Casa Filip Lenș - Gheorghe Vernescu

Casa Filip Lenș – Gheorghe Vernescu

Casa boierească a lui Filip Lenș (1821–1886)

Filip Lenș și ridicarea casei din 1821; Filip Lenș (n. 1779 – m. 1858) era fiul lui Jean-Baptiste de Linche (cunoscut și sub numele Linchou), nobil francez venit în Țara Românească în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Jean-Baptiste de Linche a slujit ca secretar particular al domnitorului Alexandru Ipsilanti și ca profesor al copiilor acestuia, o poziție care i-a asigurat familiei o intrare timpurie în rândul dregătorilor Țării Românești. Filip Lenș însuși a urcat treptele ierarhiei boierești, deținând, de-a lungul carierei sale, dregătoriile de mare vistiernic, mare logofăt și mare clucer, funcții administrative de rang înalt în aparatul de stat al epocii fanariote și postfanariote.

În 1821, Filip Lenș a ridicat, pe Podul Mogoșoaiei – numele sub care era cunoscută pe atunci actuala Calea Victoriei –, o casă boierească pe care a dăruit-o soției sale, Lisaveta Balotescu-Cărpinișanu, cu prilejul căsătoriei lor. Construcția, ridicată în stilul clasicist al epocii, s-a numărat printre reședințele boierești remarcabile ale Bucureștiului de la începutul secolului al XIX-lea. După moartea lui Filip Lenș, casa a rămas în familie, fiind locuită de fiii săi, Constantin, Alexandru și Ioan Lenș, care au continuat să o folosească drept locuință până spre ultimele decenii ale secolului.

În timpul Războiului Crimeii (1853–1856) și al ocupației militare ruse și austriece care i-a urmat, casa a găzduit, pentru scurte perioade, Colegiul Militar și Statul Major al Armatei Ruse, iar mai apoi Ministerul de Război. Unele surse asociază acestei perioade și o vizită a scriitorului rus Lev Tolstoi, informație care ține însă mai degrabă de tradiția narativă legată de clădire decât de un fapt documentat fără echivoc.

Arhitectul Julius Freywald și modificările lui Albert Galeron

Înfățișarea pe care a avut-o casa lui Filip Lenș înainte de marea ei reconstrucție din anii 1880 este legată de numele arhitectului Julius Freywald, fiul arhitectului Johann Freywald, care a deținut, între 1815 și 1858, funcția de arhitect al orașului București. Format în spațiul de limbă germană, probabil la Viena, Julius Freywald a activat, după 1855, în cadrul Direcției Lucrărilor Publice și este menționat, printre lucrările sale rezidențiale, ca autor al uneia dintre etapele de refacere a caselor lui Filip Lenș de pe Podul Mogoșoaiei, alături de alte reședințe bucureștene precum casa Alecu Conduratu, casa Villara sau casa baronului Meitani.

În jurul anului 1886, un incendiu a afectat serios clădirea, impunând urmașilor lui Filip Lenș o nouă intervenție. Pentru repararea și modificarea vechii case ridicate de Freywald, moștenitorii Lenș l-au angajat pe arhitectul francez Albert Galeron (1846–1936), format la École des Beaux-Arts din Paris sub îndrumarea lui Vaudoyer și Coquart și autor, în aceeași perioadă, al unora dintre cele mai importante clădiri publice bucureștene, precum Ateneul Român (1887–1894) și Banca Națională a României (1883–1889). Lucrările lui Galeron la casa Lenș s-au desfășurat între 1883 și 1886. La scurt timp după încheierea acestor lucrări, în 1886, moștenitorii lui Filip Lenș au vândut casa avocatului și omului politic liberal Gheorghe „Guță” Vernescu, punând capăt aproape șapte decenii de proprietate a familiei Lenș asupra imobilului și deschizând etapa care avea să dea clădirii numele sub care este cunoscută astăzi.

Reconstrucția lui Ion Mincu și splendoarea Casei Vernescu (1886–1900)

Gheorghe „Gună/Guță” Vernescu

Gheorghe Dimitrie Vernescu, cunoscut drept "Gună" sau "Guță" Vernescu, s-a născut la București la 1 iulie 1829 și a murit în același oraș la 3 iulie 1900. A studiat la București până în 1855, apoi la Universitatea din Paris, unde și-a luat doctoratul în drept doi ani mai târziu. Reîntors în țară, a practicat avocatura, activitate care i-a adus o avere considerabilă, și a desfășurat o îndelungată carieră politică: consilier de stat în 1864, ministru al justiției și cultelor în 1865 și din nou între noiembrie 1888 și martie 1889, deputat din 1867, ministru de interne între iulie 1876 și ianuarie 1877, președinte al Camerei Deputaților în 1878, ministru de finanțe în 1889 și din nou între februarie și noiembrie 1891, precum și membru fondator, în 1875, al Partidului Național Liberal. După ce a cumpărat, în 1886, casa moștenitorilor lui Filip Lenș, Gheorghe Vernescu a dorit să îi redea o înfățișare pe măsura statutului său politic și social. În acest scop l-a angajat pe arhitectul Ion Mincu, care se afirma la acea vreme printr-un eclectism rafinat, de inspirație occidentală, cu câțiva ani înainte de a deveni, prin lucrările sale ulterioare, fondatorul recunoscut al stilului arhitectural neoromânesc.

Lucrările lui Ion Mincu și ale antreprenorului Iosif Piantini (1887–1890)

Reconstrucția condusă de Ion Mincu s-a desfășurat între 1887 și 1889, dată confirmată de o inscripție păstrată la etajul I al clădirii, unde anii sunt înscriși în cifre romane. Lucrările au fost executate de antreprenorul Iosif Piantini, colaborator constant al lui Mincu în această perioadă: în 1890, aceeași echipă a ridicat și dependințele reședinței Vernescu, iar în 1890 și în 1900 Piantini apare, în documente, ca responsabil de execuție și pentru lucrări de reparații la propria casă a arhitectului Ion Mincu, semn al unei colaborări profesionale de durată între cei doi.

Prin reconstrucția din 1887–1889, clădirea a primit înfățișarea eclectică pentru care este cunoscută astăzi: două niveluri – parter și etaj –, organizate în jurul unui hol central de formă eliptică, dominat de o scară monumentală de marmură. Alegerea acestei tipologii, apropiată de cea a hotelurilor particulare franceze de secol XIX, se explică prin poziția clădirii pe principala arteră a orașului și prin statutul comanditarului, care căuta o rezolvare arhitecturală de monumentalitate și opulență recunoscute, mai degrabă decât o formulă originală și pitorească.

Decorația murală a lui George Demetrescu Mirea și interioarele

Decorația interioară a fost încredințată pictorului George Demetrescu Mirea (1852–1934). În 1890, Mirea a pictat, pe plafonul salonului mic de la etajul I, o compoziție alegorică intitulată „Dansul”, realizată în ulei pe pânză maroflată, înfățișând un cer azuriu printre nori diafani, cu două femei și un copil care cântă la diferite instrumente, înconjurați de un grup de copii care dansează cu voioșie. Compoziția este încadrată de patru cartușe curbe, pictate fiecare cu câte un personaj feminin ce simbolizează Justiția, Adevărul, Temperanța și Forța, potrivit relatării păstrate în monografia pictorului alcătuită de N. Petrașcu, prietenul și biograful lui Mirea. Plafonul a suferit deteriorări în urma cutremurului din 1940 și a fost, în bună măsură, repictat ulterior.

Interiorul Casei Vernescu impresionează prin folosirea marmurei policrome, a stucaturilor aurite pe tavane și pereți, a vitraliilor și a oglinzilor masive, precum și a lambriurilor din lemn de stejar. Potrivit unei convenții decorative răspândite în saloanele europene ale secolului al XIX-lea, banda superioară a pereților, aproape de tavan, poartă numele unor mari cărturari și scriitori – Seneca, Pascal, Shakespeare, Homer –, conferind interiorului un aer livresc, specific atmosferei intelectuale a marilor case de recepție ale epocii. Alături de Casa Monteoru, ridicată în aceeași perioadă la mică distanță pe Calea Victoriei, Casa Vernescu ilustrează un episod distinct din cariera lui Ion Mincu: acela al unui eclectism academic asumat, diferit de direcția inspirată din tradiția națională pe care arhitectul o explorase, cu puțin timp înainte, la Casa Lahovary. La Casa Vernescu, elementul central al compoziției rămâne scara monumentală, a cărei desfășurare în spirală se încheie, la nivelul etajului, într-o rotondă cu arcade.

De la reședință la sediu al statului (1900–1989)

Vânzarea către statul român

Gheorghe Vernescu a murit în anul 1900 fără urmași direcți, iar proprietatea asupra casei a trecut, pe filiera familiei extinse, către o ramură a familiei baronilor de Waldberg. La 31 iulie 1908, prin contract de vânzare-cumpărare autentificat, statul român a cumpărat clădirea de la baronii Max, Heinrich și Elena de Waldberg, tranzacție care avea să fie invocată, opt decenii mai târziu, în disputele privind proprietatea asupra imobilului. Din primele decenii ale secolului XX și până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea a găzduit succesiv mai multe instituții ale statului, între care Ministerul Economiei Naționale și Ministerul Industriei și Comerțului, iar pentru scurte perioade a servit chiar drept sediu al Guvernului României. Casa a încetat astfel să mai fie o reședință privată, devenind parte a aparatului administrativ central al statului.

Rechiziția din 1944 și perioada comunistă

În 1944, clădirea a fost rechiziționată de trupele Armatei Roșii, care au ocupat-o pentru o perioadă; o parte dintre decorațiile și picturile interioare originale au fost deteriorate în această perioadă. După încheierea războiului, imobilul a intrat în administrarea guvernului condus de Petru Groza. De-a lungul perioadei comuniste, casa a continuat să funcționeze drept sediu pentru diverse ministere și, ulterior, drept clădire de protocol pentru instituțiile statului. Deși această folosință administrativă a îndepărtat-o de destinația ei inițială de reședință privată, ea a contribuit, în același timp, la păstrarea clădirii și a interioarelor sale până la schimbările politice din 1989.

Uniunea Scriitorilor, Casino Palace și Palace Vernescu (1990–2026)

Uniunea Scriitorilor și restaurarea din 1993

După 1990, Uniunea Scriitorilor din România și-a mutat sediul în Casa Vernescu. Potrivit relatării poetului Mircea Dinescu, la acea vreme președinte al Uniunii, decizia a fost luată direct cu primul-ministru Petre Roman, în locul vechiului sediu folosit de organizație timp de câteva decenii, alegerea îndreptându-se către această clădire tocmai pentru valoarea sa arhitecturală și istorică. Clădirea a fost restaurată și modernizată în 1993, lucrare care a readus la lumină o parte dintre decorațiile originale ale interioarelor concepute de Ion Mincu și George Demetrescu Mirea. În aceeași perioadă, arhitectul Tiberiu Boitan, absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” (promoția 1969) și fondator, din 1990, al propriei firme de proiectare, a semnat o extindere a Casei Vernescu. În urma acestor lucrări, parterul clădirii a devenit sediul unui restaurant considerat, pentru o vreme, unul dintre cele mai elegante din București, în timp ce spațiile de la etaj au primit o altă destinație.

Casino Palace și litigiul de retrocedare

În 1995, la etajul Casei Vernescu a fost inaugurat Casino Palace, operat de compania Queen Investments, parte a grupului grec Queenco Leisure International, prezent și în alte țări din regiune. Cazinoul a funcționat aproape trei decenii, devenind unul dintre reperele turismului de lux din Capitală, deși activitatea sa a fost marcată de câteva episoade de natură administrativă, precum suspendarea temporară a licenței de operare în 2011 și o cerere de insolvență a operatorului în 2012, determinată de un litigiu privind obligațiile către stat. Tot în această perioadă, proprietatea statului asupra clădirii a fost contestată de persoane care se declarau moștenitori ai familiilor Lenș și Vernescu. Printre solicitanții de retrocedare s-a numărat, din 2006, și afaceristul Gigi Becali, care a preluat drepturile litigioase ale unuia dintre pretendenți. În martie 2010, ministrul Culturii de atunci, Kelemen Hunor, a respins toate notificările de retrocedare depuse, stabilind că imobilul fusese achiziționat legal de statul român în 1908, printr-un contract de vânzare-cumpărare, și nu prin naționalizare, rămânând astfel proprietate publică aflată în administrarea Ministerului Culturii.

Legenda casei bântuite

Odată cu transformarea sa în cazinou, Casa Vernescu a intrat și în folclorul urban al Bucureștiului. Potrivit unor povești transmise oral, clădirea ar fi bântuită de spiritele a 23 de jucători care și-ar fi pierdut aici averile, motiv pentru care a primit, în același registru, și porecla de „Hruba lui Scaraoțchi”. Relatările vorbesc despre zgomote fără explicație, curenți de aer rece resimțiți brusc și un miros de pucioasă semnalat, ocazional, în preajma clădirii. Aceste povești sunt consemnate aici ca parte a tradiției orale legate de casă, fără a constitui fapte documentate din punct de vedere istoric.

Palace Vernescu — reconversia din 2026

Modificările legislative privind operarea jocurilor de noroc au dus, în august 2026, la încetarea activității Casino Palace, după aproape trei decenii de funcționare în Casa Vernescu. În urma acestei schimbări, spațiul a fost repoziționat spre o formulă gastronomică și de evenimente, sub numele Palace Vernescu, cu o terasă nou-amenajată spre Calea Victoriei. Noua etapă păstrează accesibile publicului spațiile de la parter, holul monumental, scara și interioarele decorate în 1887–1890, integrându-le experienței gastronomice oferite vizitatorilor. La aproape două secole de la ridicarea casei de către Filip Lenș, clădirea de pe Calea Victoriei nr. 133 continuă astfel să fie folosită și vizitată, păstrându-și în același timp statutul de monument istoric de clasă A.

Personaje

• Filip Lenș (1779–1858) – mare vistiernic, mare logofăt și mare clucer; ctitorul casei, ridicată în 1821 ca dar de nuntă pentru soția sa, Lisaveta Balotescu-Cărpinișanu.
• Gheorghe „Guță” Vernescu (1829–1900) – avocat și om politic liberal, membru fondator al Partidului Național Liberal, deținător a mai multor portofolii ministeriale; a cumpărat casa în 1886 și a comandat reconstrucția ei.
• Ion Mincu (1852–1912) – arhitect, autorul reconstrucției din 1887–1889 a Casei Vernescu, cu câțiva ani înainte de a deveni fondatorul stilului arhitectural neoromânesc.
• George Demetrescu Mirea (1852–1934) – pictor, autorul decorației murale a interioarelor Casei Vernescu, realizată în 1890.
• Julius Freywald – arhitect, fiul arhitectului Johann Freywald (arhitect al orașului București între 1815 și 1858); autor al uneia dintre etapele de refacere a casei lui Filip Lenș, anterioară reconstrucției lui Ion Mincu.
• Albert Galeron (1846–1936) – arhitect francez, autor al Ateneului Român și al Băncii Naționale a României; a realizat modificări ale vechii case Lenș între 1883 și 1886.
• Iosif Piantini – antreprenor, colaborator constant al lui Ion Mincu; a executat lucrările de reconstrucție din 1887 ale Casei Vernescu și pe cele ale dependințelor sale, din 1890.
• Tiberiu Boitan – arhitect, absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” (promoția 1969); a semnat extinderea Casei Vernescu, realizată după 1990.

Casa Filip Lenș – Gheorghe Vernescu (sinteză)

Casa Filip Lenș – Gheorghe Vernescu este una dintre cele mai spectaculoase reședințe istorice de pe Calea Victoriei, simbol al eleganței arhitecturii bucureștene din secolul al XIX-lea și al rafinamentului Belle Époque. Construită în 1821 de boierul Filip Lenș și reconstruită integral de arhitectul Ion Mincu între 1887 și 1889, clădirea a avut o istorie fascinantă, de la reședință boierească la sediu guvernamental, casă de creație a Uniunii Scriitorilor și, în prezent, cazinou și restaurant. Originile casei sunt legate de familia Lenș, de origine franceză. Filip Lenș (născut la București în 1777 sau 1779, decedat în 1853) era fiul nobilului francez Jean-Baptiste de Linche (sau Linchou), venit în Țara Românească în secolul al XVIII-lea ca secretar particular al domnitorului Alexandru Ipsilanti și profesor al copiilor acestuia. Filip Lenș a fost mare vistiernic, mare logofăt și mare clucer, iar casa de pe Calea Victoriei a fost ridicată în 1821 ca dar de nuntă pentru soția sa, Lisaveta Balotescu-Cărpinișanu.

Reședința a fost una dintre cele mai frumoase din Bucureștiul începutului de secol XIX, construită în stilul clasicist al epocii. După moartea lui Filip Lenș, în 1853, urmașii săi – Constantin, Alexandru și Ioan Lenș – au continuat să locuiască aici până spre sfârșitul secolului. În jurul anului 1882, clădirea a fost grav afectată de un incendiu. Moștenitorii Lenș au vândut imobilul avocatului și omului politic Gheorghe „Gună” Dimitrie Vernescu (1829–1900), membru fondator al Partidului Liberal, jurist reputat și ministru în mai multe guverne. Dorind să redea casei splendoarea pierdută, Vernescu l-a angajat pe arhitectul Ion Mincu, cel care avea să devină fondatorul stilului neo-românesc, dar care la acea vreme se afirma printr-un eclecticism rafinat de inspirație franceză.

Lucrările de reconstrucție s-au desfășurat între 1887 și 1889, cu participarea pictorului George Demetrescu Mirea pentru decorațiile murale. Clădirea a fost refăcută complet, în spiritul eclectic occidental al epocii, devenind un palat somptuos, decorat cu marmură, aurituri și vitralii, un adevărat salon al elitei politice și culturale din capitală. După moartea lui Vernescu, familia sa a vândut clădirea statului român. Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, aici au funcționat diverse ministere: Ministerul Economiei Naționale, Ministerul Industriei și Comerțului și, pentru scurte perioade, chiar Guvernul României. În 1944, casa a fost rechiziționată de Armata Roșie, care a distrus o parte din picturile originale. După 1945, a fost preluată de Guvernul Petru Groza și transformată în clădire de protocol pentru ministere. Din 1990, a devenit sediul Uniunii Scriitorilor din România, iar în 1993, după un amplu proces de restaurare, clădirea a fost închiriată pentru activități culturale și comerciale, devenind Casino Palace – Casa Vernescu.

Arhitectură și stil

Casa Lenș-Vernescu este una dintre cele mai remarcabile construcții în stil eclectic din București. Reconstrucția realizată de Ion Mincu la sfârșitul secolului XIX a îmbinat rigoarea neoclasică a volumelor cu decorativismul fastuos al ornamentației Belle Époque. Fațada principală, orientată spre Calea Victoriei, este marcată de un portic impunător și de decorațiuni sculpturale bogate, cu ancadramente, colonete și balustrade de piatră. Clădirea are două niveluri – parter și etaj – și un plan centrat pe un hol eliptic monumental, dominat de o scară largă de marmură cu balustrade ornamentale. Interiorul impresionează prin marmura policromă, stucaturile aurite, vitraliile, oglinzile masive și lambriurile de stejar. Pictorul George Demetrescu Mirea a decorat tavanele și pereții cu compoziții alegorice de un albastru translucid, inspirate de teme mitologice și umaniste. Salonul de la etaj are pe plafon o scenă intitulată „Dansul”, înconjurată de patru medalioane simbolizând Justiția, Adevărul, Forța și Înțelepciunea. Conform tradiției epocii, banda superioară a pereților poartă numele unor mari cărturari și filozofi: Seneca, Pascal, Shakespeare, Homer. Toate aceste elemente conferă interiorului un aer aristocratic și intelectual, specific marilor saloane europene ale secolului XIX.

Semnificație urbană

După 1990, clădirea a fost preluată de Uniunea Scriitorilor, apoi restaurată și redeschisă publicului în 1993. Restaurarea a readus la lumină decorațiile originale și a redat strălucirea interioarelor concepute de Ion Mincu. Astăzi, Casa Vernescu găzduiește Casino Palace și un restaurant, păstrându-și însă funcția culturală simbolică prin faptul că în continuare găzduiește evenimente, lansări de carte și reuniuni artistice. Casa Filip Lenș – Gheorghe Vernescu este una dintre cele mai reprezentative clădiri istorice de pe Calea Victoriei, ilustrând tranziția Bucureștiului din secolul XIX către modernitatea occidentală. Prin luxul arhitectural și eleganța decorului, ea rămâne un simbol al epocii marilor baluri și serate bucureștene. În același timp, casa marchează o etapă importantă în evoluția carierei lui Ion Mincu, care, deși este asociat cu stilul neo-românesc, aici a lucrat într-un registru eclectic occidental de o rafinare excepțională. Palatul Vernescu sintetizează astfel spiritul Belle Époque și energia socială a unei capitale aflate în plină afirmare culturală și urbană.

Fișă tehnică

• Denumire: Casa Filip Lenș – Gheorghe Vernescu (denumită și Palatul Vernescu)
• Adresă: Calea Victoriei nr. 133, sector 1, București
• Anul construcției: 1821 (construcție inițială Filip Lenș); 1887–1889 (reconstrucție Ion Mincu)
• Arhitect: Ion Mincu
• Pictor decorator: George Demetrescu Mirea
• Proprietari: Filip Lenș (până la 1882); Gheorghe „Gună” Vernescu (1886–1900)
• Originea familiei Lenș: franceză; tatăl, Jean-Baptiste de Linche, secretar al domnitorului Ipsilanti
• Stil arhitectural: Eclectic occidental cu influențe neoclasice și Art Nouveau
• Regim de înălțime: Parter și etaj
• Structură și materiale: Zidărie portantă, marmură policromă, decorații aurite, vitralii, oglinzi, lemn de stejar
• Intervenții: Reconstrucție integrală Ion Mincu (1887–1889); restaurare 1993
• Funcțiuni succesive: Reședință boierească; sediu de ministere (Economiei, Industriei, Guvernul României); sediu al Uniunii Scriitorilor (din 1990); cazinou și restaurant (după 1993)
• Monument istoric, Cod LMI: B-II-m-B-19063
• Stare de conservare: Bună; restaurată integral și întreținută
• Semnificație urbană: Reper major al Căii Victoriei, exemplu al eclectismului arhitectural de sfârșit de secol XIX
• Destinație actuală: Casino Palace – Casa Vernescu; spațiu de patrimoniu și evenimente culturale

Casele Monteoru și Vernescu

Casele Monteoru și Vernescu, realizate între 1886 și 1889 pe Calea Victoriei, aparțin perioadei de început a carierei lui Ion Mincu și reprezintă un episod aparte în evoluția sa stilistică. Situate la mică distanță una de alta, cele două reședințe de lux sunt legate nu doar prin vecinătate, ci și prin faptul că au fost construite imediat după Casa Lahovary, însă într-o manieră cu totul opusă acesteia. Dacă la Casa Lahovary Mincu încerca să formuleze o arhitectură inspirată din tradiția națională, la Monteoru și Vernescu el recurge la formulele consacrate ale academismului eclectic. Amplasarea pe principala arteră a orașului și apartenența clădirilor unor familii extrem de bogate și influente par să fi impus o tratare de tip „hotel” francez, capabilă să ofere garanții de monumentalitate și opulență, mai curând decât o rezolvare originală, pitorească, dar riscantă din perspectiva convențiilor epocii.

O analiză atentă arată însă că ne aflăm în fața unui Mincu interpret-virtuoz. Tipologia planului, distribuția spațiilor, compoziția fațadelor și repertoriul decorativ — balustrade, ancadramente, plafoane, pardoseli — erau deja consacrate și repetate în numeroase variante ale arhitecturii europene. Eliberat de tensiunea căutării unui limbaj nou, Mincu pare să se desfășoare aici într-un exercițiu de variațiuni pe o temă dată. La Casa Monteoru, intervenția a fost, de altfel, o reconstrucție radicală, ceea ce a presupus un cadru preexistent al compoziției. Cu toate acestea, fantezia sa, susținută de o savantă orchestrație a formelor, materialelor și culorilor, reușește să creeze senzația de inedit acolo unde totul părea deja spus. La Casa Monteoru se remarcă holul central desfășurat pe trei niveluri, scara amplificată de vasta oglindă de pe podest și sufrageria cu lambriuri sumbre, deschisă printr-o verieră către grădină. Aceste elemente compun un interior spectaculos, articulat scenic, în care spațiul devine experiență.

La Casa Vernescu, atenția este atrasă de plafoanele în casete și chesoane, bogate în forme și ornamentație, atât prin modelaj, cât și prin culoare. Piesa culminantă este însă scara monumentală, a cărei spirală fastuoasă se încheie într-o rotondă cu arcade splendide, constituind o veritabilă apoteoză a spațiului curbat. Această rezolvare ar fi suficientă, prin forța ei plastică, pentru a demonstra amploarea talentului arhitectului. În ambele reședințe, culoarea joacă un rol esențial. Stucaturile, bronzurile, ornamentele aurite, lambriurile și tapiseriile sunt integrate într-o gamă caldă, cu străluciri discrete, care însuflețește spațiile și le conferă o notă de pitoresc senzual. Această dimensiune a pitorescului este caracteristică lui Mincu și se regăsește chiar și aici, unde natura temei ar fi putut conduce spre platitudine academică sau pompierism. Dimpotrivă, rezultatul este unul viu, coerent, dominat de simțul compoziției.

Deși aceste două reședințe nu sunt caracteristice pentru direcția națională a lui Mincu, ele rămân edificatoare pentru virtuozitatea, imaginația și autenticitatea simțului său arhitectural. Ele demonstrează capacitatea sa de a stăpâni cu deplină siguranță limbajul eclectic al epocii, fără a se lăsa absorbit de convențiile sale, și de a transforma un repertoriu formal consacrat într-o operă personalizată prin rafinament și coerență. În ansamblul operei lui Ion Mincu, Casele Monteoru și Vernescu reprezintă, așadar, nu o abatere, ci o etapă complementară: momentul în care arhitectul își exersează la maximum virtuozitatea într-un limbaj dominant al vremii, pregătind, prin această experiență a monumentalului și a fastului decorativ, terenul pentru sintezele mai personale și mai originale din lucrările sale ulterioare.

*

Casa a aparținut mai întâi familiei Lenș, de origine franceză; Filip Lenș (născut la București în 1777 sau 1779 - m. 1853) era fiul lui Jean-Baptiste de Linche, un francez sosit în Țara Românească în secolul al XVIII-lea, ca secretar particular al domnitorului Ipsilanti. Filip Lenș a fost mare vistiernic, mare logofăt, mare clucer; urmașii săi, Constantin, Alexandru și Ioan au locuit în casa de pe Calea Victoriei. După familia Lenș, casa a trecut în mâinile familiei Vernescu. A fost refăcută în întregime, în 1906, sub conducerea arhitectului Ion Mincu. Interioarele bogat decorate, în stilul eclectic caracteristic epocii, creează cazinoului un cadru luxos. (Extras din: Colfescu, Silvia - București: ghid turistic, istoric, artistic, București, Vremea, 2009)

*

Casa Vernescu, Calea Victoriei 133: Casa Vernescu a beneficiat de o serie de intervenții în care colaborarea dintre Ion Mincu și Iosif Piantini este constantă. În 1887, Mincu a coordonat restaurarea casei, executată împreună cu antreprenorul Piantini. În 1890, aceeași echipă a construit dependințele reședinței, iar în 1890 și 1900, proiectele de reparații ale clădirii îl menționează din nou pe Piantini ca responsabil pentru execuție. Seria acestor intervenții arată încrederea pe care marele arhitect o acorda antreprizei sale.

*

Casa Lenş-Vernescu datează din 1821, când a fost construită de Filip Lenş (1779-1858), de origine franceză după tată, nobilul Jean-Baptiste Linchou, secretar particular şi profesor al copiilor domnului fanariot Alexandru Ipsilanti (domn al Ţării Româneşti între 1774-1782 şi 1796-1797; domn al Moldovei între 1786-1788). Dregătorul Filip Lenş a construit casa ca dar de nuntă pentru soţia sa, Lisaveta Balotescu-Cărpinişanu. După un incendiu devastator, în jurul anului 1886, moştenitorii lui Lenş au vândut casa omului politic şi juristului Gheorghe „Gună” Vernescu (1829-1900), care a dispus restaurarea acesteia în stil occidental, angajându-l pe arhitectul Ion Mincu (1852-1912) pentru lucrări de reconstrucţie şi pe pictorul George Demetrescu Mirea (1852-1934) pentru realizarea picturilor interioare. Lucrările au fost finalizate în 1889.

Aproape de sfârşitul secolului al XIX-lea, urmaşii lui Vernescu au vândut impresionanta clădire statului şi până la finele celui de-al Doilea Război Mondial, casa a servit drept sediu pentru mai multe ministere şi chiar şi pentru guvernul României. În 1990, Uniunea Scriitorilor din România (USR) şi-a mutat sediul aici. Restaurată şi modernizată în 1993, clădirea a fost închiriată, în interiorul său desfăşurându-şi activităţile un restaurat şi un cazinou. Casa Lenș - Vernescu, construită în stil eclectic, are două niveluri, parter şi etaj, centrul său fiind ocupat de un hol vast, de formă eliptică, cu o scară monumentală. Interiorul este de un fast impresionant, prin folosirea marmurei cu decoraţii aurite la tavane şi pereţi, a vitraliilor şi oglinzilor masive, a lambriurilor din lemn de stejar, a picturilor realizate într-un albastru translucid. Cum se obişnuia în epocă, spaţiul de sus, aproape de tavan, este acoperit cu numele unor cărturari celebri, precum Seneca, Pascal, Shakespeare etc. În salonul de la etaj, pictorul a executat pe plafon o scenă reprezentând „Dansul”, marcată la colţuri de patru cartuşe curbe ce simbolizează „Justiţia”, „Adevărul” şi „Forţa”, potrivit descrierii din volumul „Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti” (Bucurestii Vechi Si Noi)

Referințe:

• Colfescu, Silvia, București: ghid turistic, istoric, artistic, Editura Vremea, București, 2009.
• Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București, Editura Meronia, București, 2011.
• Caffé, Mihail, Ion Mincu, Editura Meridiane, București, 1970.
• Oprea, Petre, „Case bucureștene cu picturi murale de la sfârșitul secolului al XIX-lea”, în Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, anul XLVI, nr. 1, 1977.
• Casa Vernescu, între istorie și legendă: de la palatul boieresc de acum două secole, la cazinoul bântuit și restaurantul luxos de astăzi (Bucuresti.ro)
• Casa Lenş-Vernescu
• Casa Lenș-Vernescu – Calea Victoriei 133 (Bucureștii Noi și Vechi)
• Casa Vernescu - Relevee (UAUIM)
• Casa Vernescu (Wikipedia)
• Casa Lenș-Vernescu (Bucureștii Vechi și Noi)
• Casa Vernescu – de o locuință de lux, la primul restaurant de 5 stele din Bucureștiul de după 1989 (Voluntari pentru Patrimoniu)
• Casa Vernescu: de ce se spune că e bântuită. Povestea înfricoșătoare din spatele clădirii de pe Calea Victoriei din București (Știrile ProTV)
• Case bucureștene uitate din creația arh. Ion Mincu (Adevărul)
• Albert Galeron (Arhiva de Arhitectură)
• Familia Freywald (Arhiva de Arhitectură)
• Afacerea Casa Vernescu (Cotidianul)
• Gigi Becali, țepuit de o bătrână care i-a „vândut” Casa Vernescu (Adevărul)
• Proprietarul restaurantului Casa Vernescu și al Casino Palace și-a cerut insolvența (Capital)
• Tiberiu Boitan – curriculum profesional (OAR București)
• George D. Vernescu (Wikipedia)
• Wikipedia – Casa Vernescu (Calea Victoriei 133) (Wikipedia)
• Calea Victoriei 2: De la Piaţa Revoluţiei la Piaţa Victoriei
• Paul Louis Albert Galeron (Wikipedia)
• Albert Galeron (Arhiva de Arhitectură)
• Albert Galeron - comentariu critic
• Albert Galleron – povestea marelui arhitect care a proiectat Ateneul Român
• Mihail Caffé, Ion Mincu, Editura Meridiane, București, 1970 (volum tipărit)

August 2023: