Arhitectul Alexandru Săvulescu
Alexandru Săvulescu (1847–1902) a fost arhitect român, format în tradiția academismului francez, activ în principal în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Este asociat cu proiecte publice majore din București și din țară, cu proiectarea de clădiri școlare pentru stat și cu implicare în organizarea profesiei de arhitect în România. S-a născut în 1847, la Cerneți, județul Mehedinți, România. A decedat în 1902, la București. În surse publice apar și alte date pentru anul morții (1901 sau 1904). Căsătorit la București, la 7 ianuarie 1882, cu Alexandrina Zădăriceanu. A studiat inițial la București, apoi la Paris, la Școala de Arte Frumoase (École des Beaux-Arts), unde a obținut diploma în 1874. Formarea de tip Beaux-Arts a influențat atât abordarea compozițională, cât și modul de rezolvare a programelor publice, cu accent pe funcțiune, reprezentativitate și disciplină a fațadei.
Carieră și roluri instituționale
În plan instituțional și profesional, Săvulescu este o figură de primă generație în consolidarea arhitecturii ca profesie modernă în România. În 1891 a fost implicat în fondarea Societății Arhitecților Români. În 1892 a fost unul dintre fondatorii Școlii Superioare de Arhitectură din București. Între 1895 și 1902 a fost președintele Societății Arhitecților Români.
În 1879 a participat la concursul pentru Camera Deputaților din București, obținând Premiul II, în condițiile în care Premiul I nu a fost acordat, fapt care i-a adus vizibilitate profesională și confirmare într-un moment în care profesia se afirma încă timid. În 1898 a fost solicitat de inginerul Anghel Saligny să proiecteze locuința acestuia din strada Occidentului nr. 10, București, considerată printre primele realizări locale care folosesc beton armat. Această comandă este relevantă pentru poziționarea lui Săvulescu într-un mediu de vârf al inovației tehnice, la intersecția dintre arhitectură și inginerie.
Profil arhitectural și caracteristici stilistice
În literatura de specialitate, Alexandru Săvulescu este descris ca reprezentant timpuriu al modernității arhitecturii românești, în linia eclectismului de școală franceză. Practica lui combină registre academice (compoziții monumentale, ritmuri clasice, ordonanțe de fațadă) cu un vocabular eclectic în care pot apărea accente Art Nouveau și motive locale prelucrate. În cazul unor lucrări, este asociat și cu direcții de început ale stilului național/neoromânesc, mai ales prin integrarea motivelor și a unei anumite plasticități a detaliului.
Pentru clădirile publice, demersul său urmărește, în general, echilibrul între reprezentativitate și funcționalitate, iar pentru locuințe se observă interesul pentru imaginea urbană și pentru calitatea execuției, inclusiv în zone centrale emergente ale Bucureștiului de final de secol XIX. Săvulescu a fost implicat și în intervenții asupra patrimoniului, fiind asociat cu restaurarea Bisericii Banu din Buzău. În contextul epocii, astfel de intervenții sunt importante pentru că indică preocupări timpurii pentru conservare, înaintea cristalizării doctrinelor și instituțiilor de protecție a monumentelor.
Lucrări și proiecte
Notă: anii sunt cei utilizați cel mai frecvent în descrieri publice; pentru unele lucrări există variații de datare în funcție de sursă.
Clădiri publice și administrative
Lucrări religioase
Reședințe și vile particulare
Lucrări în afara Bucureștiului și colaborări: Primăria Buzău, rețeaua de licee și gimnazii din mai multe orașe, proiecte de spitale în Turnu Măgurele și Alexandria, lucrări administrative la Pitești și Târgu Jiu reprezintă o componentă consistentă a activității sale în teritoriu. Pentru o parte dintre aceste lucrări, el apare fie ca autor de proiect, fie în roluri de coordonare/dirigenție în faze finale.