Arhitectul Vincenzo (Enzo) Canella
Enzo Canella (numit și Vincenzo Canella în unele surse) a fost un arhitect italian activ mai ales în România (în special la București) în perioada interbelică și în anii războiului, apoi în Italia după 1945. Sursele studiate îl indică drept născut la București, la 27 octombrie 1903, și decedat la Milano, la 21 octombrie 1979. Fiind cetățean italian, a reușit să plece din România după 1945 și să își continue activitatea în Italia. Există însă mențiunea de biografie profesională: cetățenie italiană și plecarea în Italia după 1945, cu continuarea activității de proiectare acolo. Legat de familie, un anunț de ziar din 1945 îl leagă de adresa din Porumbaru 7 și de două personaje feminine (prima probabil fiică sau soție, cealaltă soră): Euja și Edit.
Documentele profesionale ale epocii precizează că Vincenzo Canella este „diplomat al școalei naționale superioare de arhitectură din București” și a obținut „zilele acestea (1931) la Milano diploma de doctor în arhitectură”. Având naționalitate italiană, statut care îi permitea să profeseze în România doar în colaborare cu arhitecți români autorizați. Acest context explică atât apariția unor semnături multiple pe proiecte, cât și dificultatea stabilirii clare a autoratului în unele cazuri.
Carieră și contexte profesionale în România
Din informațiile existente, Enzo Canella apare ca autor sau coautor al unor proiecte de locuințe și clădiri instituționale în București, cu lucrări care traversează mai multe registre stilistice (modernism interbelic, raționalism, accente mediteraneene, precum și un registru „popular urban” în cazul intervențiilor asupra unor case mai vechi). Apare și o legătură profesională indirectă cu mediul atelierelor bucureștene: este menționat ca făcând parte din atelierul privat al arhitectului Tiberiu Niga înainte de al Doilea Război Mondial, alături de alți arhitecți. De asemenea, este menționată colaborarea cu arhitectul Constantin Joja pentru un imobil de raport (Blocul Prahova), cu două fațade/adiacente pe două artere importante ale orașului, dar și cu alte proiecte.
Profil arhitectural și caracteristici de stil
Din portofoliul conturat de sursele folosite aici, se desprind câteva direcții coerente: o direcție modernistă/raționalistă, vizibilă în clădiri de apartamente și în intervenții instituționale ale anilor 1930–1940 (de exemplu blocul de pe Emanoil Porumbaru nr. 7, datat 1941); o direcție cu accente mediteraneene în zona rezidențială (cazul casei de pe Str. Alexandru nr. 35, dacă se confirmă că a avut un rol în acest proiect); capacitatea de a lucra în registru istoricist/evocator, la scară mare și cu ambiție reprezentativă, exemplul cel mai clar fiind proiectul casei-muzeu „Ing. Dumitru Furnică-Minovici” (Tudor/„gotic terțiar/perpendicular englezesc”, cu inserții normande și loggia venețiană, conform informațiilor publice).
Casa familiei Minovici
Muzeul de Artă Veche Apuseană „Ing. Dumitru Furnică-Minovici” (până în 1989 cunoscut sub numele de Muzeul de Artă Feudală al Academiei Române) a fost construit între 1941-1942. Piatra de temelie a casei este pusă în 27 aprilie 1941 (act autentic expus în cadrul colecției de bază), în 26 octombrie 1942 având loc recepția construcției. Gândită ab initio ca o casă-muzeu, edificiul a fost construit în stilul gotic terțiar/perpendicular englezesc (stilul Tudor), cu inserții ale stilului normand (manoires-urile, rezalitul), cu o loggia venețiană. Planurile casei au fost elaborate de arh. Enzo Canella, cu ajutorul antreprenorului Dino Toffollo. Accesul se face din stradă, pe un pontus levi specific castelelor medievale, printr-un portal replicând intrarea din Hornby Castle, Norfolk, Anglia.
Colecția ing. D. Furnică-Minovici, achiziționată din anticariate și/sau licitații de artă ale Europei, este compusă din vitralii (datate sec. XIII-XIX), mic mobilier de artă (sec. XV-XIX), carte veche, tapiserii, picturi etc. Valoarea estetic-arhitecturală a edificiului a dus la clasarea acestuia în Lista Monumentelor Istorice, clasa A (poziția 1488, cod B-II-m-A-19207), importanța istorică, artistică, documentară a exponatelor fiind semnificativă (numeroase exponate, unele cu caracter de unicuum pentru România, fiind clasate în clasa juridică Tezaur a patrimoniului național, altele în clasa Fond).
Cazul Bisericii „Sfântul Anton de Padova” din Constanța
Un capitol esențial în reconstituirea biografiei profesionale a arhitectului Enzo Canella este legat de proiectarea și realizarea Bisericii „Sfântul Anton de Padova” din Constanța, caz care ilustrează atât rolul său real ca autor de arhitectură, cât și limitele legale și instituționale în care arhitecții străini activau în România interbelică. Analiza comparativă dintre imaginea unei cărți poștale de epocă, care redă proiectul bisericii, și aspectul construcției existente astăzi indică diferențe semnificative de detaliu, precum colonada sau dimensiunea ferestrelor, sugerând că imaginea istorică reflectă proiectul inițial, ulterior modificat în timpul execuției pe șantier.
Deși în documentația oficială a vremii numele arhitectului Romano de Simon apare ca semnatar al proiectului, cercetarea arhivistică infirmă această atribuire ca fiind una de circumstanță. De altfel, Romano de Simon, profesor și șef de lucrări, a intentat ulterior un proces Parohiei romano-catolice din Constanța nu pentru a revendica drepturi de autor sau onorarii de proiectare, ci exclusiv pentru recuperarea unor taxe achitate către stat, fapt care sugerează că nu el a fost autorul real al proiectului arhitectural.
Documentele de arhivă ecleziastică confirmă explicit că proiectul bisericii a fost conceput de Enzo Canella. Un proces-verbal al Comitetului Bisericesc al Parohiei Constanța din anul 1937 menționează în mod clar că proiectul realizat de arhitectul Enzo Canella a fost apreciat și aprobat de Monseniorul Alexandru Cisar, Arhiepiscop romano-catolic de București. Această confirmare instituțională este completată de mărturia parohului Emanoil Kreiss, responsabil direct de edificarea bisericii, care notează în autobiografia sa că lucrările au început în aprilie 1938 și erau aproape finalizate la Crăciunul aceluiași an, menționând explicit că arhitectul bisericii a fost Enzo Canella, iar execuția a fost realizată de echipe mixte de zidari italieni, români și greci.
Un element deosebit de important pentru înțelegerea poziției lui Enzo Canella în mediul profesional românesc este sancțiunea aplicată în 1936 de Consiliul Corpului Arhitecților Români arhitectului Constantin Joja, acuzat că a facilitat, printr-un angajament de serviciu, exercitarea profesiei de către arhitectul străin Vincenzo Canella pe teritoriul României.
În ansamblu, aceste documente completează substanțial profilul lui Enzo Canella, conturând imaginea unui arhitect format profesional, cu o activitate reală și consistentă în România interbelică, dar constrâns de un cadru legislativ restrictiv, care a generat confuzii de autorat și atribuiri eronate perpetuate ulterior în literatura de specialitate. Cazul Bisericii „Sfântul Anton de Padova” din Constanța devine astfel un exemplu-cheie pentru înțelegerea mecanismelor profesionale, administrative și culturale în care a activat Enzo Canella și explică de ce opera sa necesită o reevaluare atentă pe baza documentelor de arhivă, nu doar a surselor secundare.
Lucrări, proiecte și clădiri atribuite
Clădiri publice și administrative / instituții
Reședințe și vile particulare
Imobile de raport și blocuri de locuințe
Lucrări religioase
Lucrări în afara Bucureștiului și colaborări
Referințe