și creșe, policlinică-dispensar, o piață, spații comerciale grupate, baze sportive și un cinematograf. Aceste dotări, integrate în țesutul rezidențial, dădeau cartierului autonomia unui mic oraș și susțineau imaginea unei locuiri moderne, convenabile pentru standardele epocii.
Parcul central al cartierului — actualul parc Garibaldi — a fost conceput inițial în jurul clădirii Clubului Muncitoresc, pentru a fi modificat ulterior. La una dintre extremitățile spațiului verde a fost amplasat cinematograful de tip cinemascop, devenit simbol al modernității — un proiect-tip realizat de arhitecta Mariana Bucur și publicat în revista Arhitectura în 1963. În jurul parcului au apărut spații comerciale și o cofetărie pe Calea Floreasca, iar două străzi transversale largi, Ceaikovski și Glinka, dotate cu spații comerciale și verzi generoase, funcționau, alături de parc, drept spațiile publice majore ale cartierului.
Dincolo de blocuri și de dotări, adevărata identitate a cartierului avea să fie dată de spațiile verzi dintre blocuri și de proiectul peisagistic care le însoțea — subiectul capitolului următor.
Peisajul și spațiul public
Ceea ce deosebește Floreasca de alte cartiere de blocuri ale epocii nu sunt atât locuințele, cât spațiile dintre ele. Cartierul este unul dintre cele mai verzi ale Bucureștiului, iar raportul ridicat dintre suprafața verde și cea construită îi dă o identitate aparte față de zonele învecinate. Această calitate se datorează unui proiect peisagistic ambițios, realizat doar parțial, și modului în care locuitorii au continuat, în timp, ceea ce planificatorii lăsaseră neterminat.
Proiectul peisagistic: de la amenajarea rigidă la orașul-grădină
Proiectul peisagistic al cartierului a fost realizat de o echipă interdisciplinară de la ISCOR (Institutul central pentru sistematizarea orașelor și regiunilor), Atelierul de parcuri: arhitecții Dan Bacalu, Silvia Granet și Elena Andone, împreună cu inginerul horticol Irene Gewölb, alături de Corneliu Rădulescu. Lucrarea a fost emblematică pentru mișcarea de recuperare a naturii urbane de la mijlocul anilor 1950.
Concepția a evoluat vizibil de la proiect la realizare. Parcul central al cartierului — actualul parc Garibaldi — fusese gândit inițial rigid, cu axe de simetrie și accente monumentalizante; un al doilea plan, publicat în 1957, aducea o schimbare radicală de viziune, cu o abordare compozițională mai liberă, inspirată de principiile orașului-grădină și de interpretarea în stil gardenesque a parcului englez, cu secvențe vizuale variate și locuri de joacă pentru copii.
Proiectul urmărea să rupă monotonia blocurilor-tip prin mijloace de peisagistică. Fiecare stradă perpendiculară pe artera principală urma să aibă la intrare un grup de arbori de esență diferită — o stradă dominată de castani, alta de platani, alta de ulmi sau de tei; la fiecare intrare de bloc erau prevăzute grupuri diferite de arbori și arbuști decorativi, de la iasomie și liliac la trandafiri; iar terenurile de joacă erau diferențiate pe grupe de vârstă, cu leagăne, balansoare, tobogane și bazine de nisip.
Din rațiuni economice, planul ambițios a fost însă abandonat în favoarea unor plantații minimale, așa cum apar ele în varianta publicată în 1958. Amenajările din jurul blocurilor primei etape au rămas o soluție intermediară, cu o geometrie ușor ordonată și simetrizată, în vreme ce în zona nordică, construită mai târziu, amenajarea a fost minimală, la limita sterilității. Bazinul de nisip a rămas elementul specific al întregului cartier și cea mai lizibilă urmă a amenajării inițiale.
Spațiile verzi interstițiale și aproprierea lor
Paradoxal, tocmai nefinalizarea proiectului peisager a devenit una dintre calitățile majore ale zonei: a lăsat loc locuitorilor să-și aproprieze spațiile comunitare și a generat un atașament real față de cartier. Caracterul aparte al Floreascăi nu e dat, de fapt, de spațiile verzi publice, ci de spațiile interstițiale, fără nume, din jurul blocurilor — cele care, în multe alte cartiere, nu reușesc să-și găsească un sens social.
Aici, modul de realizare a locuințelor — inclusiv la partere joase și la demisol — și plantarea parțială a spațiilor dintre blocuri au dus în timp la o privatizare a suprafețelor verzi adiacente locuințelor, până la apariția unor „apartamente singure în curte”, o formulă folosită de peisagista Ioana Tudora. Locuitorii au continuat, practic, proiectul peisager: au plantat vegetație în jurul blocurilor — cartată ulterior în lucrarea de cercetare a Oanei Pîrvu —, au amenajat mici grădini în dreptul ferestrelor și au îngrijit spațiile comunitare din vecinătate.
Această investire personală și de grup în spațiu a generat atașament și o istorie trăită a comunității. Dincolo de confortul locuirii, construirea în timp a acestui peisaj hibrid — rezultat al proiectului oficial și al intervențiilor individuale — a lăsat o moștenire și o memorie colectivă a cartierului, un patrimoniu comun imaterial, care completează dimensiunea sa fizică.
Marile spații verzi: parcurile Verdi, Garibaldi și Floreasca
La scara întregii zone, Floreasca rămâne unul dintre cele mai verzi cartiere ale Bucureștiului. La nord se învecinează cu parcul Verdi, iar la sud înglobează parcul Garibaldi; alte două spații verzi publice majore sunt malul lacului Floreasca și parcul omonim. Fiecare are un caracter propriu, apreciat diferențiat de comunitate: parcul Garibaldi pentru atmosfera familială și dotările sale, parcul Verdi pentru ambianța mai sălbatică, malul lacului pentru aspectul său natural, iar parcul Floreasca pentru amenajările destinate copiilor și sportivilor.
Împreună, de la parcuri și malul lacului până la grădinile interstițiale dintre blocuri, aceste spații alcătuiesc o rețea gradată, de la privat la comunitar și public, considerată de specialiști cea mai importantă resursă a cartierului. Această calitate a locuirii avea să fie dublată, în epocă, de o intensă construcție de imagine: Floreasca a fost prezentat drept raionul „Omului Nou” și model al locuinței socialiste — subiectul capitolului final.
Imaginea și comunitatea „raionului Omului Nou”
În doar două decenii, fosta periferie insalubră, având în centru întreprinderea Ford și o parcelare de loturi individuale, s-a transformat într-un „orășel” cu peste 10.000 de locuitori — după unele estimări, aproape 15.000. Fiind primul mare cartier ridicat de regimul comunist, Floreasca a fost așezat de autorități în vitrina „mărețelor realizări” și a ajuns să întruchipeze idealul locuinței socialiste. Dincolo de blocuri și de spațiile verzi, cartierul a devenit astfel și un obiect de propagandă, și o comunitate cu un profil social aparte.
Vitrina noii locuiri socialiste
Construcția cartierului a fost documentată pas cu pas de presa vremii, prezentată în filme documentare și de ficțiune, folosită ca scenă pentru discursuri politice și ca decor de film, iar zona a fost inclusă în traseele oficiale, cu tururi ghidate pentru delegații și personalități aflate în vizită. Filmul documentar Iată fostele gropi Floreasca, realizat de Studioul Sahia în 1958, ilustra triumful noii orânduiri asupra mizeriei de dinainte.
Într-un discurs din 1958, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul Partidului Muncitoresc Român, a lăudat raionul ca pe un pas înainte, prin îndepărtarea de tehnicile tradiționale de construcție, cu cărămidă și mortar, și prin utilizarea panourilor din beton prefabricate industrial. Imaginea cartierului construită de presă a fost cercetată ulterior de istoricii Andrei Răzvan Voinea și Cristian Dumitrescu, care au identificat zece teme recurente; la loc de frunte se afla contrastul dintre vechi — asociat capitalismului și burgheziei — și nou, socialist.
Articolele epocii, scrise într-o cheie ideologică, criticau burghezia, insistau asupra aspectului insalubru al zonei de dinainte de comunism și preaslăveau avântul tehnologic din construcții, sprijinul sovietic și portretul muncitorului constructor. Floreasca era prezentată ca un „șantier al tineretului”, unde munca voluntară a noilor locatari — la amenajarea parcului și a bazei sportive sau la dezăpeziri — confirma imaginea „omului nou” mutat la bloc, care, venind din condiții grele, devenea, potrivit discursului oficial, un cetățean mai bun.
Un cartier favorizat: locuitorii raionului
În perioada comunistă, Floreasca a devenit un cartier favorizat, locuit de muncitori fruntași, de funcționari de partid și de cadre ale Securității. Apartamentele confortabile pentru standardele epocii, apropierea de centru și absența întreruperilor de utilități întrețineau imaginea unui cartier privilegiat. Această istorie socială a fost documentată pe larg de proiectul de cercetare Arhitectura nostalgiei: istoria cartierului Floreasca (1895–1968), coordonat de istoricul Andrei Răzvan Voinea și realizat de o echipă interdisciplinară de istorici, arhitecți, sociologi și urbaniști — printre care Andrei Mihail, Maria Șalaru, Irina Calotă-Popescu, Irina Băncescu și Mircea Dragomir.
Viața comunitară și limitele apartamentelor
Locuitorii primelor decenii formau o comunitate strânsă, cu relații puternice între vecini. Copiii se jucau împreună în spațiile comune dintre blocuri, iar părinții se cunoșteau și colaborau la activități precum întreținerea spațiilor verzi. Așa cum arată sociologa Maria Șalaru, cartierul era bine echipat cu facilități care făceau viața convenabilă: magazine la parterul blocurilor, școli, grădinițe, creșe și locuri de joacă.
Modelul de micro-raion era completat de o rețea densă de dotări sociale și culturale: parcul Verdi și mai multe baze sportive — date în folosința întreprinderilor Automatica și I.C.S.I.M., a G.I.C.L. și a cooperației Voința —, cinematograful, piața, complexul comercial al U.C.E.C.O.M., două școli gimnaziale și un liceu, grădinițe și creșe, un dispensar, ștranduri și un complex sportiv cu debarcader și promenadă pe malul lacului.
Cu toate acestea, apartamentele — deși bine gândite pentru perioada în care au fost construite — aveau și deficiențe: băi foarte mici, bucătării înghesuite și lipsa unui confort modern, resimțite mai ales de familiile numeroase. Tocmai de aceea, calitatea locuirii în Floreasca a ținut, în timp, mai puțin de apartamentul propriu-zis și mai mult de vecinătatea sa imediată — spațiul dintre blocuri, comunitatea și dotările din jur.
Așa se încheie perioada de formare a cartierului: de la moșia boierească și periferia insalubră, prin nucleul interbelic al hipodromului și al parcelărilor, până la marele ansamblu socialist care i-a fixat structura, peisajul și identitatea. Această structură gradată de spații — private, comunitare și publice — și memoria colectivă a locuitorilor au rămas, dincolo de epoca ce le-a dat naștere, resursa cea mai de preț a Floreascăi.
Personaje
Arhitectură
Peisagistică (echipa ISCOR)
Cercetători și autori
Personalități istorice
*
De ce are cartierul Floreasca străzi cu nume de compozitori?
Acum aproape o sută de ani, primarul de atunci al Bucureștiului a chemat trei arhitecți și le-a cerut să construiască un cartier de blocuri cu apartamente mici și ieftine pe locul fostei gropi de gunoi a orașului. Se întâmplă să știu cum s-au întâmplat lucrurile direct de la unul dintre acești trei arhitecți. De la soția lui, mai precis, Doamna Maria Rădulescu. Erau o familie celebră în Bucureștiul interbelic, însă și în lumea mondenă din Berlin și Paris. Chiar am scris mai multe articole despre ei de-a lungul vremii, și o să scriu câteva cuvinte și mai jos, la sfârșitul textului.
Soțul Doamnei Rădulescu, Corneliu (Bibi) Rădulescu (ϯϯ), a făcut planificarea urbanistică și parcelarea unei bune părți a ceea ce vedem acum în cartierul Floreasca. Și tot el a cerut ca să fie date străzilor nume de compozitori – ei având cu toții în familie o educație muzicală aleasă. De aceea au multe străzi acele nume ciudate unor bucureșteni, pe care le stâlcesc amuzant la pronunțare: Chopin, Ceaikovski, Glinka, Bach, Puccini, Bizet, Verdi, Rahmaninov, Strauss, Beethoven. Dar proiectarea efectivă a blocurilor și începerea construcțiilor au fost făcute de comuniști, în perioada 1949-1958.
Așadar, au făcut blocuri ieftine în noul Cartier Floreasca, cu apartamente pe care și le puteau permite cei din clasele medii, și chiar mai jos de ele. Străzi înguste și drepte, paralele, altele perfect perpendiculare, blocuri cu înălțime maximă de patru niveluri, pentru a nu fi nevoie de lifturi. Au plantat copaci, mulți copaci, au făcut mici grădini în jurul lor. Știau că acum, peste o sută de ani, vom vedea copaci mari și umbroși si vom spune că iată, ce locuri frumoase, dar ei au trăit în mare austeritate atunci.
Când au înșfăcat comuniștii puterea, și-au dat seama că e un lucru bun ce au început ei, și au continuat proiectul. Mai ales că se potrivea perfect cu planurile lor de a face blocuri peste tot, așa cum le-au făcut pe cele din cvartalele Kiseleff, Eroilor sau Primăverii, despre care am scris deja, cam în aceeași perioadă. Și foarte surprinzător, au păstrat numele burgheze ale străzilor din Cvartalul Floreasca!!! Construirea unor noi blocuri a continuat în ritm susținut în anii 50 – 60, cu aceleași concepte și chiar planuri arhitecturale, așa că acest cartier e foarte unitar din acest punct de vedere. O foarte plastică și frumoasă descriere a făcut Alexandru Nemoianu, ajungeți la ea apăsând pe linkul de mai jos.
Sigur, după atâta timp, blocurile s-au deteriorat, mai ales că primarii de după revoluție nu au mai investit în refacerea lor, și nici măcar în menținere. Câteva au fost reparate pe banii locatarilor, însă foarte puține, pentru că, având apartamente mici și multe, nu reușești aproape niciodată să-i aduci pe toți la un numitor comun. În unele e atât de murdar și un miros atât de sordid în spațiile comune, încât îți ții respirația până ajungi la destinație, sperând că în apartament e altfel. Însă rareori se întâmplă ca mirosul să se oprească la ușă și să se sfiască să intre… ☹
Și spațiile dintre blocuri sunt îmbâcsite, puține grădini au mai rămas funcționale, să iasă acolo vecinele la o cafea. Pe străzile mari (Calea Floreasca, Barbu Văcărescu), dar și pe cele de trecere, în egală măsură (Ceaikovski, Glinka), traficul a devenit infernal, așa să tot farmecul cartierului se duce acolo pe apa sâmbetei. Ba încă și pe următoarele străduțe în spatele lor. Apartamentele în aceste blocuri vechi din Cvartalul Floreasca se vând cu prețuri în jurul a 2,000€/mp util, când mai sus, când mai jos, dar nu prea mult. (George Butunoiu – august 2022)
Și o scurtă poveste despre Doamna Rădulescu și despre arhitectul dânsei soț…
Doamna Maria Rădulescu provenea dintr-o familie de mari intelectuali și artiști, fiind și verișoara Magdalenei Rădulescu, printre alții. Scriitoare și traducătoare (a tradus tot Gide, dar și alți scriitori francezi) cunoscută încă de tânără în elitele culturale, era protectoarea bogată a copiilor teribili ai vremurilor (Eliade, Cioran, Acterienii), aceștia mai mici cu o jumătate de generație decât dânsa. Îi hrănea când ajungeau în zonă, și mai dormeau și acolo uneori, când se făcea prea târziu ca să mai ajungă pe la casele lor. Cum nu toți reușeau să prindă un loc pe canapea, adormeau direct pe covoare… Am cunoscut-o pe Doamna Rădulescu pe vremea comuniștilor, când eu intrasem la facultate și dânsa avea peste 90 de ani.
Doamna Rădulescu, o blondă fermecătoare în pozele din albumele ei vechi, a fost căsătorită cu un arhitect cunoscut al vremurilor, dintr-o familie aristocratică și bogată. El a construit blocul cu fațada din cărămidă roșie de pe Batiștei, chiar în spatele hotelului Intercontinental acum, chiar pentru ei și pentru mai multe alte familii de arhitecți. Pentru ei și-au rezervat tot etajul 9 (ultimul) și acoperișul blocului pe care au construit o piscină – se pare că primul bloc (și singurul din București și din țară, multă vreme) cu piscină pe acoperiș. La etajul 8 locuia arhitectul Horia Maicu, pe a cărui soție am cunoscut-o tot atunci, și care mi-a povestit ce proiecte a avut soțul ei. Și Doamna Rădulescu și Doamna Marcu, la fel de bătrână, au rămas să locuiască în acel bloc construit de ei înșiși până prin anii 80, când le-am cunoscut eu.
Doamna Rădulescu și soțul ei mergeau des la Paris în perioada interbelică, și aveau acolo o limuzină decapotabilă foarte mare, exact ca în filme. Când ajungeau, ziarele mondene deja anunțau evenimentul: iarăși a sosit în Paris misteriosul cuplu de străini, cu fermecătoarea blondă și frumosul turc, și se plimbă în luxoasa lor mașină decapotabilă… (soțul ei era foarte brunet, și la Paris și Berlin îl credeau turc). Mi-a arătat și mie câteva astfel de ziare, pe care le mai păstrase. Și la fel de interesantă a fost și soarta singurului lor copil, pianist, educat acasă de însăși Doamna Rădulescu, până la liceu, despre care am scris odată un mic text legat de onoarea de nedezlegat a cuvântului dat… (George Butunoiu)
Referințe:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.