Arhitectul Gheorghe Nădrag
Gheorghe Nădrag (1930–2011), născut în București; absolvent al Facultății de Arhitectură din Leningrad (1956); arhitect la „Proiect București”; promotor al reintegrării arhitecturii românești pe linia modernității; activitate didactică la Institutul de Arhitectură (1959–1981); stabilit în SUA din 1989, unde a și murit. Gheorghe Nădrag este un arhitect român format în școala sovietică postbelică (Leningrad), activ în principal în București în cadrul institutelor de proiectare ale perioadei comuniste, cu contribuții importante în ansambluri de locuințe, proiecte urbane și clădiri publice reprezentative ale modernismului socialist.
Carieră și roluri profesionale
Formarea sa este legată de absolvirea Facultății de Arhitectură din Leningrad (1956), într-un context în care numeroși arhitecți români ai generației postbelice au urmat studii în URSS, iar apoi au fost integrați în marile institute de proiectare din România. În cazul lui Nădrag, traseul profesional indicat este cel al practicii de proiectare instituționalizate, cu șantiere mari, programe urbane și participări în echipe extinse de proiect.
După absolvire, Nădrag a lucrat la „Proiect București”, una dintre structurile centrale ale proiectării din capitală în epocă. În paralel cu practica, a fost implicat în activitatea didactică la Institutul de Arhitectură, pe o perioadă lungă (1959–1981). În 1967 a obținut mențiune la concursul pentru „Sistematizare Piața Unirii din Focșani”, ceea ce indică participarea sa și în zona concursurilor de urbanism/sistematizare, nu doar în proiectare curentă. Interviu (1987) cu un citat despre importanța proporției și raportului plin–gol în orice stil arhitectural. Este menționat că multe dintre lucrările la care a participat au fost premiate de Uniunea Arhitecților, iar mențiunea din 1967 (Focșani) este o confirmare punctuală a prezenței sale în competiții de sistematizare urbană.
Profil arhitectural și caracteristici stilistice
Gheorghe Nădrag este prezentat ca un promotor al reintegrării arhitecturii românești pe linia modernității, ceea ce îl plasează, ca profil, în direcția modernismului de după 1955–1960 și a limbajului modernist socialist al deceniilor următoare. Într-o opinie consemnată într-un interviu publicat în 1987, el formulează o idee de „criteriu transversal” al calității arhitecturale: indiferent de stil (renaștere, clasic, modern, postmodern), elementul care impresionează este proporția și raportul dintre plin și gol, iar proporțiile unei clădiri sunt decisive în aprecierea ei de către un cunoscător. Această poziție sugerează un mod de a judeca arhitectura prin compoziție și echilibru volumetric, mai degrabă decât prin ornament sau „etichetă” stilistică.
Lucrări documentate
Referințe