Imobilul Cafe de la Paix

Imobilul Café de la Paix

Clădirea cunoscută drept Blocul Café de la Paix este situată în București, pe Calea Victoriei nr. 31, în apropierea intersecției cu strada Constantin Mille. Terenul se află în zona protejată nr. 16 „Victoriei”, reglementată prin Planul Urbanistic Zonal aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 279 din 20 decembrie 2000. Construcția face parte dintr-un front continuu de clădiri cu regim de înălțime parter plus patru sau cinci etaje, caracteristic acestui sector al Căii Victoriei, una dintre cele mai vechi și reprezentative artere ale orașului.

Imobilul are vecinătăți directe cu semnificație istorică proprie. Spre sud, la calcan, se află clădirea Hotelului Capitol, fost Hotel Louvre. Spre nord, tot la calcan, se învecinează cu imobilul de la numărul 33, în care a funcționat Teatrul de Revistă Constantin Tănase, cunoscut și ca Sala Savoy, respectiv fostul Teatru Cărăbuș. Peste drum, pe partea opusă a Căii Victoriei, se afla Casa Capșa. În plan, clădirea are o formă neregulată, cvasi-trapezoidală, cu o deschidere la stradă de 22,60 metri, o lățime la fațada posterioară de 12,20 metri și o lungime de aproximativ 50 de metri.

Proprietarii inițiali și evoluția terenului

Realizată într-o primă formă în jurul anului 1876, clădirea a aparținut inițial printului Callimachi. Construcția a fost ridicată cu pivniță largă, parter și două etaje, în formă de trapez cu baza mare spre stradă, având două flancuri lungi și o curte interioară, în care se pătrundea printr-un portal, un gang, dinspre Calea Victoriei. Imobilul face parte din ansamblul vechiului Pod al Mogoșoaiei, denumirea istorică a actualei Căi Victoriei, și este contemporan cu construcția Hotelului Capitol, care îl mărginește astăzi spre sud.

Orientarea generală a clădirii era est-vest, fațada dinspre vest privind spre Grădina Oteteleșanu și spre Cișmigiu. Deși se află într-o zonă protejată din punct de vedere istoric, clădirea de la Calea Victoriei nr. 31 nu este cuprinsă explicit în Lista monumentelor istorice. Situația sa juridică actuală este identică celei a numeroase clădiri din centrul vechi al Bucureștiului: proprietara inițială a imobilului, Primăria, a vândut ulterior unele spații, probabil în urma unei naționalizări, unor chiriași și altor persoane care fie au deschis localuri comerciale, fie le-au închiriat unor operatori de restaurante.

Istoricul construcției și elementele de arhitectură

Etapele construcției, 1876-1934

Clădirea a fost ridicată într-o primă formă în anul 1876, cu subsol, parter și două etaje. În anul 1894 s-au adăugat încă două niveluri, păstrând aceeași alcătuire la etajul al treilea, în timp ce etajul al patrulea era, de fapt, o mansardă închisă spre exterior printr-o soluție comună epocii: doi pereți de lemn, distanțați la circa 60 de centimetri, cel exterior placat cu ardezie înclinată la 75 de grade, iar cel interior tencuit și zugrăvit. Ansamblul forma un bun izolator termic, cu o greutate redusă, pereții interiori fiind similari celor de la etajele inferioare.

În anul 1934, când imobilul aparținea deja Fundației Casei de Pensii, s-a mai adăugat, pe flancurile de nord și de vest, un etaj parțial, al cincilea, realizat prin ocuparea spațiului podului. Noul nivel avea structura interioară din cărămidă, iar exteriorul era realizat din paiantă. Această ultimă extindere a rămas în funcțiune doar patru decenii, fiind demolată după cutremurul din 1977.

Modificări structurale și intervenții ulterioare

Din anul 1940, clădirea a devenit imobil public, unele spații fiind folosite drept săli de judecată sau birouri, în timp ce parterul a rămas comercial, atât spre Calea Victoriei, cât și pe flancul nordic. În anul 1951, imobilul a suferit noi modificări: s-au creat străpungeri pentru comunicare la toate nivelurile, începând din subsol, în zidurile care îl despart de actualul Hotel Capitol, ambele clădiri fiind preluate atunci în administrarea Asigurărilor Sociale din Ministerul Muncii, care le-a transformat în clădiri de birouri.

