Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane ca rețea
Arhitectură:

Corneliu Rădulescu (ϯ)
(n. 1903 - d. 1973)


Specializare: proiectare |
Stil dominant: modernist interbelic

Blocul Rădulescu-Maicu
6-12 niveluri, 1946, modernist interbelic, risc seismic U3
Casa Aristide Foulquier (supraetajare și adaos corp nou 1933)
case/vile, 2-5 niveluri, eclectic regional
Casa Arthur Welther
2-5 niveluri, 5 apartamente, 1937, modernist interbelic
Casa Nicolae Hlebkian
case/vile, 2-5 niveluri, 1941, mediteraneean, monument clasa B
Cvartalul Floreasca - blocurile comuniste timpurii
cvartale, 102 blocuri, 2-5 niveluri, 2559 apartamente, 1960, funcționalist socialist

Arhitectul Corneliu (Bibi) Rădulescu

Corneliu Rădulescu, numit Bibi de către familie și apropiați, s-a născut la 26 ianuarie 1903 în București, România. Naționalitate: română. În datele biografice păstrate despre familie apare ca fiu al lui Gheorghe (funcționar) și al Mariei. A decedat în 1973 (locul decesului nu este menționat constant în materialele publice sintetice). A fost căsătorit cu Maria Rădulescu, scriitoare și traducătoare, verișoara Magdalenei Rădulescu, o cunoscută pictoriță și sculptoriță, elevă a lui Bourdelle la Paris. Au avut un fiu, tot Corneliu, pianist și profesor la Conservator, căsătorit cu o mare pianistă, Suzana Szörenyi.

Studii și formare

Corneliu Rădulescu a urmat Școala Superioară de Arhitectură din București. Există o mică neconcordanță în cronologiile sumare: absolvirea este menționată în 1928, iar „devine arhitect” în 1929 (formulă folosită uneori pentru anul diplomei/echivalării dreptului de semnătură ori pentru intrarea efectivă în profesie). În perioada studenției este consemnat ca desenator la Ministerul Lucrărilor Publice, ceea ce sugerează o formare practică timpurie în aparatul tehnic al statului. S-a înscris în Corpul Arhitecților la 6 mai 1933.

După absolvire a lucrat ca arhitect în cadrul Primăriei Municipiului București. După 1948, cariera sa devine preponderent administrativă în același aparat: șef de serviciu, apoi subdirector în cadrul PMB. Această traiectorie explică asocierea lui cu proiecte publice și de locuire colectivă din etapa timpurie a urbanismului socialist, unde rolurile de coordonare și integrare (șef de proiect / project manager, coordonator de servicii) au fost adesea la fel de importante ca semnătura strictă pe planșe.

Profil arhitectural și caracteristici stilistice

Deși este mai puțin prezent în sintezele „canonice” ale arhitecturii interbelice decât colegi mai mediatizați, Corneliu Rădulescu are o amprentă clară în două registre distincte: Registrul interbelic târziu, în care este asociat cu un limbaj variat, inclusiv mediteraneean pentru anumite vile și imobile de raport din a doua jumătate a anilor 1930. În această zonă, caracterul „mediteraneean” este înțeles ca un ansamblu de alegeri compoziționale și de atmosferă: volumetrii mai calme, raporturi plin–gol echilibrate, accente de loggii/terase, o expresie mai luminoasă și mai „civilă” decât modernismul strict sau decât neoromânescul ornamental. Apoi, registrul postbelic (anii 1950), în care este asociat cu locuirea colectivă și cu planificarea de ansamblu (cvartale / microcartiere), unde primează logica urbanistică, standardizarea tipologiilor și coordonarea interdisciplinară.

În literatura dedicată curentului mediteraneean din arhitectura interbelică românească, Corneliu Rădulescu este reținut tocmai pentru coerența stilistică a câtorva exemple punctuale (în special două imobile bucureștene din zona selectă a orașului, realizate conform „modei” sfârșitului anilor 1930) – vezi monumentala monografie a lui Mădălin Ghigeanu.

Lucrări și proiecte – listă restrânsă

  • Cartierul / cvartalul de locuințe Floreasca, București (proiectare și realizare în etapa 1955–1959; Corneliu Rădulescu este indicat ca șef de proiect în unele inventarieri, alături de o echipă mai largă de arhitecți)
  • Vila Stroe Mihnea, Bd. Aviatorilor, București (1938)
  • Casa / vila Nicolae Hlebkian, Aleea Alexandru nr. 5, București (intervenție majoră / transformare radicală pentru proprietari; asociată explicit cu stilul mediteraneean)
  • Vila din Str. Ion Negulici nr. 17, București (asociere; numele arhitectului este înscris pe clădire)
  • Imobil / casă asociată cu adresa Icoanei 38C, București (asociere în repertoriile de clădiri)
  • Blocul Rădulescu–Maicu, Str. Batiștei nr. 11, București (proiect realizat împreună cu Horia Maicu; clădire de locuințe colective concepută și ca locuire pentru familiile celor doi arhitecți)
  • Imobilul din Str. Speranței nr. 21, București (asociat cu expresia mediteraneeană, în logica finalului anilor 1930; menționat ca „lucrare importantă” în literatura de specialitate despre curentul mediteraneean)
  • Casa Arthur Welther, Str. Eremia Grigorescu nr. 11, București (clădire de locuințe; este consemnată autorizația din 1937 în favoarea proprietarului, cu arhitect Corneliu Rădulescu)
  • Casa Aristide Foulquier (supraetajare și adaos corp nou, 1933)

Relația cu curentul mediteraneean în arhitectura interbelică

Corneliu Rădulescu este introdus în literatura despre curentul mediteraneean interbelic românesc prin două imobile bucureștene considerate coerente stilistic: Aleea Alexandru nr. 5 (proprietar Hlebkian) și Str. Speranței nr. 21. În această lectură, importanța lui nu ține de volum de operă cunoscută, ci de claritatea cu care cele două exemple ilustrează o direcție estetică specifică anilor 1937–1939: o arhitectură de locuire cu ambiție de confort, reprezentare discretă și compoziție echilibrată, fără încărcătura ornamentului istoricist. Un element de context relevant, consemnat în istoriile de utilizare ale imobilelor, este faptul că imobilul de la Aleea Alexandru nr. 5 a avut în anii 1954–1955 o folosință legată de Corpul Diplomatic al Marii Britanii în România (în logica instituțională a perioadei).

Carieră, reputație profesională și context politic postbelic

În materialele memorialistice și în relatările de breaslă (mai ales cele care privesc tranziția de după război), Corneliu Rădulescu este uneori menționat împreună cu Horia Maicu ca exemplu de arhitect interbelic care s-a adaptat prea rapid la noul regim și la noul aparat administrativ. În aceeași cheie este amintită și situația continuării locuirii lor în clădirea pe care o proiectaseră pentru ei înșiși (Batiștei 11), într-un context în care multe locuințe mari au fost confiscate, naționalizate și subdivizate. Acest tip de afirmații trebuie privit ca parte a istoriei sociale a breslei, mai ales că perioada a produs tensiuni și resentimente între generații, între practicienii rămași în zona privată și cei integrați în aparatul de stat.

Referințe (despre Corneliu (Bibi) Rădulescu)

Mai jos sunt câteva amintiri din vremea în care naratorul a locuit, ca student, în camerele pentru servitori (camerele de serviciu) ale familiei Rădulescu, în blocul lor din Batiștei 11, și era adesea invitat în saloane și în bibliotecă pentru a asculta amintiri...

O scurtă poveste despre Doamna Maria Rădulescu și despre atunci celebrul dânsei soț

Doamna Maria Rădulescu provenea dintr-o familie de mari intelectuali și artiști, fiind și verișoara Magdalenei Rădulescu, printre alții. Scriitoare și traducătoare (a tradus tot Gide, dar și alți scriitori francezi) cunoscută încă de tânără în elitele culturale, era protectoarea bogată a copiilor teribili ai vremurilor (Eliade, Cioran, Acterienii), aceștia mai mici cu o jumătate de generație decât dânsa. Îi hrănea când ajungeau în zonă, și mai dormeau și acolo uneori, când se făcea prea târziu ca să mai ajungă pe la casele lor. Cum nu toți reușeau să prindă un loc pe canapea, adormeau direct pe covoare… Am cunoscut-o pe Doamna Rădulescu pe vremea comuniștilor, când eu intrasem la facultate și dânsa avea peste 90 de ani.

Doamna Rădulescu, o blondă fermecătoare în pozele din albumele ei vechi, a fost căsătorită cu un arhitect cunoscut al vremurilor, dintr-o familie aristocratică și bogată. El a construit blocul cu fațada din cărămidă roșie de pe Batiștei, chiar în spatele hotelului Intercontinental acum, chiar pentru ei și pentru mai multe alte familii de arhitecți. Pentru ei și-au rezervat tot etajul 9 (ultimul) și acoperișul blocului pe care au construit o piscină – se pare că primul bloc (și singurul din București și din țară, multă vreme) cu piscină pe acoperiș. La etajul 8 locuia arhitectul Horia Maicu, pe a cărui soție am cunoscut-o tot atunci, și care mi-a povestit ce proiecte a avut soțul ei. Și Doamna Rădulescu și Doamna Marcu, la fel de bătrână, au rămas să locuiască în acel bloc construit de ei înșiși până prin anii 80, când le-am cunoscut eu.

Doamna Rădulescu și soțul ei mergeau des la Paris în perioada interbelică, și aveau acolo o limuzină decapotabilă foarte mare, exact ca în filme. Când ajungeau, ziarele mondene deja anunțau evenimentul: iarăși a sosit în Paris misteriosul cuplu de străini, cu fermecătoarea blondă și frumosul turc, și se plimbă în luxoasa lor mașină decapotabilă… (soțul ei era foarte brunet, și la Paris și Berlin îl credeau turc). Mi-a arătat și mie câteva astfel de ziare, pe care le mai păstrase. Și la fel de interesantă a fost și soarta singurului lor copil, pianist, educat acasă de însăși Doamna Rădulescu, până la liceu, despre care am scris odată un mic text legat de onoarea de nedezlegat a cuvântului dat…

De ce are cartierul Floreasca străzi cu nume de compozitori?

Acum aproape o sută de ani, primarul de atunci al Bucureștiului a chemat trei arhitecți  și le-a cerut să construiască un cartier de blocuri cu apartamente mici și ieftine pe locul fostei gropi de gunoi a orașului. Se întâmplă să știu cum s-au întâmplat lucrurile direct de la unul dintre acești trei arhitecți. De la soția lui, mai precis, Doamna Maria Rădulescu. Erau o familie celebră în Bucureștiul interbelic, însă și în lumea mondenă din Berlin și Paris. Chiar am scris mai multe articole despre ei de-a lungul vremii, și o să scriu câteva cuvinte și mai jos, la sfârșitul textului. 

Soțul Doamnei Rădulescu, Corneliu (Bibi) Rădulescu (ϯϯ), a făcut planificarea urbanistică și parcelarea unei bune părți a ceea ce vedem acum în cartierul Floreasca. Și tot el a cerut ca să fie date străzilor nume de compozitori – ei având cu toții în familie o educație muzicală aleasă. De aceea au multe străzi acele nume ciudate unor bucureșteni, pe care le stâlcesc amuzant la pronunțare: Chopin, Ceaikovski, Glinka, Bach, Puccini, Bizet, Verdi, Rahmaninov, Strauss, Beethoven. Dar proiectarea efectivă a blocurilor și începerea construcțiilor au fost făcute de comuniști, în perioada 1949-1958.

Așadar, au făcut blocuri ieftine în noul Cartier Floreasca, cu apartamente pe care și le puteau permite cei din clasele medii, și chiar mai jos de ele. Străzi înguste și drepte, paralele, altele perfect perpendiculare, blocuri cu înălțime maximă de patru niveluri, pentru a nu fi nevoie de lifturi. Au plantat copaci, mulți copaci, au făcut mici grădini în jurul lor. Știau că acum, peste o sută de ani, vom vedea copaci mari și umbroși si vom spune că iată, ce locuri frumoase, dar ei au trăit în mare austeritate atunci.

Când au înșfăcat comuniștii puterea, și-au dat seama că e un lucru bun ce au început ei, și au continuat proiectul. Mai ales că se potrivea perfect cu planurile lor de a face blocuri peste tot, așa cum le-au făcut pe cele din cvartalele Kiseleff, Eroilor sau Primăverii, despre care am scris deja, cam în aceeași perioadă. Și foarte surprinzător, au păstrat numele burgheze ale străzilor din Cvartalul Floreasca!!! Construirea unor noi blocuri a continuat în ritm susținut în anii 50 – 60, cu aceleași concepte și chiar planuri arhitecturale, așa că acest cartier e foarte unitar din acest punct de vedere. O foarte plastică și frumoasă descriere a făcut Alexandru Nemoianu, ajungeți la ea apăsând pe linkul de mai jos.

Sigur, după atâta timp, blocurile s-au deteriorat, mai ales că primarii de după revoluție nu au mai investit în refacerea lor, și nici măcar în menținere. Câteva au fost reparate pe banii locatarilor, însă foarte puține, pentru că, având apartamente mici și multe, nu reușești aproape niciodată să-i aduci pe toți la un numitor comun. În unele e atât de murdar și un miros atât de sordid în spațiile comune, încât îți ții respirația până ajungi la destinație, sperând că în apartament e altfel. Însă rareori se întâmplă ca mirosul să se oprească la ușă și să se sfiască să intre… ☹

Și spațiile dintre blocuri sunt îmbâcsite, puține grădini au mai rămas funcționale, să iasă acolo vecinele la o cafea. Pe străzile mari (Calea Floreasca, Barbu Văcărescu), dar și pe cele de trecere, în egală măsură (Ceaikovski, Glinka), traficul a devenit infernal, așa să tot farmecul cartierului se duce acolo pe apa sâmbetei. Ba încă și pe următoarele străduțe în spatele lor. Apartamentele în aceste blocuri vechi din Cvartalul Floreasca se vând cu prețuri în jurul a 2,000€/mp util, când mai sus, când mai jos, dar nu prea mult.

Doamna Maria Rădulescu, Eliade, Noica, Acterienii

Doamna Maria Rădulescu era membra înstărită a grupului lui Mircea Eliade, Noica, Acterienii, și adesea îi ajuta cu bani, îi invita la masă sau îi lăsa să doarmă la dânsa pe canapea sau pe jos, pe covor, când rămâneau prea târziu. Aici am întâlnit pe ultimii adevărați aristocrați ai spiritualității interbelice românești care încă mai trăiau prin anii 80, mai toți de vârsta Doamnei: academicieni (Domnul Geo, în special), scriitori, arhitecți. Toți adevărate personaje de roman. Nu am avut atunci inspirația să scriu într-un caiet tot ce am auzit acolo, și care va fi pierdut pentru totdeauna...

Chiar și la 90 de ani, se intuia cu ușurință frumusețea Mariei Rădulescu din tinerețe, și apoi din tot restul vieții, de altfel. S-a măritat de tânără cu Corneliu Rădulescu, un arhitect cunoscut în acele vremuri. Mergeau des la Paris, unde aveau o mașină decapotabilă atât de frumoasă, încât ajunsese cunoscută în marele oraș. Erau frumoși amândoi. Citeam în ziarele mondene ale Parisului pe care încă le păstrase Doamna Maria Rădulescu cum „la mystérieuse et ravissante blonde étrangère est venue de nouveau à Paris, accompagnée par son éblouissant mari turc (Corneliu Rădulescu era foarte brunet, și pentru francezi toți bruneții sunt turci), et sont arrivés au Théâtre Montparnasse dans leur fameuse voiture décapotable...”

Arhitectul Corneliu Rădulescu și blocul lor din Batiștei

Cunosc bine blocul Rădulescu-Maicu și istoria lui, deoarece am locuit în el. Și nu oriunde, ci chiar în apartamentul arhitectului Corneliu Rădulescu (Bibi), în camerele pentru servitori de la ultimul etaj, când eram student în anii 80. Nu mai trăia Corneliu Rădulescu, era doar soția lui în marele apartament, Doamna Maria Rădulescu, de care m-a legat o profundă admirație și o imensă afecțiune.

Doamna Maria Rădulescu a fost scriitoare și traducătoare, o mare specialistă și traducătoare a lui Andre Gide, în special. Avea 90 de ani când am ajuns eu la dânsa. Verișoara Magdalenei Rădulescu, pictoriță și sculptoriță cunoscută aceasta, discipolă a lui Bourdelle, în Academia căruia de la Paris a și studiat, de altfel. De aceea o parte dintre colecțiile Magdalenei Rădulescu erau în marele apartament din Batiștei 11, un adevărat muzeu pe care doar apropiații Doamnei îl știau. Și mă bucur să știu că acest mare apartament e încă în proprietatea urmașilor familiei, cu siguranță și cu toate comorile din el.

Arhitectul Corneliu Rădulescu a fost, printre altele, unul dintre autorii planului pentru construirea cartierului de blocuri joase din Floreasca. Numele de compozitori ale străzilor de acolo au fost date de el, familia având adânci legături cu muzica clasică. De altfel, unicul lor fiu, distinsul pianist și profesor la Conservator, Corneliu Rădulescu, a dus mai departe tradiția muzicală. A fost căsătorit cu pianiste cunoscute, cu Suzana Szörenyi, iar după moartea acesteia cu Oana Rădulescu Velcovici.

Corneliu Rădulescu a fost prieten bun cu un arhitect acum mai cunoscut decât el, Horia Maicu. Împreună au conceput blocul din Batiștei 11, știind dinainte că îl construiesc pentru ei înșiși și pentru familiile lor, înainte de toate. Și, dacă îmi aduc bine aminte, cred că au mai venit și alți arhitecți în bloc. Se pare că a fost primul bloc din București cu piscină pe acoperiș. Nu-mi mai aduc aminte acum dacă piscina era pentru toți locatarii sau doar pentru el și pentru Horia Maicu. Oricum, comuniștii au desființat urgent acea decadență burgheză, așa că problema accesului la scăldat deasupra Bucureștiului s-a rezolvat de la sine.

Soția arhitectului Horia Maicu

Corneliu Rădulescu și-a păstrat pentru el apartamentul cel mai spectaculos, pe două niveluri la ultimul etaj, Horia Maicu luând unul mult mai mic, la etajul de dedesubt. Nici Horia Maicu nu mai trăia când am ajuns eu acolo, era doar soția lui, el murise de câțiva ani deja. De la ea am cumpărat o parte din biblioteca arhitectului Horia Maicu.

Pe atunci nu mă interesau arhivele tehnice de arhitectură, așa că nu le-am dat nicio atenție, de la ei am cumpărat alte cărți. Țin minte că am dat 17,000 de lei pe ele, bani cu care atunci îți puteai cumpăra o garsonieră în București. Toate economiile alor mei, strânse într-o viață ca să-mi cumpere mie susmenționata garsonieră după facultate...

Dar Marele Dicționar de Arhitectură al lui Viollet-le-Duc a ajuns la scurt timp la Dinu Patriciu, pe atunci profesor la Ion Mincu, așa că am recuperat o parte din „investiție”. L-am vândut cu 13,000 de lei. Pe restul le-am păstrat eu (un coșmar logistic la fiecare mutare), câteva încă pe rafturile bibliotecii de la birou, ca să stea departe de curiozitatea exfoliantă a micilor mei copii. Iar despre arhiva tehnică a lui Horia Maicu, tocmai am citit un articol în Historia că a fost salvată in extremis și aproape integral de la gunoi... (George Butunoiu – decembrie 2023)

 


Cât de utilă este această informație? Vă rugăm să votați apăsând pe o steluță...
Property Index