Arhitectul Marcel Locar
Marcel Locar (1902–1983) s-a născut la Roman, în Regatul României, într-o familie burgheză. Sursele muzeale și de presă locală îl menționează explicit ca arhitect și profesor romașcan, născut în 1902 și dispărut în 1983. După studiile preuniversitare, urmează Școala Superioară de Arhitectură din București, unde își obține diploma de arhitect în 1929. Este deci format integral în mediul școlii românești de arhitectură, într-o perioadă de tranziție de la eclectism și neoromânesc la modernismul interbelic.
Arhitectul Marcel Locar este documentat ca având origine evreiască, fapt confirmat de apariția numelui său în listele oficiale publicate în presa vremii privind „camuflarea bunurilor evreiești”, administrate de Comisiunea specială pentru judecarea camuflării evreiești în anii 1940–1941. Fragmentele de ziar atașate, datate în contextul anului 1945, dar referitoare la decizii și situații generate de legislația antisemită din perioada legionară și antonesciană, îl menționează explicit pe Marcel Locar în legătură cu bunuri imobiliare supuse verificării, ridicării sau „clarificării” statutului juridic.
În anii 1940–1944, originea evreiască a unui arhitect nu era un simplu element biografic, ci avea consecințe directe și grave asupra dreptului la proprietate, exercitării profesiei și siguranței personale. Legislația rasială adoptată începând cu 1940 a exclus arhitecții evrei din organizațiile profesionale, le-a restrâns dreptul de semnătură și a permis confiscarea sau administrarea forțată a bunurilor prin mecanisme de tipul „camuflării”, adesea sub pretextul unor tranzacții fictive. În acest context, cazul lui Marcel Locar se înscrie într-un fenomen mai larg de marginalizare sistematică a profesioniștilor evrei din mediul urban și cultural românesc, cu efecte de durată asupra carierelor și patrimoniului lor, efecte care au necesitat, după 1944, procese complexe de revizuire juridică și restituire.
Legătura cu orașul natal Roman rămâne puternică până la sfârșitul vieții. Patrimoniul Muzeului de Artă din Roman s-a constituit în bună măsură prin donații; instituția menționează explicit că una dintre cele mai importante donații, ca număr de piese și valoare, a fost făcută în 1983 de profesorul și arhitectul Marcel Locar (1902–1983), care a dorit ca o parte din colecția lui să rămână orașului copilăriei.
Parcurs profesional și profil arhitectural
În anii ’30, Marcel Locar își desfășoară activitatea ca arhitect liber-profesionist în București, realizând o serie de blocuri de locuințe și imobile de colț în zone centrale. În perioada interbelică nu deține funcții publice importante, dar se afirmă prin numărul și vizibilitatea clădirilor proiectate, mai ales în zonele C. A. Rosetti, Calea Victoriei, Magheru și centrul istoric. După instaurarea regimului comunist, cariera lui se mută treptat în zona instituțională și didactică. Este profesor la Facultatea de Arhitectură/Institutul de Arhitectură din București între 1948 și 1969.
În același timp, ocupă funcții importante în aparatul de stat și în institutele de proiectare de după război: este director al Institutului de Proiectare în Construcții (IPC) între 1951 și 1953, apoi vicepreședinte al Consiliului pentru Studiul Arhitecturii și Construcțiilor (CSAC / ulterior CSCAS) între 1953 și 1967. Aceste funcții îl plasează în centrul sistemului de decizie privind proiectarea și urbanismul în anii de maximă consolidare a realismului socialist. Conform fișei biografice, între circa 1960–1970 este delegatul României în Comitetul Locuințelor al ONU, la Geneva, ceea ce confirmă profilul lui de specialist în problematica locuinței și a planificării urbane. Această informație apare în Dicționarul lui Vasile Țelea și în tradiția istoriografică, dar nu este repetată detaliat în sursele online curente.
Marcel Locar face parte din generația de arhitecți interbelici care adoptă fără rezerve modernismul, combinând influențe Art Deco și funcționaliste. Blocurile lui interbelice sunt în majoritate imobile de colț, pe parcele relativ înguste, cu volume clare, deseori cu colțuri rotunjite, cu casa scării marcată ca accent vertical, cu fațade cu benzi orizontale de ferestre și balcoane continue, cu structură de beton armat, tipică modernismului bucureștean dintre războaie.
Blocul Cantacuzino de pe strada C. A. Rosetti 43 este astăzi menționat explicit ca exemplu important de patrimoniu Art Deco bucureștean semnat de Marcel Locar, cu volum de colț bine articulat, două fațade principale și o casă a scării marcată vertical. Blocul-turn Adriatica–Tehnoimport (Doamnei/Academiei) ilustrează celălalt pol al stilisticii lui: volum foarte dinamic, turn cilindric la colț și accent puternic vertical, într-o compoziție de colț considerată emblematică pentru modernismul bucureștean.
După 1948, stilul său este subsumat realismului socialist: participă la proiectarea Casei Scânteii (actuala Casă a Presei Libere), clădire tipică pentru „zgârie-norii staliniști” adaptați la contextul românesc, cu volum central monumental și turn dominant. În plan teoretic, articolele sale promovează trecerea de la modernismul interbelic la „noua arhitectură” socialistă, cu accent pe urbanism, planificare și locuințe colective.
Ca profesor la Institutul de Arhitectură din București (aprox. 1948–1969), Marcel Locar predă discipline legate de proiectarea de locuințe și urbanism, formând generații de arhitecți ai perioadei socialiste. Pe plan teoretic semnează articolul „Pe drumul unei noi arhitecturi în RPR”, în revista „Arhitectură și Urbanism” nr. 1–2/1952, text programatic pentru orientarea arhitecturii către realismul socialist, este autorul studiului „Pentru dezvoltarea urbanismului socialist”, republicat recent în arhiva digitală a revistei „Arhitectura”, în care analizează dezvoltarea orașelor în contextul economiei planificate; conform Dicționarului lui Vasile Țelea, semnează studii privind istoria clasicismului în arhitectura Țărilor Române din secolul XIX și evoluția construcției de locuințe în România (acestea nu sunt ușor accesibile online, dar sunt citate în literatura de specialitate).
Lista lucrărilor confirmate și asociate
Alte vile și locuințe individuale semnate de Locar sunt menționate în repertorii – de exemplu, o clădire Art Deco din 1933 prezentată pe bloguri și site-uri de tururi arhitecturale ca „Art Deco apartment building 1933, arch. Marcel Locar, central Bucharest” –, însă de cele mai multe ori fără adresă clară, ceea ce le face greu de integrat riguros într-o listă de lucrări. Nu sunt documentate online clădiri semnificative proiectate de Marcel Locar în afara Bucureștiului (de tip vile sau blocuri), dar rolul său în planificare și urbanism la scară națională este menționat în literatura despre urbanismul socialist, în special prin articole și prin activitatea în instituțiile centrale de planificare.
Lucrări teoretice și publicistice
Lista exactă a lucrărilor publicate este mai greu de reconstituit integral, însă, pe baza surselor accesibile acum, se pot enumera:
În plan cultural, contribuția majoră în afara Bucureștiului este donația către Muzeul de Artă Roman: o colecție importantă de lucrări și documente, oferită în 1983, la sfârșitul vieții, și considerată de muzeu una dintre cele mai valoroase donații primite.
Bascularea către stalinism
În contextul schimbărilor politice radicale din România postbelică, arhitectul Marcel Locar apare documentat ca fiind integrat activ în noul aparat ideologic și instituțional al regimului comunist de orientare stalinistă. Articolul de presă atașat (vezi galeria foto), publicat în primii ani ai instaurării regimului comunist, îl prezintă explicit pe Marcel Locar cu titlul de „profesor arhitect” și director al Institutului de Proiectări de Construcții, semnând un text de propagandă aliniat fără echivoc discursului oficial pro-sovietic și pro-stalinist. Textul laudă Uniunea Sovietică, justifică posesia armei atomice de către U.R.S.S. și legitimează ideologic programul de industrializare, marile șantiere socialiste și orientarea politică a Republicii Populare Române.
Această poziționare publică indică nu doar o adaptare pasivă la noul regim, ci o asumare activă a limbajului și valorilor comunismului stalinist, într-un moment în care adeziunea ideologică devenea o condiție esențială pentru ocuparea funcțiilor de conducere în instituțiile de stat. Trecerea lui Marcel Locar „în tabăra comuniștilor” trebuie înțeleasă în contextul presiunilor sistemice exercitate asupra elitelor profesionale, dar și ca o strategie de supraviețuire și reintegrare după marginalizarea severă suferită în anii 1940 din cauza originii sale evreiești. Numirea sa într-o funcție-cheie de stat și vizibilitatea publică în presa oficială reflectă atât voința regimului de a co-opta specialiști cu experiență, cât și disponibilitatea unor arhitecți de a se alinia noii ideologii dominante pentru a-și continua cariera într-un cadru profund schimbat.
*
Notă: mai jos este un anunț de vânzare în Argus, aprilie 1945 - Anul 34, nr. 9553-9577. Cum în acel an actuala stradă Armand Călinescu nu era trasată, strada Arcului începea din strada Italiană (actuala porțiune paralelă cu Armand Călinescu, care ajunge până în Carol I). Imobilele care erau în locul prin care trece acum Armand Călinescu au dispărut la trasare, și este foarte plauzibil ca acestea să fi avut numerele 1 și 3, iar actualul bloc (azi cu adresa Arcului 3) să fi fost acel nr. 5 menționat în anunț.

Referințe