După anul 1970, restaurantul Simplon, care s-a instalat la parter în locul fostei cafenele, a realizat o serie de modificări funcționale importante, demolând pereți interiori pentru saloane mai largi și blocând total curtea interioară, cu efect asupra accesului locatarilor. Ultima modificare majoră a survenit în anul 1977: în urma cutremurului din acel an, etajul al cincilea a fost demolat, pentru reducerea sarcinilor și simetrizarea structurii, iar balcoanele de la etajele II, III și IV au fost scoase de pe fațada dinspre vest.

Elemente stilistice și arhitectul clădirii

Clădirea are un stil eclectic, cu ornamente de sorginte neogotică și accente neoclasice. Fațada dinspre Calea Victoriei prezintă trei registre orizontale: cel inferior, la nivelul parterului, este accentuat de elemente de bosaj; registrul median, care include etajele întâi și al doilea, este separat de o cornișă accentuată, cele două niveluri fiind legate pe verticală prin coloane alăturate în stil neoclasic, dispuse de o parte și de alta a golurilor de fereastră; registrul superior, realizat din etajele trei și patru, este retras pentru a se racorda la clădirile învecinate. Fațada posterioară, spre curtea interioară, nu prezintă ornamente, încadramente sau alte elemente decorative.

Documentația INDEX atribuie proiectul clădirii arhitectului Grigore P. Cerkez (1850-1927), inginer și arhitect format la Paris, șef al Serviciului Tehnic al Capitalei între 1874 și 1879, profesor la Școala de Poduri și Șosele timp de patru decenii și președinte al Societății Arhitecților Români între 1913 și 1918, plasând realizarea construcției în anul 1909. Documentația tehnică de expertiză și reabilitare a imobilului, întocmită pentru Asociația de Proprietari, situează însă construcția inițială în anul 1876, cu extinderile din 1894 și 1934 descrise mai sus, fără a menționa o intervenție din 1909 sau numele unui arhitect. Discrepanța dintre cele două surse nu poate fi lămurită pe baza documentelor disponibile; este posibil ca anul 1909 să corespundă unei refaceri semnificative a fațadei sau a interiorului, nedetaliată în dosarul tehnic consultat.

Café de la Paix: înființarea și funcționarea localului

Deschiderea localului și societatea comercială

Café de la Paix și-a deschis porțile la parterul clădirii de pe Calea Victoriei nr. 31 în vara anului 1936. Presa vremii a consemnat evenimentul cu entuziasm: ziarul Adevărul scria, în iunie 1936, despre deschiderea „unui nou și elegant local în centrul Capitalei”, descriindu-l drept „cea mai frumoasă cafenea”, cu mobilier elegant, comod și distins, vitrine vaste și luminoase și o perfectă armonie a decorului, notând totodată că patronii localului „n-au cruțat niciun sacrificiu material” pentru înfrumusețarea lui.

Din punct de vedere juridic, localul a funcționat sub firma „Café de la Paix” S.A.R., societate anonimă română cu sediul la Calea Victoriei nr. 31, constituită la 1 iulie 1936 și înregistrată în Monitorul Oficial la 10 iulie 1936. Capitalul social, de 1.000.000 de lei, era împărțit în 2.000 de acțiuni nominative a 500 de lei fiecare, subscrise de Gh. Atanasulache, Eftimie Condonicu, avocatul M. Munteanu-Galați, avocatul Solo Clecner, Ioan Mateescu, Gh. Voutsas și Andrei Iliescu. Obiectul de activitate al societății era exercitarea comerțului de cafenea, berărie și restaurant-bar. Primii administratori-delegați au fost Gh. Atanasulache și Eftimie Condonicu, iar societatea a început să funcționeze efectiv la 15 iulie 1936.

Numele localului și receptarea publică

Denumirea localului bucureștean prelua direct numele celebrei cafenele pariziene Café de la Paix, de la Place de l'Opéra. Alegerea a stârnit, chiar din vara deschiderii, un dialog critic în presa culturală: cotidianul Rampa publica, la 20 august 1936, un articol care punea sub semnul întrebării ambiția Bucureștiului de a deveni un „mic Paris al Orientului” prin preluarea unor repere pariziene, unele voci propunând, în replică, o denumire românească, „Cafeneaua Păcii”, ca alternativă mai potrivită specificului local.

În presa vremii, localul apare asociat numelui lui Bandy Weisz, menționat drept „proprietarul localului Café de la Paix din Calea Victoriei”. În 1936, Weisz a fost cercetat într-un dosar privind dolari falși cumpărați de la un anume Schäffer, fiind ulterior pus în libertate după ce s-a constatat că nu știuse că bancnotele achiziționate erau falsificate.

Declinul localului

Café de la Paix a rămas, de-a lungul anilor următori deschiderii, un reper al vieții publice de pe Calea Victoriei, deosebit de cunoscut în rândul unei boeme compuse din pictori, actori și scriitori. Localul și-a încetat activitatea sub acest nume în jurul anului 1948. Spațiul comercial de la parterul clădirii și-a păstrat însă funcțiunea publică, revenind, după 1970, sub firma restaurantului Simplon, care a preluat vadul fostei cafenele.

Destinații ulterioare și situația actuală

De la „Lâna de Aur” la restaurantul Simplon

După încetarea activității cafenelei, spațiul comercial de la parter și-a păstrat funcțiunea publică. În perioada comunistă, într-o parte a parterului a funcționat magazinul de stofe „Lâna de Aur”, spațiu care a rămas ulterior în proprietate privată. Din anul 1970, cealaltă parte a parterului, cea ocupată inițial de cafenea, a găzduit restaurantul Simplon, care a realizat modificări funcționale importante: demolarea unor pereți interiori pentru saloane mai largi, blocarea totală a curții interioare și ridicarea, în interiorul acesteia, a unui corp cu funcțiuni de depozitare și birouri.

Aceste intervenții au dus la pierderea axelor originale de circulație verticală și orizontală ale clădirii, accesul spre etajele superioare fiind reorganizat printr-un pasaj creat la nivelul etajului întâi. Vecinătatea imediată a păstrat, de-a lungul timpului, alte funcțiuni de spectacol și divertisment: prin anii 1930 s-a construit, la numărul 33, actualul Teatru Cărăbuș, iar în zonă a continuat să funcționeze, în paralel, o parte din spațiile locative ale clădirii.

Riscul seismic și expertizele tehnice

Datorită perioadei de realizare, 1876, imobilul nu a beneficiat de conformare antiseismică potrivit normelor actuale. O primă expertiză tehnică a fost realizată în anul 1995 de firma Integral Consult International, prin expertul atestat ing. Mihai Ursachescu, avizată de Consiliul Local al Municipiului București la 24 noiembrie 1995; concluziile au fost reconfirmate printr-o reanalizare din 2008. Raportul a semnalat drept cea mai periculoasă deficiență lipsa spaleților de zidărie la parter, pe fațada vestică, demolați probabil prin anii 1960, recomandând reintroducerea lor printr-o lucrare simplă de consolidare, sub forma a doi montanți de beton armat.

În noiembrie 2013, Asociația de Proprietari a clădirii a comandat un proiect de consolidare, iar Primăria Municipiului București a eliberat, la 12 septembrie 2013, Certificatul de Urbanism nr. 1251/1176342 în acest scop. În septembrie 2014, expertiza tehnică a fost refăcută în conformitate cu normativele în vigoare, rezultând un grad de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică de 48 de puncte, un grad de afectare structurală de 40 de puncte și un grad de asigurare structurală seismică de 34 de puncte. Pe baza acestor rezultate, imobilul a fost încadrat în clasa de risc seismic RsI, cea mai gravă dintre clasele de risc, corespunzătoare unui pericol public, concluzia experților fiind că structura necesită urgent măsuri de consolidare de ansamblu.

Situația actuală

Imobilul din Calea Victoriei nr. 31 se află astăzi în proprietate mixtă. Subsolul și parterul aparțin Statului Român, prin Municipiul București, aflându-se în proporție de 92,51% în administrarea CGMB-AFI, restul de 7,49%, corespunzător zonei fostului magazin „Lâna de Aur”, fiind în proprietate privată. Etajele superioare aparțin unei Asociații de Proprietari constituite din locatarii care dețin apartamentele clădirii. Spațiile de la subsol și cea mai mare parte a parterului sunt în prezent evacuate și nefuncționale, din cauza gradului avansat de degradare a structurii, în timp ce nivelurile 1-4 rămân locuite.

Deși se află într-o zonă protejată din punct de vedere istoric, clădirea nu figurează explicit pe Lista monumentelor istorice. Situația sa juridică este similară celei a numeroase alte clădiri din centrul vechi al Bucureștiului, ale căror spații au fost, în timp, înstrăinate unor proprietari privați sau închiriate unor operatori comerciali. Proiectul de consolidare inițiat de Asociația de Proprietari, întocmit la faza Proiect Tehnic și Detalii de Execuție, respectă indicațiile expertizelor tehnice succesive și urmărește aducerea structurii la prevederile normativelor antiseismice actuale.

Atmosfera literară de la Café de la Paix

Café de la Paix, moștenitoarea Capșei

Un articol semnat de George Ionașcu, publicat în ziarul Suceava la 24 ianuarie 1939, descrie Café de la Paix drept succesoarea cafenelei Capșa în rolul de loc de întâlnire al scriitorilor bucureșteni. Autorul nota că, așa cum Capșa a adunat, între anii 1880 și 1910, mari personalități ale culturii române — printre care Mihail Eminescu, I.L. Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Coșbuc și Alexandru Vlahuță — același rol îl avea, la sfârșitul anilor 1930, Café de la Paix, de pe Calea Victoriei, unde Capșa „s-a emancipat” de clientela literară.

Împrejurările mutării sunt relatate în detaliu de scriitorul Neagu Rădulescu, într-un episod din seria „Republica pescuitorilor de stele”, publicată în Universul Literar din 12 noiembrie 1938: cafeneaua Capșa și-a transformat activitatea, orientându-se spre un profil de restaurant, iar clientela de scriitori, obișnuită să consume mai ales pahare cu apă, a rămas fără local obișnuit. Un grup de scriitori — printre care Ion Minulescu, Mihail Sorbul, Caton Theodorian, George Gregorian, Carol Ardeleanu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Măinescu, Iul. Giurgea, D. N. Teodorescu și Radu Boureanu — a adoptat treptat Café de la Paix drept nou punct de întâlnire, localul fiind condus la acea dată de un proprietar descris în presă drept „un armean”.

Obișnuiții cafenelei

Potrivit relatării din Suceava, la mesele de lângă ferestrele localului se așezau, în orele dinaintea prânzului și cinei, scriitorii mai în vârstă, cu activitate literară deja intrată în conștiința publicului, în timp ce mesele din fundul sălii erau ocupate de scriitori mai tineri, la rândul lor bine cunoscuți. Printre numele consemnate de presa literară a anilor 1938-1939 ca prezențe obișnuite la Café de la Paix se numără Octav Dessila, N. Crevedia, Virgil Carianopol, Teodor Scarlat, Eugen Cialâc, Victor Valeriu Martinescu, George Doru Dumitrescu, Ionel Teodoreanu și istoricul literar Lucian Predescu.

În apropierea cafenelei funcționa sediul Societății Scriitorilor Români, condus la acea vreme de secretarul N. I. Herescu, unde unii dintre obișnuiții localului se adresau pentru avansuri bănești. Presa vremii amintește totodată prezența, la Café de la Paix, a unor colaboratori din provincie ai unor publicații literare, precum Eugen Cialâc, redactor al unei reviste din Călărași, și I. Gr. Vasiliu, redactor la Târgoviște, care veneau în Capitală pentru a lua legătura cu scriitorii bucureșteni și pentru a strânge material pentru gazetele lor.

Lucian Predescu și generația tânără

Istoricul literar Lucian Predescu, autorul unor monografii dedicate lui Ion Creangă, Panait Cerna, Diaconul Coresi, Duiliu Zamfirescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea și I.L. Caragiale, precum și al unei Istorii a literaturii române ajunse la a patra ediție, era, potrivit interviului acordat ziarului Suceava în ianuarie 1939, unul dintre obișnuiții cei mai constanți ai localului. La acea dată, Predescu lucra la Enciclopedia Cugetarea, o lucrare bazată pe peste 4.500 de fișe alcătuite în trei ani de documentare, publicată ulterior sub egida editurii Cugetarea din București.

Cea mai tânără generație de scriitori prezentă la Café de la Paix era reprezentată, potrivit Universul Literar din noiembrie 1938, de Ovid Caledoniu, Vintilă Horia și Ștefan Baciu, descriși drept aducători ai unei „atmosfere noi”, diferită de cea a confraților mai în vârstă, de proveniență predominant rurală. Localul de pe Calea Victoriei a continuat să fie asociat, până la dispariția sa, în jurul anului 1948, cu viața literară bucureșteană a ultimilor ani dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Personaje

• Grigore P. Cerkez (1850-1927) — inginer și arhitect, format la Paris; șef al Serviciului Tehnic al Capitalei (1874-1879), profesor la Școala de Poduri și Șosele timp de patru decenii și președinte al Societății Arhitecților Români (1913-1918). Documentația Property INDEX îi atribuie proiectul clădirii din Calea Victoriei nr. 31, datat 1909.
• Bandy Weisz — menționat în presa anului 1936 drept proprietarul localului Café de la Paix din Calea Victoriei. În același an a fost cercetat, și ulterior eliberat, într-un dosar privind dolari falși cumpărați de la un anume Schäffer.
• Ion Minulescu (1881-1944) — poet simbolist, unul dintre scriitorii care, potrivit relatării lui Neagu Rădulescu din Universul Literar, au adoptat Café de la Paix drept nou local de întâlnire după transformarea cafenelei Capșa în restaurant.
• Vladimir Streinu (numele real Nicolae Iordache Petrescu, 1902-1970) — critic literar, poet și eseist, membru al grupului de scriitori obișnuiți ai cafenelei Café de la Paix la sfârșitul anilor 1930.
• N. Crevedia (numele real Niculae Ion Cârstea, 1902-1978) — poet, prozator și publicist, prezent, potrivit Universul Literar din 1938, printre obișnuiții tineri ai localului.
• Lucian Predescu (1907-1983) — istoric literar, autor al unor monografii despre Ion Creangă, Duiliu Zamfirescu, B. Șt. Delavrancea și I.L. Caragiale și al Enciclopediei Cugetarea; potrivit interviului acordat ziarului Suceava în ianuarie 1939, unul dintre obișnuiții cei mai constanți ai cafenelei.

*

Imobilul „Cafe de la Paix” de pe Calea Victoriei, clădire alipită Hotelului Louvre (azi Hotel Capitol), este atribuit Arhitectului Grigore Cerchez. Cafenea faimoasă, așezată chiar vizavi de Capșa. Înainte se învecina și cu Hotelul Frascatti. Pe vremea comuniștilor la parter era Magazinul Lâna de Aur, și a mai funcționat aici și Bistroul Simplon. Un loc preferat de scriitorii interbelici a fost „Café de la Paix”, aparţinând de „Capşa”. Dar, pentru că poeţii consumau doar pahare cu apă, Capşa a tras obloanele cafenelei. Clienţi ai acestui loc au fost: Ion Minulescu, Mihail Sorbul, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Camil Baltazar, Isac Peltz etc., etc. Timp de două săptămâni, cât a durat „pauza” de închidere a cafenelei, „pescuitorii de stele au circulat pe calea Victoriei cu mâinile în buzunare, ca nişte simpli cetăţeni. Între ei şi lumea cealaltă nu mai era fereastra aburită a Capşei.

Referințe:

• Documentație tehnică — Proiect de reabilitare a imobilului din Calea Victoriei nr. 31, întocmită pentru Asociația de Proprietari, cu referire la Expertiza Tehnică a ing. Mihai Ursachescu (1995, reanalizată 2008 și 2014), Primăria Municipiului București.
• „Café de la Paix” S.A.R. — Act constitutiv și statute, Monitorul Oficial nr. 158, 10 iulie 1936.
• Constantin Comarnescu, „Café de la Paix pe malurile Dâmboviței”, Rampa, 20 august 1936.
• Neagu Rădulescu, „Republica pescuitorilor de stele” (V), Universul Literar, 12 noiembrie 1938.
• George Ionașcu, „Lucian Predescu despre literatura arboroseană”, Suceava, nr. 19, 24 ianuarie 1939.
• Grigore Cerkez (arhivadearhitectura.ro).
• Povestea cafenelelor (bucurestiivechisinoi.ro).
• Vladimir Streinu (en.wikipedia.org).
• Nicolae Crevedia (en.wikipedia.org).
• Lucian Predescu — istoriograf, scriitor, poet și publicist (ziuaconstanta.ro).
• Calea Victoriei № 31 - Cafe de la Paix
• Cafenele celebre de odinioară ale Bucureștiului
• Ing. Arh. Grigore P. Cerkez
• Români celebri: Arhitectul Grigore Cerchez
• Pe urmele arhitectului Grigore P. Cerkez

August 2023: