Institutul Sfânta Maria (corpul nou)

Pensionatul Domnișoarelor Engleze - Institutul Sfânta Maria (Pitar Moș)

Locul, numele și strada

Un institut cu mai multe nume

Institutul Sfânta Maria a fost întemeiat la București de călugărițele congregației Institutum Beatae Mariae Virginis, venite în 1852 de la mănăstirea Nymphenburg din München. În limbajul curent, instituția a purtat mai multe nume. Bucureștenii i-au spus Institutul Călugărițelor Engleze sau al Domnișoarelor Engleze, după traducerea denumirii germane Englische Fräulein, folosită în Bavaria pentru surorile ordinului fondat de englezoaica Mary Ward. Presa secolului al XIX-lea scria despre „pensionatul de călugărițe catolice” sau despre „școala nemțească de călugărițe”, iar documentele oficiale foloseau formula Institutul Sfânta Maria sau, în grafia epocii, Institutul S-ta Maria.

Cel mai răspândit nume a rămas însă cel al străzii. Pentru câteva generații de bucureștence, „Pitar Moș” a însemnat pur și simplu școala maicilor catolice. Mater Consolata Bachmeyer, ultima directoare, nota că scrisorile expediate din străinătate cu mențiunea „Sfânta Maria – București” ajungeau la destinație fără nicio altă indicație. Prin aceeași scurtătură, elevele școlii erau numite „elevele de la Pitar Moș”, iar fostele absolvente din exil au păstrat denumirea până la sfârșitul vieții. Comunitatea a funcționat ca mănăstire, școală, internat și centru misionar catolic între 1859 și 1948.

Amplasamentul ansamblului

Ansamblul ocupă frontul de vest al străzii Pitar Moș, pe porțiunea dintre strada C. A. Rosetti și strada Arthur Verona, în Sectorul 1, în spatele clădirilor de pe Bulevardul Gheorghe Magheru în care au funcționat cinematografele Aro (azi Patria) și Scala. Proprietatea se întinde de la frontul străzii până în adâncul cvartalului, cu mai multe curți interioare. Clădirea veche, nucleul ridicat în 1858–1859 și completat până în 1925, se află la numerele 13–15. Corpurile interbelice, construite între 1929 și 1938, se află la numerele 7–13. Numerotarea a variat în timp: un anunț din 1876 indica sediul institutului la numărul 11, iar din 1902 până în 1948 adresa constantă a fost strada Pitar Moș nr. 13.

Terenul a fost cumpărat la mijlocul secolului al XIX-lea de la familia Rosetti, care stăpânea atunci întinderi mari în zona cuprinsă astăzi între Calea Victoriei, Bulevardul Magheru, strada Dionisie Lupu și strada Pitar Moș. Pe latura dinspre actuala stradă Arthur Verona, institutul avea un al doilea acces, folosit de școala externă. În secolul al XIX-lea, această arteră se numea strada Mercur, iar presa vremii plasa pensionatul „în strada Mercur”, „în apropiere de grădina Episcopiei”. Denumirea de strada Mercur figurează în istoricul actualei străzi Arthur Verona. Grădina maicilor se învecina, de asemenea, cu grădina de vară Paradis, de care o despărțea zidul mănăstirii.

Strada Pitar Moș

Strada Pitar Moș își trage numele de la un pitar, dregător al Curții domnești însărcinat cu aprovizionarea cu pâine, proprietar în zonă înainte de 1805. Numele s-a transmis și bisericii Adormirea Maicii Domnului – Pitar Moș, de pe strada Dionisie Lupu, iar în secolul al XIX-lea întreg cartierul era cunoscut drept mahalaua Bisericii Pitar Moșu. Un anunț din 1864 îl indica pe Barbu Gănescu ca locuind „vis-à-vis de pensionatul de călugărițe catolice, mahalaua Biserica Pitar-Moșu”. Strada a purtat pentru o vreme și numele Eugeniu Carada, după care a revenit la denumirea istorică. Se întinde astăzi de la strada C. A. Rosetti la strada Jules Michelet.

Pe lângă institut, strada păstrează câteva clădiri notabile. Între acestea se află un imobil Art Deco proiectat de arhitectul Gheorghe Simotta, fosta casă a compozitorului George Stephănescu și o vilă transformată în clinică. Pe aceeași stradă au funcționat fabrica de medicamente Fiolajul și Oficiul de Aprovizionare Farmaceutică. Strada face parte din zona protejată Pitar Moș, delimitată pentru valoarea istorică a țesutului urban de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din perioada interbelică. Clădirile Institutului Sfânta Maria ocupă cea mai mare parte a frontului vestic al tronsonului de sud.

Începuturile la București (1852–1859)

Chemarea surorilor din München

Istoria institutului la București începe în 1852, în timpul domniei lui Barbu Știrbei în Țara Românească. Episcopul romano-catolic de București, monseniorul Angelo Parsi (Michel-Angelo conte di Parsi), a cerut Superioarei Generale a Institutului Sfânta Maria de la Nymphenburg să trimită câteva maici profesoare. Acestea urmau să preia conducerea școlii primare episcopale de pe Calea Vergului, astăzi Calea Călărașilor. Cererea a fost susținută de domnitor, iar maicile au fost primite la sosire, potrivit tradiției congregației, „cu mare alai”. Primele trei surori au ajuns la București la 28 noiembrie 1852 și, cu aprobarea ministerului de resort, au intrat imediat în activitate.

Începuturile au fost modeste. Episcopul le-a dat o locuință în propria casă, unde dispuneau de două camere, una pentru locuit și una pentru ore. Școala episcopală funcționa într-o singură încăpere, cu 80–90 de copii. La 10 mai 1853 au sosit alte șase surori din Bavaria, între care Barbara Würdinger, viitoarea superioară. După construirea câtorva odăi suplimentare în casa episcopală, la 1 octombrie 1853 a fost deschis internatul, cu 7 eleve. Până la sfârșitul anului școlar numărul internelor s-a dublat. Toate maicile aveau diploma de institutoare eliberată în Bavaria.

Programa și resursele primilor ani

Programa obligatorie cuprindea limba română, limba germană, limba franceză și lucrul de mână, predate în patru clase primare. Limbile engleză și italiană erau facultative, iar elevele primeau și lecții de muzică, desen și pictură. Mai târziu s-au adăugat, una câte una, clasele secundare. Institutul nu avea un fond propriu sau o subvenție publică. Cheltuielile erau acoperite din taxele școlare ale internelor și externelor și din mica avere personală a maicilor.

Încă din 1854, institutul a pus la dispoziție încăperi pentru orfane, primul semn al activității caritabile care avea să-l însoțească până în 1948. Creșterea numărului de eleve a făcut însă ca spațiile din casa episcopală să devină neîncăpătoare în mai puțin de cinci ani. Maicile au decis să cumpere un teren propriu și să construiască un sediu adaptat unui internat de fete, cu capelă, săli de clasă și dormitoare.

Piatra de temelie și noul sediu

La 25 martie 1858, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a fost pusă piatra de temelie a institutului din strada Pitar Moș. La ceremonie au participat caimacamul Alexandru Ghica, înalți demnitari ai țării și reprezentanții Comisiunii Internaționale pentru Regularea Principatelor Dunărene. Ceremonia a avut loc sub păstorirea episcopului Angelo Parsi. Temelia a fost pusă de prima superioară a institutului, Amalie d’Engel, „prin favoarea caimacamului”, după formula unui articol aniversar din 1942. Construcția a durat un an și jumătate.

La 25 august 1859 au fost sfințite casa și capela, iar la 1 octombrie 1859 a început primul an școlar în noua clădire. Corpul didactic era format din 16 maici profesoare, iar în internat locuiau 38 de eleve. În școala primară externă, cu intrare din strada Mercur, învățau 190 de fete. În anii următori, numărul elevelor a crescut constant. Până la jubileul din 1906, media ajunsese la 200 de interne și 300 de eleve în școala externă, iar din institut ieșiseră aproximativ 4.000 de absolvente.

Ansamblul arhitectural de pe strada Pitar Moș

Clădirea veche: nucleul din 1858–1859

Arhitectul primei clădiri nu este cunoscut din documentele publicate până acum. Corpul inițial avea fațada principală spre strada Pitar Moș, iar școala externă avea intrarea din fosta stradă Mercur. Clădirea avea mai multe niveluri: memoriile din 1948 pomenesc încăperi la etajele al II-lea și al III-lea ale clădirii vechi. Raportul unei comisii de anchetă din august 1880 descrie câteva spații: parlatoriul în care superioara primea vizitatorii, capela, sacristia care comunica direct cu capela, aripa în care locuiau preotul confesor și secretarul episcopiei și școala primară „care există lângă stabiliment”. Cronicile din secolul al XX-lea pomenesc locuința preoților, în care stăteau adesea trei sau patru episcopi aflați în trecere prin capitală.

Albumul jubiliar din 1906 conține fotografii ale principalelor încăperi: capela, sala de muzică, salonul, sala de desen, sala de gimnastică, cabinetul de fizică, locul de recreație și grădina. Capela avea un altar neogotic, cu baldachin ajurat și o statuie a Fecioarei Maria, așezat într-o absidă încadrată de un arc semicircular pe pilaștri. Memoriul din 1906 menționează 8 dormitoare, 15 săli de clasă, 2 refectorii, 20 de camere de muzică cu 24 de piane și 3 armonii. Institutul avea și o scenă pentru reprezentații de teatru, cu garderobă proprie.

Intervențiile din secolul al XIX-lea

Primele mențiuni despre lucrări ulterioare datează din 1883, când maica superioară Maria Barbara Würdinger a solicitat autorizație pentru reparații de zidărie. În 1885, arhitectul Max Tonolla a proiectat două construcții pavilionare cu etaj, adăugate ansamblului inițial. Tonolla, arhitect și inginer activ în București în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este cunoscut și pentru fabrica de cărămizi construită de el în afara orașului de atunci, în zona actuală dintre Piața Dorobanților și Bulevardul Aviatorilor.

În 1889, arhitectul Mathias Surber a proiectat o școală cu patru clase, o seră de iarnă și o locuință pentru preoți. În 1890, același arhitect a condus repararea și refacerea fațadelor clădirii de la strada Pitar Moș. Prin aceste lucrări, ansamblul a căpătat forma pe care o arată fotografiile vechi publicate în volumul din 2016. Spre stradă se întindea un front continuu, cu parter înalt și etaj, cornișă profilată și ferestre cu ancadramente. Corpul mai înalt avea un fronton cu volute, iar în spatele lui se ridica un turn-clopotniță pătrat, cu ferestre în arc și acoperiș piramidal.

Extinderea capelei și clopotul

În 1925, arhitectul C. Gottwald a extins capela institutului, pentru a face loc numărului tot mai mare de eleve și de credincioși. Capela avea un balcon în care, potrivit amintirilor maicilor, lua loc familia regală la slujba de duminică. În fața capelei se afla un ceas, lângă care era așezată o icoană a Fecioarei Maria, iar la intrarea de jos o pendulă marca orele. După cutremurul din noiembrie 1940, clopotul capelei a fost demontat din clopotniță și așezat în curte, unde se afla încă în 1948.

Duminica și la marile sărbători, capela și grădina deveneau neîncăpătoare pentru credincioșii catolici din oraș. Arhiepiscopul Raymund Netzhammer descria sărbătoarea Trupului și Sângelui Domnului de la Pitar Moș drept cea mai frumoasă din anul liturgic. Capela a găzduit și slujbe de rit bizantin pentru credincioșii greco-catolici din București, cu corurile lor. În iunie 1919, aici a fost oficiată în aer liber, sub platanii curții, o liturghie pontificală la care a asistat regele Ferdinand I.

Curțile, grădina și platanii

Ansamblul s-a dezvoltat în jurul mai multor curți interioare. Cea mai cunoscută este curtea din spatele prezbiteriului capelei, umbrită de platani înalți, menționați în surse încă din primul deceniu al secolului al XX-lea. În 1913, aici a fost sărbătorit jubileul de 25 de ani al directorului Josef d’Ester, iar în 1919 a fost ținută liturghia pontificală în prezența regelui. O fotografie din anii 1930 arată grădina maicilor cu alei de pietriș, straturi de flori, o pergolă și stupi de albine. În centru se afla un foișor octogonal acoperit cu țiglă și îmbrăcat în iederă, înconjurat de un gard de lemn. Pe fundal se vede o aripă cu etaj, cu o galerie cu arcade la parter.

Grădina avea o grădinăreasă-șefă, Sora Amadeea, care a îngrijit-o timp de aproape o jumătate de secol. Fostele eleve își aminteau de curtea de joacă, cu bănci și pomi. Mai departe se afla grădina cu flori și cu statuia Maicii Domnului, în spatele aripii care adăpostea internatul, sala de mese și infirmeria. Toamna, în curte se instalau cazane mari, în care maicile fierbeau magiunul de prune pentru tot anul. Curtea interioară a avut și un rol neplăcut. La bombardamentul american din 4 aprilie 1944, suflul unei bombe căzute în fața școlii a aruncat peste acoperiș, în curtea interioară, oameni de pe stradă și un automobil.

Corpul nou: corpurile interbelice (1929–1938)

În perioada în care Mater Celestina Schmidt, originară din Frankfurt, era superioară provincială și directoare, institutul a ridicat corpurile noi de pe frontul străzii Pitar Moș. Pentru aceasta, au fost demolate căsuțele vechi cumpărate odată cu terenul care mărginea aproape întreaga stradă. Între acestea se afla, probabil, și imobilul „fost C. Botea” de la Pitar Moș nr. 7, cu 16 camere, bucătărie și grajd, scos la închiriere prin licitație în 1905. În noile corpuri au fost amenajate săli de clasă, birouri și un internat modern pentru cele 300 de eleve interne. Un etaj întreg era destinat camerelor de studiu pentru pian.

Corpul central a fost realizat în 1929, după proiectul arhitectului Roger Bolomey și al asociaților săi, cu modificări aduse ulterior de arhitectul Enzo Canella. În 1930, arhitectul Otto Boehm a proiectat extinderea corpului din curte. În 1932, Enzo Canella a construit corpul din stânga, iar în 1938 arhitectul Fritz Schmidt l-a extins cu un nou corp. Ultima etapă a încheiat configurația ansamblului de la numerele 7–13, așa cum a rămas până la naționalizare. Lucrările au fost conduse de Mater Celestina Schmidt, care a cumulat timp de peste 25 de ani funcțiile de superioară provincială și de directoare a școlii de la Pitar Moș.

Arhitecții ansamblului

Roger Bolomey a fost un arhitect activ în București în perioada interbelică, căruia îi aparține proiectul corpului central din 1929. Enzo Canella a lucrat la ansamblu în două etape: a modificat proiectul corpului central și a construit corpul din stânga. Otto Boehm și Fritz Schmidt au semnat extinderile din 1930 și din 1938. Pentru secolul al XIX-lea, documentele păstrate îi menționează pe Max Tonolla, autorul pavilioanelor din 1885, pe Mathias Surber, autorul lucrărilor din 1889–1890, și pe C. Gottwald, care a extins capela în 1925. Biografiile arhitecților sunt prezentate separat pe platforma INDEX.

Informațiile despre autorizațiile de construire și despre arhitecți provin din cercetarea de arhivă a istoricului de artă Oana Marinache, publicată în volumul dedicat străzii Dionisie Lupu și împrejurimilor. Ansamblul a fost construit în opt decenii, între 1858 și 1938, prin adăugiri succesive. Fiecare etapă a răspuns creșterii numărului de eleve și de surori. Rezultatul este un complex stratificat, în care se pot distinge clădirea veche, de la jumătatea secolului al XIX-lea, intervențiile din anii 1880–1890 și corpurile interbelice spre stradă.

Clădirile astăzi

Corpurile interbelice de la numerele 7–13 au fațade sobre, cu soclu tratat diferit, două etaje și un nivel superior deasupra cornișei principale. Corpul în care se află intrarea Facultății de Limbi și Literaturi Străine are travea centrală încadrată de doi pilaștri înalți cu capiteluri ionice. Ușa de intrare are o lunetă cu grilaj metalic, deasupra căreia se află un cartuș baroc cu volute și frunze de acant. Un alt corp are un gang carosabil boltit, cu arc în mâner de coș și cartuș la cheia arcului, prin care se intră în curțile interioare. Cel mai decorat este un corp îngust, cu patru niveluri și cinci travee, încununat de un fronton curb cu o scoică în vârf. Fațada lui are un oculus central încadrat de ornamente din stuc, pilaștri cu capiteluri decorate, frontoane cu scoici deasupra ferestrelor de la ultimul etaj și un portal cu ancadrament sculptat.

Clădirea veche are un front lung spre strada Pitar Moș, cu parter înalt și etaj, cornișă puternică pe console și fronton spre strada laterală. Pe fațadă alternează ferestre reale cu goluri oarbe în ancadramente dreptunghiulare. În ultimii ani, fațada a fost acoperită integral cu o plasă de protecție, pe care a fost pictată o compoziție murală de mari dimensiuni. Pe sub plasă se distinge corpul central, cu un fronton cu contur ondulat și trei ferestre înalte în arc. În curțile interioare, pavate cu piatră cubică, se păstrează absida semicirculară a capelei, cu pilaștri subțiri, nișe și ferestre înguste în arc, o friză cu denticuli și un acoperiș metalic conic. În aceleași curți se mai păstrează aripile cu etaj, un portal cu ancadrament din piatră cu bosaje vermiculate și platanii seculari, ale căror trunchiuri domină curtea principală.

Viața institutului (1859–1944)

Programa și dotarea școlii

Institutul a respectat programa oficială a statului român. Elevele de naționalitate română dădeau examenul de curs primar în fața unei delegații a ministerului sau la o școală publică. Din 1894, toate elevele române au urmat programa statului la clasele primare, iar la clasele secundare se aplica programa oficială, cu excepția limbilor străine. Internatul avea 15 ore de limba română pe săptămână, iar școala externă 12. Germana și franceza aveau câte 6 ore pe săptămână, engleza și italiana câte 3. La examenele publice și la expozițiile de lucru de mână de la sfârșitul anului erau invitați reprezentanții guvernului și părinții.

Memoriul din 1906 inventaria materialul didactic: tablouri de intuiție, hărți, tablouri istorice cu scene din istoria națională și universală, globuri cerești și pământești, un planetariu, planșe de botanică, zoologie și anatomie. Școala avea și o colecție de minerale, un ierbar și un cabinet de fizică, cu mașini electrice și aparate de mecanică, acustică și optică. Biblioteca elevelor avea peste 1.230 de volume, iar cea a profesoarelor circa 725. În 1897, corpul didactic al internatului și al școlii externe din strada Mercur număra 44 de profesoare, la care se adăugau 15 supraveghetoare. Profesoarele de la clasele primare erau absolvente ale liceelor din țară, iar cele de la clasele liceale aveau studii universitare.

Ritmul zilei și viața comunității

Elevele stăteau în școală de la opt dimineața până la șase seara, unele până la opt seara. Dimineața, seara și înaintea orelor, profesoarele și elevele se rugau și cântau împreună. În perioada Paștilor, la ora opt, în fiecare clasă răsuna „Hristos a înviat”. De la clasa I primară, elevele aveau zilnic câte o oră de germană și una de franceză, iar în clasele mari învățau și engleza și italiana. Maica Celestina, compozitoare ale cărei lucrări erau difuzate de Radiodifuziunea Română, conducea o grupă de maici profesoare de muzică. Maicile Thabita și Reghina conduceau cercul de desen și pictură, iar maicile Prisca și Imelda cercurile de croitorie, lucru de mână și broderie.

Trupa de teatru, condusă de Maica Bathilde Siraux, specialistă în literatura franceză și în istoria costumului, juca mai ales piese clasice franceze. Corul și trupa aveau uneori la dispoziție o jumătate de oră de transmisie directă la radio. Comunitatea număra în perioada ei de maximă dezvoltare circa 150 de maici și peste 60 de candidate, din unsprezece naționalități. Pe lângă maicile germane din Bavaria, au intrat în ordin fete de origine germană din Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia și Dobrogea, tinere românce din comunitățile catolice din Moldova și maici din Austria, Franța, Belgia, Polonia, Bulgaria și Rusia. Bucătăria gătea zilnic pentru 500–800 de persoane, iar institutul avea brutărie, croitorie, spălătorie și chiar un atelier de cizmărie.

Elevele și profesoarele

În clasele de la Pitar Moș învățau fiice de miniștri, ambasadori, generali, oameni de cultură, mari proprietari, industriași, comercianți și funcționari, dar și fete din familii modeste. Acestea din urmă primeau gratuit taxa, cărțile, uniforma și masa de prânz, fără ca celelalte eleve să afle. Elevele nu erau obligate să participe la slujbe. Religia ortodoxă era predată de doi preoți ortodocși, iar elevelor evreice de un rabin. În anii 1938–1939 au fost înscrise aici Ioana și Maria Brătianu, fiicele istoricului Gheorghe I. Brătianu. Mai târziu, au învățat la Pitar Moș și principesele Maria-Ileana (Minola) și Alexandra, fiicele Principesei Ileana.

Uniforma era formată din fustă plisată bleumarin, bluză albă și bentiță albă de catifea. Un raport din anul școlar 1942–1943 indica la Pitar Moș 190 de interne, 260 de semi-interne și 625 de externe, în total 1.075 de eleve. În 1941, școala ajunsese la circa 1.500 de eleve. Profesoarele erau în majoritate maici, la care se adăugau câteva cadre laice. Una dintre ele a fost Mater Consolata Bachmeyer, doctor în chimie, care a dotat școala cu un laborator modern și a îndemnat ultimele generații spre secția reală. Albumul jubiliar din 1906 și cronica institutului, redactată în limba germană și păstrată în manuscris, consemnau anual examenele, serbările și vizitele oficiale.

Serbările și jubileele

Anul școlar se încheia cu festivaluri cu muzică, declamații și reprezentații alegorice, la care se împărțeau coronițe elevelor premiante. Serbarea institutului era ziua de 8 decembrie, sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, care ținea de la opt dimineața până la șase seara. În octombrie 1902, institutul a sărbătorit 50 de ani de prezență în România cu o serbare pentru fostele eleve ale pensionatului. Programul cuprindea o solemnitate religioasă la ora 10 și o reprezentație alegorică la ora 15. Anunțul publicat în presă le ruga pe invitate să nu vină cu copii, deoarece „localul nu este destul de încăpător”. Jubileul din 1906 a fost marcat prin editarea unui album cu fotografii ale tuturor școlilor.

În 1937, serbarea de hram s-a ținut în sala de spectacol a școlii, în prezența Maicii Superioare Célestine Schmidt și a părinților elevelor. Cuvântul introductiv a fost rostit de părintele Bradișteanu, profesorul de religie ortodoxă, iar elevele de la clasa I primară până la clasele de liceu au prezentat jocuri, între care „Anotimpurile”. În iunie 1947, ultima mare serbare de sfârșit de an a fost onorată de Regina-mamă Elena și de Principesa Ileana. La aceeași serbare a fost prezent și ministrul comunist al învățământului. Eleva Marta B. a rostit discursul de încheiere, iar corul a cântat refrenul „Vară dragă, adu-mi-l pe tata înapoi”, într-un an în care mulți tați ai elevelor erau închiși sau deportați.

Familia regală și capela

Familia regală a fost legată de institut încă din anii lui Carol I, care era catolic. Potrivit amintirilor maicilor, regele participa duminică de duminică, împreună cu regina Elisabeta, la liturghia din capelă. Familia regală stătea în mijlocul balconului și cobora pentru împărtășanie. La ora zece fără un sfert, garda regală se alinia la intrare, iar la ora zece sosea mașina Curții. Presa consemna vizitele: în 1883, regele, însoțit de principii Ferdinand și Carol, „a mers luni dimineață la școala de călugărițe catolice, unde a ascultat liturghia”. În 1896, cu ocazia anului nou catolic, elevele școlii au fost primite de regină. În 1900, Regina Elisabeta și Principesa Maria au asistat la slujbă în capela institutului din strada Mercur.

Regele Ferdinand a continuat tradiția, iar Regina Maria venea de Paști să le viziteze pe orfane și să le împartă ouă de ciocolată. Principesa Ileana își amintea, în prefața scrisă în 1986 pentru memoriile Maicii Consolata, de duminicile în care îl însoțea pe tatăl ei la liturghie și de ouăle încondeiate de maici, cu un sul de hârtie cu un verset biblic ascuns în interior. Regina Elisabeta (Carmen Sylva) o vizita pe o călugăriță poetă, cu care discuta despre literatură. Regina Maria le vizita pe maici și la casa de odihnă de la Timișu de Sus, unde le saluta, când cobora din pădure, cu exclamația „Iată, sosesc dragele mele rândunici!”.

Caritatea

Cronicile institutului consemnează o activitate caritabilă constantă. La poarta din strada Pitar Moș se împărțea pâine la orice oră, iar săracii primeau zilnic masa de prânz, în unii ani câte 200 de persoane. Un agricultor din comuna Stoenești-Palanca, Iorgu Vasilescu, a cărui fiică învățase ca internă din 1895, scria în 1904 că la porțile institutului primesc zilnic hrană circa 50 de persoane sărace. De Crăciun, în sala de festivități se împărțeau haine, încălțăminte și alimente la peste o sută de bătrâni, bolnavi și invalizi, iar uneori la 300 de săraci. Institutul întreținea un cămin de 30–40 de orfani și mici școli în cartierele sărace.

În 1868, institutul a deschis un orfelinat propriu la Cioplea, la periferia Capitalei, inaugurat la 18 septembrie cu 25 de orfane. Clădirea a fost preluată ulterior de Arhidieceză pentru seminar, iar orfelinatul a fost mutat la Pitar Moș și apoi la școala Sfântul Iosif. În 1877, în timpul Războiului de Independență, superioara a donat Ospiciilor Independenței 200 de lei, 8 paturi complete, 50 de cămăși, 50 de ismene și materiale de pansament. Episcopii, preoții și călugărițele care veneau în capitală erau găzduiți pe cheltuiala institutului, de unde și supranumele de „Casa de oaspeți a Bunului Dumnezeu”.

Școlile și casele institutului

Școlile din București

Prima școală externă a institutului a funcționat în strada Mercur, lângă casa-mamă. În 1866, episcopul Pluym a ridicat în curtea Bisericii Bărăția o școală primară, pe care a încredințat-o maicilor. Școala Externă Bărăția avea la început circa 50 de eleve. În 1890, institutul a construit pe propria cheltuială, pe același loc, o clădire nouă cu patru clase, pe strada Bărăției nr. 33, sfințită la 31 august 1891. Școala a funcționat aici până în anul școlar 1939–1940. Atunci casa preoților parohiei a fost demolată pentru lărgirea străzii, iar preoții au trebuit să se mute în clădirea școlii. Școala a fost mutată în sălile Tomis, puse la dispoziție de Arhiepiscopie.

În 1876, pentru zona Gării de Nord, numită atunci gara Târgoviște, institutul a deschis o școală externă într-o casă închiriată din strada Buzești nr. 20. Taxa era de 5 lei pe lună, iar programa cuprindea învățătura elementară în germană și română și lucrul de mână. Școala a fost mutată în septembrie 1879 într-o clădire proprie, ridicată pe un teren din strada Fântânei nr. 56, astăzi strada General Henri Mathias Berthelot, și sfințită la 30 august 1879. Ea a funcționat sub numele de Școala Sfântul Iosif, cu internat din 1880, cu o aripă prelungită în 1898 și o aripă nouă în 1909. Clădirea, vecină cu Radiodifuziunea, a fost grav avariată în bombardamentele din 1944, dar statuia Sfântului Iosif din curte a rămas neatinsă.

Sucursalele din provincie

În 1885, institutul a deschis o sucursală la Brăila, într-o casă închiriată pe strada Poligon. În 1893 s-a mutat într-o clădire nouă pe strada Municipală, apoi Radu Câmpiniu nr. 29, cu 7 clase, refectoriu, dormitoare, camere de muzică și 4 clase pentru școala externă. În 1889, vechiul Institut „Diel” din Craiova a trecut în proprietatea institutului, iar din 1895 școala a funcționat într-o clădire mai mare pe strada Târgului nr. 135, extinsă în 1900. În 1894, la Turnu Severin a fost deschis un internat pe strada Aurelian nr. 69, iar maicile au preluat școala catolică de fete din strada Orațio. Clădirea nouă de la Turnu Severin a fost distrusă de bombe în 1944.

În anul școlar 1942–1943, școlile institutului însumau peste 2.400 de eleve: 1.075 la Pitar Moș, 460 la Sfântul Iosif, 130 la școala primară Bărăția, 310 la Brăila, 270 la Craiova și 200 la Turnu Severin. Toate erau conduse după modelul casei-mamă din București și urmau programa statului. În 1928, institutul a anunțat și deschiderea unui pension la Fribourg, în Elveția, numit Vila Mary Ward, pentru absolventele care voiau să-și continue studiile, cu informații la cancelaria din Pitar Moș nr. 13.

Timișu de Sus și Sfânta Agnes

Casa de vacanță de la Timișu de Sus, la circa 1.000 de metri altitudine, lângă hotelul-pensiune Geiser și între munții Postăvarul și Piatra Mare, servea maicilor bolnave și grupurilor de eleve aflate în vacanță. Capela casei, cu ferestre colorate, se afla pe o movilă din grădină, vizibilă de pe șoseaua Predeal–Brașov. Vara, aici veneau toate maicile din București, Brăila, Craiova și Turnu Severin pentru exerciții spirituale și pentru pregătirea anului școlar. Familia regală venea uneori duminica de la Sinaia la slujba de la Timiș.

În perioada în care Mater Celestina Schmidt era superioară provincială, institutul a cumpărat un teren pe Șoseaua Olteniței, la Popești-Leordeni. Terenul a fost plantat cu 70 de cireși, peste o sută de caiși și tot atâția meri și pruni, iar maicile creșteau aici vaci, oi și porci. Lângă casa veche a fost construită o clădire nouă cu o capelă mică. Ferma, numită Sfânta Agnes, aproviziona institutul și servea pentru odihna de sfârșit de săptămână. A doua zi de Paști, întreaga comunitate făcea aici „pelerinajul la Emaus”. După 1948, Sfânta Agnes a devenit refugiul surorilor rămase în țară.

Între admirație și ostilitate: reacțiile Bisericii Ortodoxe și ale presei

Acuzațiile de prozelitism

Succesul școlilor catolice de fete a provocat, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reacții dure în presă și în cercurile clerului ortodox. În 1872, „Curierul de Iași” denunța „convertirea mai multor june” în institutele catolice din Iași și „ruperea copilelor de la sânul părintesc spre a le face călugărițe”, numind faptul „o crimă neiertată”. În 1874, „Românulu” prezenta școlile catolice și germane din București ca instrumente de propagandă și remarca, despre localul Institutului Sfânta Maria, că „trebuie să coste sute de mii de galbeni”. Un cititor scria în 1889 că taxele suplimentare cerute la „școala nemțească de călugărițe din strada Mercur” le permit maicilor să-și extindă clădirile, care ajunseseră „una din cele mai frumoase școli din Capitală”.

Cel mai mare scandal a fost cazul elevei Gărdescu, din vara anului 1880. Eleva, ortodoxă, trecuse la catolicism la două luni după ce împlinise vârsta majoratului și fusese împărtășită în secret în sacristia capelei. La cererea chiar a superioarei, ministerul a trimis o comisie formată din I. Zalomit, generalul Carol Davila și V. A. Urechia. Comisia a cercetat cazul la 12 august 1880 și a publicat raportul în „Monitorul Oficial”. Raportul constata că religia ortodoxă era predată elevelor de o călugăriță catolică, sora Izella, și cerea ca institutele private să predea religia ortodoxă prin persoane competente sau să nu mai primească eleve ortodoxe. Polemica a continuat în „Românulu” în octombrie și noiembrie 1880. Institutul a amenințat ziarul cu un proces, iar autorul articolelor a retractat în cele din urmă, după ce superioara Barbara Würdinger a anunțat că, din 1 septembrie 1880, religia ortodoxă era predată de profesoare române ortodoxe.

Atacurile de la începutul secolului al XX-lea

În 1904, ziarul „Acțiunea” publica un atac împotriva „propagandei papistașe”, reprodus de un alt ziar sub titlul „Mișelii”. Articolul acuza că rapoartele împotriva maicilor germane rămân fără urmare, deoarece maicile invită ministerul la capelă „pentru a vedea pe M. S. Regele Carol rugându-se evlavios și sărutând cu smerenie mâna superioarei”. Concluzia era că maicile de la Pitar Moș deveniseră „protejatele Palatului”, iar „Ortodoxismul era deci lovit cu mâna Regală!”. În revista clericală „Amvonul”, în 1907, un preot povestea că o elevă din clasa I secundară, întâlnită pe strada Mercur la ieșirea de la școală, fusese învățată „să se închine” după ritul catolic. Preotul le cerea confraților să-i convingă pe părinți să-și înscrie fetele în institute românești și să înființeze școli ortodoxe care să le concureze pe cele „ale papistașilor”.

Tonul a mers uneori până la acuzații penale. Un ziar bucureștean relata, sub titlul „Misterioasa dispariție a unei d-șoare din Capitală. Răpită de călugărițe”, dispariția Margaretei Mărgineanu, despre care se credea că fusese convertită și ascunsă în institutul din strada Pitar Moș. Prim-procurorul Ef. Antonescu și procurorul Hiotu au percheziționat toate încăperile institutului, fără să o găsească. În 1933, arhimandritul Iuliu Scriban relua cazul Gărdescu din 1880 într-un articol intitulat „Racile nevindecate”, invocând raportul comisiei Zalomit–Davila–Urechia ca dovadă a unei probleme rămase nerezolvate. În paralel, au existat și luări de poziție favorabile. Tatăl ortodox al unei eleve interne, Iorgu Vasilescu, publica în 1904 un „act de mulțumire” în care respingea acuzațiile de convertire și lăuda îngrijirea primită de fiica sa.

Războaiele (1916–1945)

Primul Război Mondial

În timpul ocupației germane a Bucureștiului (1916–1918), o aripă a institutului a funcționat ca lazaret pentru soldați germani bolnavi. Lazaretul se afla încă acolo în iunie 1919, când a fost oficiată liturghia pontificală în curte. În timpul epidemiei de tifos exantematic, maicile au îngrijit soldați români bolnavi, într-un moment în care, potrivit Maicii Consolata, „nimeni nu avea curajul să facă acest lucru”. Unsprezece maici s-au îmbolnăvit și au murit. Arhiepiscopul Netzhammer consemna că superioara M. Candida Stein fusese numită diriginta spitalului instalat în clădire.

În perioada interbelică, maicile străine au început să ceară naturalizarea. În 1925, „Monitorul Oficial” publica zeci de cereri ale călugărițelor din Institutul Sfânta Maria, cu domiciliul în strada Pitar Moș nr. 13. Între ele erau Berthe Bathilde Siraux, belgiană, de 34 de ani în țară, Franziska Floriana Ienewein, austriacă, Felicia Celestina Gambaft, de 66 de ani în țară, și Louise Lami, de 67 de ani în țară. La 25 septembrie 1925, guvernul Ion I. C. Brătianu a acordat naturalizarea Maicii Celestine Schmidt, superioara și directoarea generală a institutului. În 1938, presa publica o fotografie a călugărițelor engleze inițiate în apărarea antiaeriană, încercând un nou tip de mască de gaze.

Al Doilea Război Mondial

În iunie 1941, după intrarea României în război, dormitoarele celor 300 de interne au fost transformate în saloane de spital pentru soldații români răniți pe frontul de Est. Fiecare sală era în grija unei maici. Două săptămâni mai târziu au fost transformate și sălile de clasă, iar internele și-au căutat gazde în oraș. Mater Consolata făcea analizele de sânge. Mai târziu, soldații români au fost mutați, iar în locul lor au fost aduși aviatori germani răniți. În primăvara anului 1944, anul școlar a fost încheiat înainte de 1 aprilie. La 4 aprilie, primul bombardament american a lăsat școala fără lumină, apă și geamuri, iar la poarta institutului zăceau mai mulți morți.

Maicile au evacuat arhiva la Timișu de Sus. Mater Consolata și-a susținut teza de doctorat în chimie biologică la 9 iunie 1944, sub conducerea profesorului Eugen Macovschi, în fața unei comisii din care făcea parte rectorul Horia Hulubei. În aceeași noapte, Bucureștiul a fost bombardat din nou, iar maicile s-au adăpostit în subsolul școlii. După 23 august 1944, institutul a rămas spital, iar trupele sovietice au preluat paza clădirii. În noiembrie 1944, în casă au fost internați preoți și familii germane, catolice și evanghelice, sub paza a doi soldați sovietici. Casa devenise, în cuvintele Maicii Consolata, „un fel de lagăr de concentrare pentru germani”.

Deportările din ianuarie 1945

În ianuarie 1945, la întoarcerea de la înmormântarea Maicii Celestina Schmidt, maicile au primit ordinul ca toate surorile sub 35 de ani, cetățene române de etnie germană, să fie pregătite pentru deportarea în Uniunea Sovietică. Mater Consolata a intervenit la minister și la Nunțiatură. Împreună cu secretarul Nunțiaturii, monseniorul Guido del Mestri, a obținut ca preoții și persoanele din ordinele călugărești să fie scutite. Câteva maici din Brăila, urcate deja în vagoane, au fost coborâte înainte de plecarea trenului. Mater Philippine de la Sfântul Iosif, plecată deja cu un transport, a fost adusă înapoi, dar a rămas bolnavă toată viața.

Familiile elevelor de etnie germană au fost lovite direct. Doi copii ai familiei Bartel au fost deportați și s-au întors abia după un an. Tatăl elevei Gisela-Maria Kunst, eliberat din Uniunea Sovietică din cauza bolii, a murit la granița română, în drum spre casă. Fratele Maicii Consolata, Iosif, prizonier, a aruncat un bilet dintr-un tren de prizonieri care trecea prin Timișu de Sus, iar alt frate, Rafael, a căzut pe front în Pomerania în 1945. În aceeași perioadă, maicile ascundeau în laboratorul școlii soldați germani căutați pentru deportare și adăposteau peste noapte prizonieri evadați, deși riscau pedeapsa cu moartea.

Destine la răscrucea istoriei: ultimii ani ai școlii și exilul (1945–1949)

Mater Consolata Bachmeyer

Cea mai detaliată mărturie despre sfârșitul institutului aparține ultimei sale directoare. Cordelia Bachmeyer s-a născut la 16 februarie 1916, în comuna Mihail Kogălniceanu din județul Constanța, într-o familie germană catolică din Dobrogea. A urmat școala primară la Sfântul Iosif și liceul la Pitar Moș, unde a obținut cea mai bună notă la bacalaureat. A intrat în ordin în 1938, sub numele de Mater Consolata, și a studiat biochimia la Universitatea din București. A refuzat postul de asistentă universitară oferit de profesorul ei, pentru a rămâne profesoară de fizică și chimie la institut.

La Crăciunul anului 1942, Superioara Generală, Mater Damascena, aflată în vizită la București, a numit-o directoare a școlii de la Pitar Moș. Avea 26 de ani. În aceeași rânduială, Mater Carola, originară din Silezia, a devenit superioară provincială, iar Mater Antonia superioara casei din Pitar Moș. Mater Celestina Schmidt, care condusese timp de peste 25 de ani școlile din provincia română, era grav bolnavă. După exil, Mater Consolata a condus școli ale ordinului la Barcelona și San Sebastian. La începutul anilor 1980, retrasă la Mainz, și-a scris amintirile, publicate în română în 2000 sub titlul „Pitar Moș”. A murit la 18 noiembrie 2002.

Instalarea regimului comunist

După 23 august 1944, numeroși miniștri și demnitari ai noului regim și-au înscris în continuare fiicele la Pitar Moș. Prin ele, maicile aflau ce se petrecea în familiile politicienilor. Problemele școlii erau rezolvate la minister cu directorul general al învățământului secundar, Călugăru, un greco-catolic. În primăvara anului 1946 a sosit ordinul ca în toate clasele să fie atârnate portretele lui Marx, Lenin și Stalin și ale miniștrilor noului guvern. Câteva maici le-au atârnat, ca să nu facă rău școlii. A doua zi, portretele erau scuipate și aveau în gură semințe de floarea-soarelui, iar a treia zi aveau țigări desenate, ochii găuriți și fețele colorate în roșu. Maicile le-au dat jos.

Călugăru a fost înlocuit cu Vasilescu, un fost preot ortodox devenit comunist. La prima ședință cu directorii de școli, acesta a întrebat-o pe Mater Consolata „cum stați cu fascismul în școală”, înțelegând prin fascism tot ce nu era comunism. Ulterior, a ajuns să o sprijine, numindu-le pe ea și pe însoțitoarea ei „îngerașii mei”. Directorii de școli au fost obligați să urmeze cursuri de „reeducare”, ținute la Școala Centrală de Fete de pe strada Icoanei. Un ziar a lăudat școala, dar a notat că „lipsesc lozinci și fotografii din actualitate”, iar directoarea consideră „că școala dânsei nu este un circ”. La 30 decembrie 1947, în ziua abdicării regelui, maicile și profesoarele au fost chemate să depună jurământul față de noul regim.

3 august 1948

În vara anului 1948, cele mai multe maici se aflau la Timișu de Sus, la exercițiile spirituale. La 3 august 1948, Mater Melosa, secretara școlii, a telefonat ca Mater Consolata să se întoarcă imediat la București. În aceeași zi, la ora opt fix, la Pitar Moș s-a prezentat o funcționară care s-a recomandat doamna Freud. Toate persoanele din casă au fost adunate în sala de festivități, unde le-a fost citit decretul de desființare. Școala, casa și tot ce cuprindeau, inclusiv banii, deveneau proprietatea statului. Cine se mai atingea de ceva risca zece ani de închisoare. Maicile au fost închise în sală, iar spre prânz funcționara s-a întors cu două cufere de chei și a sigilat ușile.

Comunitatea a fost restrânsă la câteva încăperi din clădirea veche. La poartă stătea zi și noapte un grup de paznici. Inventarul a fost întocmit cameră cu cameră, iar obiectele religioase erau trecute sub denumirea „Christos”. În nopțile următoare, din camerele de pian de la ultimul etaj al clădirii noi dispăreau piane fără niciun control. Ajunsă la București, Mater Consolata a găsit școala sub pază și a fost nevoită să se adăpostească la Nunțiatură. Ministrul învățământului i-a spus că „în fața realității” nu mai are cuvinte. Ministrul cultelor, Stanciu Stoian, i-a răspuns că „litera legii precizează că predarea în școli este interzisă călugărițelor”.

Toamna anului 1948

În toamnă, în clădiri a fost instalată școala de moașe a Ministerului Sănătății, cu secții pentru surori de ocrotire, moașe și infirmiere, iar în sala de festivități se țineau cursuri de reeducare pentru adulți. Superioara provincială a trimis acasă pe cele 74 de candidate românce care locuiau la institut. Toate au cerut să depună, înainte de plecare, jurămintele de sărăcie, castitate și ascultare. Elevele ai căror tați erau închiși nu mai erau primite în alte școli, pe motiv că părinții lor „au supt sângele poporului”. O fostă elevă i-a povestit Maicii Consolata cum fusese anchetată și bătută la închisoare.

Maicile au rămas în clădirea confiscată, cu permisiunea de a face curățenie, ca să-și câștige existența. O statuie albă a Fecioarei de la Fatima, comandată de Mater Ehrentrudis unui refugiat polonez, a fost așezată pe coridorul întunecat spre clădirea nouă, pe unde treceau cursanții. Bărbații care veneau la curs se împiedicau de soclu și trebuiau să o cuprindă în brațe ca să nu cadă. La 8 decembrie 1948, chiar de sărbătoarea institutului, statuia Fecioarei cu Pruncul de deasupra porții a fost distrusă cu ciocanul. Bucățile au căzut pe trotuar, mai întâi mâinile copilului, apoi capul.

Audiența la Petru Groza

Superioara provincială a însărcinat-o pe Mater Consolata să obțină permisiunea de plecare în Occident pentru întreaga comunitate. Superioara Generală, Mater Augusta de Kettenburg, a trimis de la Roma, la 1 octombrie 1948, o chemare oficială în care cerea ca maicile care lucraseră în cele cinci case din România să vină în Italia. Persoane influente ofereau tot ce aveau pentru un pașaport, fără niciun rezultat, iar autoritățile au ignorat chemarea. Primul-ministru Petru Groza a auzit însă de Mater Consolata și a invitat-o la o audiență la sediul Președinției Consiliului de Miniștri din Piața Victoriei.

Mater Consolata a mers la audiență cu Mater Melosa. Groza a sunat, de față cu ele, pe linia secretă, la ministrul de interne, la ministrul cultelor și la ministrul de externe, Ana Pauker. A hotărât ca maicile cu legături în străinătate să plece toate, iar celelalte să rămână la ferma Sfânta Agnes de pe drumul spre Popești-Leordeni și, cele bolnave, la Timiș. I-a propus apoi Maicii Consolata să rămână în țară, dar ea a refuzat, cerând să plece cu surorile ei. Groza i-a mai vorbit despre un prieten din copilărie, episcopul catolic de Alba Iulia, închis de câteva luni, pe care nu-l putea convinge să cedeze. Nunțiul apostolic, monseniorul Patrick O’Hara, a vizitat maicile la Pitar Moș în decembrie 1948.

Cele cinci trenuri

La 31 decembrie 1948, Mater Consolata a primit indicațiile pentru pașapoarte. Între 1 și 3 ianuarie 1949, toate maicile germane și cele din celelalte școli din țară au fost aduse la Pitar Moș, unde au fost instalate paturi suplimentare. Prima listă, de 40 de persoane, a fost gata la 3 ianuarie. Cuprindea maicile bolnave, însoțitoarele lor, cinci novice cu Mater Helene și preotul casei, Pater Müller, care trăia ascuns după ce fusese eliberat din închisoare. Fiecare grup a primit un pașaport colectiv din carton, cu mențiunea „PASSEPORT SANS RETOUR”, valabil pentru o singură călătorie în Italia, prin Ungaria și Austria.

La intervenția lui Groza, maicile au primit un vagon propriu în trenul Orient Express, care pleca din Gara de Nord la miezul nopții. Timp de cinci nopți la rând, între 4 și 8 ianuarie 1949, câte un grup de 40 de maici a plecat din Gara de Nord. Superioara provincială le-a condus de fiecare dată la tren și se întorcea acasă pe la ora două noaptea. Pașaportul pentru grupul următor era eliberat numai după ce un observator telefona de la graniță că trenul trecuse fără incidente. Ultima liturghie în capela din Pitar Moș a fost oficiată la 8 ianuarie 1949, în fața unei mulțimi venite după ce postul BBC anunțase plecarea.

Plecarea din 8 ianuarie 1949

În seara zilei de 8 ianuarie 1949, la ora 21:45, ultimul grup s-a adunat în capelă pentru rugăciunea de drum. În fața porții se strânseseră angajați ai noii școli, foste eleve și vecini. La gară, copiii au alergat după tren până în capătul peronului, strigând „Mater Consolata, și pe noi cui ne lăsați?”. La Timișu de Sus, maicile rămase și o vecină, soția unui fost ministru, au oprit trenul câteva minute, ca să-și ia rămas-bun. Pe drum, un preot greco-catolic care trăia ascuns a urcat în compartiment, a celebrat liturghia în trenul în mers și a coborât în noapte înainte de graniță, cerându-le maicilor să nu-i uite în „Occidentul liber” pe cei rămași.

La granița de la Curtici, grănicerii au numărat maicile și au verificat pașaportul colectiv. Trenurile au trecut prin Budapesta și Viena, unde maicile au fost primite de surorile ordinului, și și-au continuat drumul spre Roma, unde a fost reunită comunitatea plecată din România. În total, 210 maici au părăsit România. Câteva au fost trimise la Barcelona, unde au ajuns la 23 februarie 1949 și au întemeiat Institutul Bienaventurada Virgen María, care avea în 2000 circa 900 de eleve. Novicele au fost trimise la noviciatul deschis în septembrie 1949 la Hernani, lângă San Sebastian. Mater Consolata a mai trăit 53 de ani în exil.

Cele care au rămas

Nu toate maicile au plecat. Superioara de la Sfântul Iosif, Maica Clementine Meyer, a ales să rămână cu surorile de origine română și cu cele străine care primiseră cetățenia română. „De mult nu mai mi-e teamă, mă aștept la orice”, i-a spus ea Maicii Consolata, pe trotuarul de pe Calea Victoriei. Ulterior, a fost arestată, judecată de mai multe ori de așa-numitele „tribunale ale poporului” și a murit în închisoare. A refuzat orice avocat, știind cât de sărace erau surorile de la Sfânta Agnes și de la Timiș, și spunea că „cel care mă apără este Domnul Dumnezeu”.

Un grup de peste 25 de maici străine, prea bătrâne sau bolnave pentru călătorie, a fost adăpostit la ferma Sfânta Agnes din Popești-Leordeni. Li s-au alăturat câteva maici românce care au refuzat să se întoarcă în familii. Altele au rămas la Timișu de Sus, unde statul a confiscat partea casei folosite de eleve și le-a lăsat maicilor doar clădirea în care locuiau și capela. Patru decenii, comunitatea de la Sfânta Agnes a trăit fără veșmânt călugăresc și fără recunoaștere oficială. A primit totuși, în secret, noi membre și a păstrat tradiția celor 40 de ore de adorație dinaintea Postului Mare.

Clădirile după 1948

Noile destinații

Imediat după naționalizare, clădirile au fost repartizate Ministerului Sănătății. Din toamna anului 1948, la strada Pitar Moș nr. 13 a funcționat Centrul de Învățământ al Ministerului Sănătății, cu școala de pregătire a surorilor de ocrotire. Tot aici funcționa Centrul școlar sanitar de fete nr. 1, cu trei secții, pentru surori de ocrotire, moașe și infirmiere. Presa comunistă scria că la primul examen de admitere s-au prezentat două mii de candidate, fete de țărani și de muncitori, iar școala număra 11–12 clase. În mai 1949, „Școala Pitar Moș” din strada Pitar Moș nr. 7–15 a fost secție de votare.

Corpurile interbelice de la numerele 7–13 au găzduit ulterior Institutul Pedagogic Româno-Sovietic „Maxim Gorki”, apoi Școala Tehnică Sanitară, o școală postliceală. După aceea s-a instalat aici Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, care funcționează și astăzi în clădire. Capela a fost transformată în arhivă a Ministerului Sănătății. În 1985, Radio Europa Liberă o descria ca transformată „în sală de spectacol sau magazie”. În clădirea veche au funcționat Centrul de Calcul, Statistică și Arhivă, Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog și Biblioteca Medicală.

Retrocedarea și situația actuală

După 1989, proprietatea a fost retrocedată pe cale judecătorească Congregatio Jesu, succesoarea Institutului Sfânta Maria. Universitatea din București urma să elibereze imobilul din strada Pitar Moș nr. 7–13 în patru ani și jumătate. În decembrie 2021, universitatea a cumpărat imobilul de la congregație, asigurând continuarea activității Facultății de Limbi și Literaturi Străine. Facultatea are aproape 4.000 de studenți și circa 200 de cadre didactice și cercetători. Clădirea are zeci de săli de curs, birouri, biblioteci și o sală de sport.

Clădirea veche, de la numerele 13–15, cu fosta capelă, a rămas în proprietatea Congregatio Jesu. Este nelocuită și acoperită cu o plasă de protecție. Starea de conservare a corpurilor folosite de facultate este, la rândul ei, precară. Infiltrațiile de apă din cauza burlanelor și a jgheaburilor deteriorate au produs eflorescențe și atac biologic pe pereții sălilor de la etajul al doilea. În timp, compartimentarea interioară a fost modificată, vestibulele dinspre strada Pitar Moș au fost transformate în săli de curs sau biblioteci, iar tâmplăria originală a fost înlocuită în cea mai mare parte. Curțile interioare și platanii au supraviețuit tuturor schimbărilor.

Congregatio Jesu: de la Mary Ward la comunitățile de astăzi

Mary Ward și Institutum Beatae Mariae Virginis

Congregația care a condus Institutul Sfânta Maria a fost întemeiată de Mary Ward, născută la 23 ianuarie 1585 la Mulwith, în comitatul York, într-o familie catolică din Anglia, unde catolicismul era persecutat. În 1609, la Saint-Omer, în Flandra, Mary Ward a strâns un grup de tinere englezoaice dedicate educației fetelor. Modelul ales era Societatea lui Isus, ordinul iezuit fondat de Ignațiu de Loyola și aprobat de papa Paul al III-lea în 1540. Comunitatea a primit numele de Institutum Beatae Mariae Virginis. În anii următori, Mary Ward a deschis școli la Liège, Köln, Trier, Roma, Napoli, Perugia, München, Viena, Pressburg și Praga.

Proiectul ei, cu surori care predau în școli deschise, circulau liber și erau supuse direct Sfântului Scaun, nu episcopilor locali, era neobișnuit pentru epocă. În 1631, papa Urban al VIII-lea a desființat comunitatea, iar Mary Ward a fost închisă aproape două luni la München, acuzată de erezie. A murit în 1645 la Heworth, lângă York. Institutul a supraviețuit și a primit aprobarea papală în 1703, iar în 1877 a fost recunoscut oficial sub numele de Institutum Beatae Mariae Virginis. Casa de la Nymphenburg, de lângă München, de unde au venit primele maici la București, a fost sediul Superioarei Generale până la mutarea generalatului la Roma.

Comunitatea din România după 1949

În anii comunismului, nucleul de la Sfânta Agnes a fost condus de Sora Benedicta Blaj. Mater Consolata a păstrat legătura cu fostele eleve din exil. În octombrie 1985, la Roma, la comemorarea a 400 de ani de la nașterea lui Mary Ward, a fost organizată o întâlnire sub patronajul papei Ioan Paul al II-lea. Au participat aproape o sută de foste eleve ale școlilor din România, risipite prin lume, alături de Mater Consolata și de fostele profesoare de matematică Mater Stanisla și Mater Aloysia Pettinger. Una dintre ele, Galatea Ciorănescu, redactor la Radio Europa Liberă sub pseudonimul Anca Petrescu, a difuzat la 1 noiembrie 1985 un reportaj despre această întâlnire.

După decembrie 1989, comunitatea de la Popești-Leordeni a ieșit din clandestinitate. Prima superioară provincială româncă a fost Sora Hildegard Acsany, fostă elevă și novice la Pitar Moș, plecată în exil în ianuarie 1949, care se întorsese în țară. Primele grădinițe au fost deschise pe lângă parohiile din București: Catedrala Sfântul Iosif și bisericile Sfânta Tereza, Bărăția, Cioplea și Colentina. Au sosit numeroase postulante și novice, iar tinerele surori au studiat pedagogia și asistența socială.

Congregatio Jesu astăzi

În 2003, Institutum Beatae Mariae Virginis a primit denumirea oficială de Congregatio Jesu, sub care funcționează astăzi în întreaga lume. Membrele adaugă după nume inițialele CJ. La Mănăstirea Sfânta Agnes din Popești-Leordeni, pe strada Olteniței nr. 6, au fost construite o biserică nouă și o aripă pentru comunitatea crescută. Surorile activează în grădinițe, școli și proiecte de asistență socială la București, Brăila, Iași, Timișoara, Rădăuți și Cluj, iar două surori sunt misionare în Cuba.

În decembrie 2002, la Sfânta Agnes a fost celebrată o liturghie de requiem pentru Mater Consolata Bachmeyer, la care au fost invitate toate fostele eleve ale școlii din Pitar Moș. În 2016, Sora Daniela Mare CJ a publicat la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București volumul „O școală la răscrucea istoriei: Pitar Moș 1856–1948”. Volumul reunește cronologia institutului, memoriul din 1906, memoriile Maicii Consolata și mărturiile fostelor eleve. În cuvântul înainte al volumului, arhiepiscopul mitropolit Ioan Robu nota că institutul „s-a născut la vreme de restriște, în 1609, într-o perioadă când în Anglia Biserica Catolică era persecutată”.

Note asupra surselor

Sursele consultate prezintă câteva neconcordanțe. Persoana de la care a fost cumpărat terenul apare în unele surse drept „contele Carol Rosetti” (Netzhammer și presa recentă), iar în altele drept „graful Scarlat Rosetti” (cercetarea Oanei Marinache). Data începerii primului an școlar este 1 octombrie 1859 în memoriul din 1906 și în articolul aniversar din 1942, dar 10 octombrie 1859 în alte surse. Presa din 2021 indica, din greșeală, anul 1758. Prezentarea anterioară de pe site afirma că „Episcopia romano-catolică de București” a fost întemeiată în 1883. În realitate, în 1883 a fost înființată Arhiepiscopia romano-catolică, iar vicariatul și episcopia existau dinainte, de vreme ce episcopul Angelo Parsi i-a chemat pe maici încă din 1852.

Personaje

• Mary Ward (1585–1645), întemeietoarea congregației Institutum Beatae Mariae Virginis (azi Congregatio Jesu), din care au făcut parte maicile de la Pitar Moș.
• Barbu Știrbei (1799–1869), domnitor al Țării Românești, la a cărui invitație au venit la București, în 1852, primele maici de la München.
• Angelo Parsi (Michel-Angelo conte di Parsi), episcop romano-catolic de București, care a chemat maicile din Bavaria și le-a încredințat școala episcopală de pe Calea Vergului.
• Alexandru Ghica (1795–1862), caimacam al Țării Românești, prin a cărui favoare a fost pusă piatra de temelie a institutului, la 25 martie 1858.
• Amalie d’Engel, prima superioară a institutului, care a pus temelia clădirii din strada Pitar Moș.
• Barbara Würdinger, maică sosită în 1853, superioară a institutului, care a condus casa în timpul anchetei din 1880 și a solicitat în 1883 reparații de zidărie.
• Maria Schiller, superioară a institutului, decedată în noiembrie 1895 la Nymphenburg; pentru ea a fost oficiat un requiem la Catedrala Sfântul Iosif.
• Celestina (Célestine) Schmidt, superioară provincială și directoare a școlii de la Pitar Moș peste 25 de ani, naturalizată în 1925; sub conducerea ei au fost construite corpurile interbelice și a fost cumpărată ferma Sfânta Agnes. A murit în ianuarie 1945.
• Consolata (Cordelia) Bachmeyer (1916–2002), doctor în chimie, ultima directoare a școlii (1942–1948), care a negociat cu Petru Groza plecarea în exil a 210 maici; autoarea memoriilor „Pitar Moș”.
• Carola, superioară provincială în anii 1942–1949, originară din Silezia, care a condus comunitatea în exil.
• Melosa, secretara școlii, care a salvat arhiva institutului în 1944 și a însoțit-o pe Mater Consolata la audiențe.
• Clementine Meyer, superioara școlii Sfântul Iosif, care a ales să rămână în țară în 1949; a murit în închisoare.
• Bathilde Siraux, maică de origine belgiană, profesoară de franceză și conducătoarea trupei de teatru a școlii.
• Carol I (1839–1914), regele României, catolic, care participa duminica, împreună cu regina Elisabeta, la liturghia din capela institutului.
• Elisabeta (Carmen Sylva) (1843–1916), regina României, prietenă a unei călugărițe poete din institut.
• Ferdinand I (1865–1927), regele României, care a continuat să frecventeze capela; în 1919 a asistat la liturghia pontificală din curtea institutului.
• Maria (1875–1938), regina României, care vizita de Paști orfanele institutului și casa de la Timișu de Sus.
• Principesa Ileana (1909–1991), fiica regelui Ferdinand, ale cărei fiice Minola și Alexandra au învățat la Pitar Moș; autoarea prefeței memoriilor Maicii Consolata.
• Raymund Netzhammer (1862–1945), arhiepiscop romano-catolic de București (1905–1924), care a descris în memoriile sale viața institutului.
• Carol Davila (1828–1884), medic și general, membru al comisiei de anchetă din 1880, alături de I. Zalomit și V. A. Urechia.
• Iuliu Scriban (1878–1949), arhimandrit, autorul articolului „Racile nevindecate” (1933), despre cazul Gărdescu.
• Andrea Cassulo (1869–1952), nunțiu apostolic în România, care a trimis în 1944 o gardă de vânători de munte la casa maicilor de la Timișu de Sus.
• Guido del Mestri (1911–1993), secretar al Nunțiaturii, care a obținut în 1945 scutirea maicilor de la deportarea în Uniunea Sovietică.
• Patrick O’Hara (1895–1963), nunțiu apostolic în România, care a vizitat maicile la Pitar Moș în decembrie 1948.
• Petru Groza (1884–1958), prim-ministru al României, care a aprobat în 1948 plecarea maicilor în Occident.
• Hildegard Acsany, fostă elevă și novice la Pitar Moș, exilată în 1949, prima superioară provincială româncă după 1989.
• Benedicta Blaj, superioara comunității de la Sfânta Agnes, care a condus renașterea congregației după 1990.
• Daniela Mare CJ, autoarea volumului „O școală la răscrucea istoriei: Pitar Moș 1856–1948” (2016).
• Max Tonolla, arhitect și inginer, autorul celor două construcții pavilionare cu etaj (1885).
• Mathias Surber, arhitect, autorul școlii cu patru clase, al serei de iarnă și al locuinței preoților (1889) și al refacerii fațadelor (1890).
• C. Gottwald, arhitect, autorul extinderii capelei (1925).
• Roger Bolomey, arhitect, autorul proiectului corpului central (1929).
• Otto Boehm, arhitect, autorul extinderii corpului din curte (1930).
• Enzo Canella, arhitect, autorul modificărilor corpului central și al corpului din stânga (1932).
• Fritz Schmidt, arhitect, autorul extinderii corpului din stânga (1938).

*

Pitar Moș nr. 15: Institutul Sf. Maria (construcția inițială); în 1852 domnitorul Barbu Știrbey cheamă din Prusia maici profesoare, membre ale unui ordin călugăresc înființat de englezoaica Mary Ward. Instalate inițial în Calea Călărașilor, vor cumpăra teren de la graful Scarlat Rosetti și vor deschide în 1859 școala din str. Rosetti, după ce caimacamul Alexandru Ghica pusese piatra de temelie în 25 martie 1858. Capela datează tot din 1859. 1883 maica superioară Maria Barbara Wuerdinger solicită reparații de zidărie; 1885 2 construcții pavilionare cu etaj, arh. Max Tonolla; 1889 școală cu 4 clase, seră de iarnă, locuință de preoți, arh. Mathias Surber; 1890 reparații fațade, arh. M. Surber; 1925 extinderea capelei, arh. C. Gottwald; Clădirile vechi (nr. 15) sunt ocupate de diferite centre subordonate Ministerului Sănătății: Centrul de calcul, statistică, arhivă, Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog, Biblioteca medicală. (Oana Marinache - ARHITUR, Strada Dionisie Lupu și împrejurimi, Asociația și Editura Istoria Artei, 2019)

*

Terenul Institutului Catolic de fete Sfânta Maria, situat la intersecția cu Str. Pitar Moș, a fost cumpărat de călugărițele engleze de la contele Carol (Karl) Rosetti. Institutul (Str. Pitar Moș 15), patronat de Biserica Catolică, a fost inaugurat la 10 oct. 1858, piatra fundamentală fiind pusă la 25 martie 1858. Capela cu hramul Sf. Maria a fost inaugurată la 25 august 1859. A fost construit pentru a adăposti o școală și un liceu de fete, conduse de așa-zisele călugărițe engleze de la mănăstirea principală Nymphenburg de lângă München (aduse în România de episcopul Angelo Parsi la 1852). Nu se cunosc arhitecții fazei inițiale, însă în anii 1890 semnează în locul stareței constructorul M. SURBER; Const. Gottwald este arhitectul care extinde, la 1925, capela. Institutul se extinde (Str. Pitar Moș nr. 7-13) între 1928-1930, clădirile fiind realizate după planurile arhitectului Enzo Canella. În 1932, Institutul primește gratuit, de la Primăria Sectorului I Galben, terenul din Str. E. Stătescu colț cu I. C. Brătianu și solicită autorizarea de construire. Neogoticul, asociat cu sensibilitatea romantică, este reprezentat în zonă printr-un singur exemplu medievalizant, de altfel legat de învățământul catolic (Institutul de fete „Sfânta Maria”, Pitar Moș 15). (studiu istoric)

*

Pitar Moș nr. 7-13: Institutul Sf. Maria (maica superioară Celestine Schmidt); 1938 extinderea cu un nou corp în stânga, arh. Fritz Schmidt; 1932 realizarea corpului din stânga, arh. E. Canella; 1929 realizarea corpului central, proiect arh. Roger Bolomey & asociații, modificări arh. E. Canella; 1930 extindere corp în curte, Otto Boehm; în 1948 măicuțelor li se confiscă proprietățile și sunt nevoite să părăsească țara. Clădirile noi sunt astăzi sediul Facultății de Limbi Străine, după ce au servit Școlii sanitare și Institutului pedagogic. (Oana Marinache - ARHITUR, Strada Dionisie Lupu și împrejurimi, Asociația și Editura Istoria Artei, 2019)

*

In poza curtea si spatele Capelei Institutului Sfanta Maria de pe Pitar Mos colt cu Pictor Veriona, proaspat retrocedat catre Congregatio Jesu, ordinul religios catolic urmas al "Calugaritelor Engleze". Cea mai veche dintre cladiri este din 1840, au acte calugaritele. Este vorba despre casa lipita de Blocul Horia Creanga (cinema Patria - Aro Palace ). Copacii aceia patru au peste 1m in diametru si peste 150 de ani. Acoperisul capelei este prabusit inauntru. (Hoppie Pittis - comentariu Facebook 2025)

Referințe:

• Mare, Daniela CJ, O școală la răscrucea istoriei: Pitar Moș, 1856–1948, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2016 (volum tipărit)
• Marinache, Oana,  Strada Dionisie Lupu și împrejurimi, Asociația și Editura Istoria Artei, 2019 (volum tipărit)
• Netzhammer, Raymund, Episcop în România: într-o epocă a conflictelor naționale și religioase, Editura Academiei Române, 2005 (volum tipărit)
• Netzhammer, Raymund, Reședința episcopală din București. O contribuție la istoria arhidiecezei, Socec, 1923 (volum tipărit)
• Consolata Bachmeyer, Pitar Moș, Editura Dorul, 2000, Aalborg
• Violeta Barbu, Nikolaus Netzhammer (coord.), Raymund Netzhammer în România, pe urmele spiritului locului, Editura Academiei Române, 2014, București
• Album jubiliar al Institutului Sfânta Maria, 1906, București (manuscris, Arhiva Mănăstirii Sfânta Agnes, Popești-Leordeni)
• Presa vremii (Arcanum): Progresul (1869), Curierul de Iași (1872), Românulu (1874, 1875, 1879, 1880, 1881), Monitorul Oficial (1880, 1925), Amvonul (1907–1908), Dimineața copiilor (1932), Farul Nou (1942), precum și extrase din presa anilor 1864–1949 și 1985–2002
• Stoica, L.; Ionescu-Ghinea, N., Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, Universalia, 2005 (volum tipărit)
• Studiu istoric de fundamentare, zona protejată nr. 34 - Pitar Moș, definirea regimului tehnic al construcțiilor supuse autorizării (UAIM/Quattro Design) - mențiune "stil Neogotic"
• Pitar Moș: un destin glorios, azi uitat (papalabucuresti.ro - o istorie detaliată a stabilimentului)
• Povestea Călugărițelor Engleze
• Școala din Pitar Moș (simpara.ro)
• Complexul Școlar Catolic „INSTITVTII S. MARIA” din strada „Pitar Moș” (goethe.de)
• Universitatea din Bucureşti a cumpărat clădirea Facultăţii de Limbi Străine, cu peste 6 milioane de euro. Cea mai iubită tranzacție a anului (hotnews.ro)
• Universitatea din București cumpără cu 6,45 milioane de euro imobilul din strada Pitar Moș nr. 7-13, care găzduiește Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (unibuc.ro)
• Congregatio Jesu – Arhidieceza Romano-Catolică București (arcb.ro)
• Katholischer Schulgebäudekomplex „INSTITVTII S. MARIA“ in der Straße „Pitar Moș“ (goethe.de)
• Universitatea din București cumpără imobilul din strada Pitar Moș nr. 7-13, care găzduiește FLLS (unibuc.ro)
• Clădirea pentru care Universitatea București a plătit... Statul o retrocedase proprietarilor de drept (ziare.com)
• Pe strada Pitar Moș (ideiurbane.ro)
• „Nu cred că vreunul dintre noi poate uita anii studenției din Pitar Moș” (unibuc.ro)
• Arhitect Max Tonolla (Arhiva de Arhitectură)
• Roger Bolomey (Arhiva de Arhitectură)
• Arhitectul Roger Bolomey (IDentitate)
• Activitatea arhitectului Roger Bolomey
• Fabuloasele curți interioare ale Institutului Călugărițelor Engleze (galerie foto)

Mai 2024: