Restaurarea Casei Sipsom, din Dionisie Lupu 33
Casa Sipsom din strada Dionisie Lupu nr. 33 se înscrie într-un context urban cu o istorie complexă, legată de transformarea unei zone periferice, predominant vegetale, într-un cartier rezidențial de elită la sfârșitul secolului al XIX-lea. Până spre 1860, aria delimitată de străzile Arthur Verona – Pitar Moș – Icoanei – Dionisie era ocupată în principal de grădini, livezi și construcții modeste, specifice unei suburbii aflate în curs de urbanizare. Numele străzii provine de la mitropolitul Dionisie Lupu, proprietar al mai multor terenuri în zonă în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Un moment important pentru configurarea zonei îl constituie amenajarea Grădinii Icoanei (1870–1873), după asanarea maidanului mlăștinos din jurul lacului Icoanei și a pârâului Bucureștioara. Apropierea de această zonă fostă umedă a influențat inclusiv condițiile constructive, subsolurile și pivnițele imobilelor fiind afectate în timp de umiditatea apei freatice.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, strada Dionisie Lupu începe să fie ocupată de reședințe impunătoare, realizate în majoritate în stil neoclasic, cu parter și etaj, aliniate la stradă. În vecinătate se aflau casele unor personalități marcante: reședința proiectată de Albert Galeron pentru dr. N. N. Turnescu la nr. 29–31, casa inginerului Monckton la nr. 33 (cu bovindou adăugat de Galeron), precum și proprietăți ale familiei Filipescu. Zona devine astfel un nucleu rezidențial frecventat de elite administrative, profesionale și aristocratice.
Casa Sipsom datează din 1899 și este proiectată de arhitectul Alfonce de St. Omer. Particularitatea sa constă în amplasarea retrasă față de aliniamentul străzii, deși se află pe limita de proprietate cu imobilul vecin. Parcela este îngustă și probabil rezultată din fragmentarea unor grădini mai ample aparținând proprietăților învecinate. Imobilul a cunoscut mai multe intervenții ulterioare. În 1923, arhitectul Aprihăneanu adaugă o terasă. În 1930 și 1938, Poladian realizează reparații și extinderi, ceea ce indică adaptarea casei la cerințele funcționale ale noilor proprietari sau la schimbările de confort ale perioadei interbelice.
Proprietățile de la fostele numere 27 și 25 (actualele 31–33) au fost ulterior achiziționate de Irina Bossy-Ghica, ceea ce sugerează o concentrare a loturilor și o reconfigurare a proprietăților în prima parte a secolului XX. Casa Sipsom reprezintă astfel un exemplu de arhitectură rezidențială de sfârșit de secol XIX, integrată într-un cartier care și-a păstrat, în mare parte, caracterul istoric. Evoluția sa – de la construcția inițială din 1899 la intervențiile interbelice – reflectă dinamica proprietății urbane și adaptarea unei reședințe particulare la transformările sociale și funcționale ale Bucureștiului modern.
Lucrările:
Restaurarea casei din strada Dionisie Lupu nr. 33 a fost un proces complex, marcat de descoperiri neașteptate și de schimbări de direcție în abordarea proiectului. Inițial, lucrările erau orientate preponderent spre consolidare structurală, fără o cercetare aprofundată a finisajelor. Se propunea o soluție agresivă: tencuieli groase armate, inserții metalice în zidărie și șape de beton, intervenții care ar fi compromis definitiv decorațiile originale.
Momentul decisiv a fost realizarea unor sondaje stratigrafice la nivelul tavanelor, coordonate de restauratoarea Maria Dumbrăvician. Sub straturile succesive de zugrăveli au fost descoperite plafoane cu trei–patru straturi de pictură suprapuse, ceea ce a schimbat radical perspectiva asupra valorii imobilului. Descoperirile au determinat sistarea soluțiilor inițiale de consolidare și reluarea proiectului într-o manieră compatibilă cu conservarea decorației murale.
În urma cercetărilor, s-a constatat că interioarele erau integral decorate. Tavanele prezentau casete pictate cu imitații de esențe lemnoase, mascheroni, elemente florale și animaliere, putti și personaje fantastice, realizate cu o finețe remarcabilă. Stucaturile modulare, aplicate la joncțiunea dintre pereți și tavane, erau policrome, uneori aurite sau completate cu plăci ornamentale de cupru. Pictura în ulei, modelată în clarobscur și glasiuri transparente, oferea un efect apropiat de pictura de șevalet.
Starea de conservare era însă precară. Umiditatea infiltrată prin acoperiș și instalații defectuoase, mișcările structurale provocate de cutremure, depunerile de fum și intervențiile improprii ale chiriașilor au generat cracluri, desprinderi și pierderi de strat pictural. În plus, numeroase suprafețe fuseseră acoperite cu zugrăveli pe bază de humă sau vopsele alchidice aderente, a căror îndepărtare a necesitat intervenții delicate.
Consolidarea structurală a fost regândită. Mansarda a fost transformată într-un spațiu utilizabil, iar pentru creșterea rigidității s-a realizat un planșeu tip „șaibă”, din două rânduri de scânduri dispuse diagonal, evitându-se utilizarea betonului. Pe pereții fără pictură s-au aplicat plase armate cu conectori, soluție deja avizată, dar intervențiile au fost calibrate pentru a nu afecta zonele decorate.
La corpul din spate, degradat structural, s-a adoptat o abordare diferită, cu o expresie arhitecturală contemporană la interior. S-a reinterpretat geamlâcul orientat spre sud, s-a creat o terasă circulabilă și s-au realizat betoane aparente integrate estetic în ansamblu. Într-un gest inovator, pe planșeul consolidat din beton aparent a fost realizată o pictură al secco, reluând tradiția decorării, dar într-un limbaj actual. Problema umidității a fost tratată prin realizarea unor guri ample de lumină și ventilare la subsol, transformând spațiul inferior într-o zonă utilizabilă, bine iluminată și aerisită. Fațada a fost tratată sobru, într-o singură culoare, cu refacerea glafurilor și a elementelor degradate.
Strategia adoptată a fost una „de la caz la caz”, combinând metode tradiționale de restaurare cu tehnologii moderne, pentru a conserva caracteristicile istorice și a asigura siguranța structurală. Rezultatul a fost nu doar salvarea unei case monument istoric, ci și redescoperirea unui interior somptuos, care a redefinit percepția asupra valorii imobilului și a demonstrat importanța cercetării preliminare în orice proiect de restaurare. (sinteză din capitolul Strada Dionisie Lupu 33 din volumul lui Șerban Sturdza menționat în lista de referințe)
*
Fosta proprietate Elena Stănescu, acte de la 1849 / 1880 vândută Zoei Ionescu / 1886 vândută lui Nicolae Filitescu / 1889 vândută arhitectului Ion Râ/osnovanu / 1889 tencuieli interioare și exterioare, arh. I. Rosnovanu / 1895 casa este vândută avocatului Marcu D. - Marc Diasonimo Sipsom (1838-1907) / 1907 proprietatea este adjudecată de Maria Sipsom, care vinde în octombrie lui Constantin Miclescu (1855-1944) / 1950 proprietatea a fost naționalizată pe numele fiicelor familiei Miclescu, recuperată ulterior / Echipa de restaurare a proprietății a fost coordonată de arh. Șerban Sturdza și Maria Dumbrăvician. Au fost descoperite decorațiuni interioare spectaculoase din diferite etape stilistice, (vezi Șerban Sturdza, Maria Dumbrăvician, Oana Marinache, Ioana Olteanu - Case din București. Valoare prin restaurare, Ed. ACS, București, 2017) (Oana Marinache - ARHITUR, Strada Dionisie Lupu și împrejurimi, Asociația și Editura Istoria Artei, 2019)
*
Casă recuperată de Irina Bossy Ghica, stră-strănepoata omului politic Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost prim- ministru al României la final de secol XIX şi început de secol XX.
*
Dionisie Lupu 33: Casa Ghika - Birouri (an 2016)
Dionisie Lupu 33 este o extindere, într-un context vechi, asa că s-a pus problema modului în care se poate avea un dialog cu casa veche în ceea ce privește forma, materialul utilizat și expresivitatea. Casa existentă este de secolul al XIX-lea, cu pictură, foarte decorată, extraordinar de interesantă (multe straturi de pictură). În cazul adiției, care avea și o legătură funcțională, arhitectul a hotărât ca în loc de tencuială să avem beton aparent, care e colorat pentru că în casa veche avem pictura pe tencuială. Se pot găsi paralele prin care un om care folosește casa să își explice modul în care istoria s-a transformat, iar ceea ce era interesant pentru un om din secolul al XIX-lea poate redeveni și azi interesant. În casa nouă avem plafoane de beton aparent care sunt colorate, unele sunt colorate în masă, altele pictate doar ca să facem un rapel. Am făcut și ieftiniri cerute de client, eliminând tencuieli și lăsând betonul (retonat). E ceva care a schimbat complet proiectul în interior, ca expresie. (Șerban Sturdza, Romanian Design Week)
Matei Eugen Stoean și Tudor Elian sunt arhitecți și dezvoltă de aproape 15 ani studii și proiecte aplicate ce privesc orașul, patrimoniul și spațiul public. Din 2014, împreună cu arhitectul Șerban Sturdza sunt co-autori ai Centrului Bisericesc Român Ortodox din München. Proiectul a fost realizat în colaborare cu PRODID – un laborator de arhitectură ce oferă servicii complete de proiectare, concentrându-se pe o direcție de cercetare a meșteșugurilor, a noilor medii și a tehnicilor experimentale.
Referințe:
- [Șerban Sturdza, Maria Dumbrăvician, Oana Marinache, Ioana Olteanu, Case din București – valoare prin restaurare, Editura ACS, 2017] (volum tipărit)
- [Oana Marinache, ARHITUR, Strada Dionisie Lupu și împrejurimi, Asociația și Editura Istoria Artei, 2019] (volum tipărit)
- [Dionisie Lupu 33: Casa Ghika - Birouri (Șerban Sturdza, Romanian Design Week, 2016) - aici apare mențiunea "Casa Ghica"
Mai 2024:
