Arhitectul Ascanio Damian
Ascanio Damian (24 decembrie 1914 – 30 august 2005) a fost arhitect și profesor, născut și decedat în București. În perioada școlară a făcut școala primară la Viena (Austria), apoi liceul la „Sf. Iosif” și „Marele Voievod Mihai”, înainte de studiile universitare. În sursele consultate apare numele Martei Nicolescu-Damian ca soție și ca persoană implicată în documentarea/arhivarea materialelor despre activitatea lui. În mediul școlii, apare și componenta de viață comunitară (inclusiv interes pentru sport; este menționat și ca rugbist).
A absolvit Facultatea de Arhitectură în 1942 (diplomă „Magna cum laude”). În 1943 a obținut locul I la concursul pentru bursa Școlii de la Fontenay-aux-Roses (Paris), dar nu a putut pleca din cauza războiului. A început să lucreze încă din facultate (din 1939) în diverse birouri și la C.F.R. Între 1942–1944 a lucrat ca arhitect diplomat și apoi ca șef al Serviciului Expoziții în cadrul Ministerului Propagandei și Informațiilor, realizând expoziții în țară și în străinătate.
După 1948 a activat în proiectare (Institutul de Proiectări ale Construcțiilor), iar din anii 1950 a fost puternic asociat cu zona expozițională și cu lucrări publice (pavilioane, reprezentări naționale la târguri internaționale, complexe expoziționale). O parte importantă a activității sale s-a legat de proiectarea de pavilioane/standuri și organizarea expozițiilor României la târguri internaționale (Viena, Poznań, Leipzig, Plovdiv, Damasc, Zagreb, Paris, Moscova etc.).
Activitate didactică și instituțională
A intrat în învățământ în 1945 (asistent), a devenit conferențiar în 1952 și a fost rector al școlii de arhitectură din București în intervalul 1959–1971/1972 (în funcție de sursă). Este descris ca un susținător al modernizării învățământului de arhitectură și al libertății de exprimare în atelier, influențând puternic generații de arhitecți. A fost vicepreședinte al Uniunii Arhitecților; există mențiuni despre demisia din această funcție în 1985 și despre gesturi publice de distanțare politică în anii ’80.
În 1971 a redactat capitolul dedicat lui Le Corbusier în volumul „Mari arhitecți”. A publicat/ a fost citat în contexte de dezbatere profesională (de exemplu, intervenții în revista Arhitectura în anii ’80 sunt menționate în materialele consultate). A primit titlul de Profesor Emerit (în evidențe apare anul 1969). A primit premiul Opera Omnia în cadrul Anualei de Arhitectură București (2003).
Profilul său public este puternic legat de modernismul românesc din perioada postbelică, cu o zonă de specializare foarte vizibilă: arhitectura expozițională (pavilioane, târguri, reprezentări naționale), unde limbajul modern a putut fi practicat relativ constant, inclusiv în contexte ideologice restrictive. În textele asociate lui apare explicit ideea că arhitectura trebuie citită ca expresie a materialității, a tehnicii și a tehnologiei unei epoci, nu ca reproducere atemporală a unor soluții vechi.
Lucrări și proiecte documentate
Ascanio Damian povestit de apropiați (Mircea Țibuleac, Miruna Stroe și Andrei Pleșu)
O personalitate modernistă „de structură”, nu de modă
În analiza istorică semnată de Miruna Stroe (Teaching Assistant, PhD, UAUIM), Ascanio Damian apare ca un modernist de nucleu dur, „un corbusian par excellence”, adică un arhitect pentru care modernismul nu era un limbaj de conjunctură, ci o convingere fundamentală, aproape morală. Modernismul său este descris ca o poziție constantă și rigidă într-un context politic în care arhitectura era obligată să treacă prin realism socialist și apoi prin diverse forme de „naționalizare stilistică”. Stroe îl numește sugestiv un „indigenous alien” — un străin în propria lume profesională, un om care aparținea modernității occidentale, dar era condamnat să funcționeze în interiorul unui sistem ideologic ostil modernității autentice. Această structură interioară explică multe dintre reacțiile lui ulterioare: refuzul compromisului, ieșirea brutală din viața publică, izolarea.
Arhitectul expozițiilor: modernitate permisă în spațiul propagandei
Un aspect esențial al profilului său profesional este faptul că Damian a devenit aproape specialistul României comuniste în arhitectura expozițională internațională. Miruna Stroe arată că tocmai această nișă — pavilioanele temporare pentru târguri internaționale — i-a permis să evite constrângerile realismului socialist și să rămână modernist într-o perioadă în care arhitectura oficială devenise monumentală și ideologică. Damian a coordonat sau proiectat peste 60 de expoziții și pavilioane românești la Leipzig, Poznan, Viena, Damasc, Zagreb, Moscova, Paris, Cairo, Stockholm, New Delhi, Beijing, New York etc. Această activitate îl definește ca un mediator al modernității: România își exporta imaginea de țară industrializată printr-o arhitectură modernă, chiar dacă realitatea economică era mult mai modestă.
Rectorul-boem: conducător eficient, protector al libertății studențești
Unul dintre cele mai puternice elemente de personalitate apare în textul memorialistic al arhitectului Mircea Țibuleac, care îl evocă nu din istoria mare, ci din viața zilnică a școlii. Țibuleac îl descrie ca rector (1959–1971) care a condus „decis și eficient”, dar care a reușit să păstreze în școală un climat unic de „boemă studioasă și efervescență”, într-o epocă de vigilență ideologică extremă. Aceasta este o trăsătură rară: un om aflat în poziție de putere instituțională, dar care folosește puterea pentru a proteja libertatea informală a studenților. În portretul lui Țibuleac, Damian devine aproape „proiectul Școala” — cea mai importantă operă a lui fiind generația de arhitecți pe care a format-o, nu clădirile.
Energia personală: temperament puternic, spirit direct, prezență magnetică
Țibuleac îl evocă prin voce, gest, autoritate: „Cu câteva minute înainte auzeam pe hol vocea puternică… nu rezista în fața lui nici un argument.” Damian este descris ca un om care impunea prin energie, nu prin formalism. În amintirea lui Bogdan Tofan, apare ca „un personaj inedit… spunea lucrurilor pe nume fără să îi pese de ce zic unii sau alții.” Această directitate explică și ruptura sa finală cu sistemul.
Profesorul imprevizibil: între sarcasm și generozitate intelectuală
Miruna Stroe notează că Damian era perceput ca profesor imprevizibil: Când era bine dispus, critica era fertilă și proiectul avansa; când era prost dispus, critica devenea brutală și sarcastică. Aceasta nu este doar o trăsătură temperamentală, ci o expresie a exigenței moderniste: intoleranță față de mediocru, față de improvizație. În același timp, el putea fi protector: intervenția sa a salvat un student acuzat ideologic că proiectul său era „o bombă în scheletul socialist”.
Sportul ca disciplină morală și comunitate
Un element surprinzător și extrem de uman apare în textul lui Mircea Țibuleac: badmintonul. Damian nu era doar arhitect și rector, ci inițiatorul unui „club” informal de badminton în facultate, timp de decenii, un spațiu de prietenie și democrație internă. Florin Machedon spune că acel club era „un mare loc al prieteniei… primii pași spre o democrație a arhitecților.” În această dimensiune, Damian apare ca un om care înțelegea formarea ca viață completă: cultură + corp + comunitate.
Ruptura: disidentul modernist și alienarea finală
Una dintre cele mai dramatice trăsături ale destinului său este ieșirea din sistem. Stroe consemnează un gest unic: în 1987 Damian renunță public la calitatea de membru de partid — gest fără precedent — și intră sub supraveghere. Este momentul în care modernistul devine complet incompatibil cu regimul. În ultimul său text publicat, atacă violent postmodernismul, pe care îl compară cu pornografia, hooliganismul și terorismul — semn al unei dezamăgiri profunde față de lume, nu doar față de arhitectură.
Andrei Pleșu: destinul uitat și figura morală
În articolul său din Dilema Veche („Destine uitate: Ascanio Damian”), Andrei Pleșu construiește o evocare de tip moral și cultural: Damian ca figură de epocă, un om important, dar împins spre uitare. Pleșu insistă asupra paradoxului: un arhitect care a avut poziții înalte, rol public major, dar care dispare aproape complet din memoria colectivă — un destin tipic pentru intelectualii incomozi ai secolului XX românesc. (Andrei Pleșu, Dilema Veche, 2025)
Profilul Damian
Din aceste trei texte se conturează o personalitate rară: Un modernist absolut, incoruptibil estetic. Un lider universitar boem și protector. Un om energic, direct, cu temperament exploziv. Un profesor exigenț, uneori sarcastic, dar loial valorii. Un creator de comunitate (prin sport, prin școală). Un disident tardiv, radical, care sfârșește în alienare și uitare. Ascanio Damian rămâne un exemplu de arhitect pentru care arhitectura nu a fost stil, ci poziție morală.
Referințe