Imobilul Frascati
De la casele Oteteleșanu la Hotelul Frascati
Terenul de pe Calea Victoriei pe care se află astăzi imobilul Frascati a aparținut, în secolul al XIX-lea, familiei boierului Ioan Șerban Oteteleșanu. Proprietatea includea o grădină și o terasă care, spre sfârșitul veacului, au devenit un loc de întâlnire pentru scriitorii și artiștii Capitalei. După ce proprietatea a trecut, pe la 1888, în posesia lui Ioan Kalinderu, membru al Academiei Române, terasa a fost dată în arendă lui Mihai Stere, care a transformat-o în cafenea și berărie frecventată, printre alții, de Ion Minulescu și Tudor Arghezi. Grădina alăturată, cu platani, tei și castani, avea să devină, câteva decenii mai târziu, amplasamentul Palatului Telefoanelor.
Pe locul propriu-zis al actualei clădiri Frascati funcționa, din 1860, Hotelul Oteteleșanu. Distrus de un incendiu circa doisprezece ani mai târziu, hotelul a fost reconstruit și supraetajat, redeschizându-se în 1875 sub numele de Hotel Frascati, după ce clădirea a fost cumpărată de bucătarul francez Gillet. Acesta, fost bucătar al domnitorului Carol I, deschisese încă din 1860, lângă prăvălia lui Rosetti, un restaurant cu numele „Frascati”, pe care ulterior l-a mutat în curtea hotelului, transferând acestuia și denumirea.
Hotelul, cunoscut și ca „Palatul Frascati”, a găzduit în deceniile următoare birouri și redacții. În 1925, sediul din clădire al ziarului „Chemarea” a fost ocupat peste noapte de reprezentanți ai autorităților militare și civile, care au oprit tipărirea publicației; directorul N. D. Cocea și secretarul de redacție D. Vion au fost chemați ulterior la audieri de poliție. În 1929, la etajul I al imobilului funcționa reprezentanța generală a societății „Asigurarea Românească”. Aceste utilizări arată că, încă înainte de reconstrucția din anii 1930, clădirea funcționa ca sediu comercial și administrativ pe una dintre cele mai căutate artere ale Capitalei. Extinderea traficului și lucrările de sistematizare a Căii Victoriei au impus, la începutul anilor 1930, un nou aliniament al clădirilor de pe această porțiune a bulevardului. Vechiul Hotel Frascati a fost demolat în februarie 1933, iar pe același loc, retrasă față de vechea linie a fațadei, avea să se ridice actuala clădire.
Construcția actuală: imobilul Art Deco al arhitectului Jean Monda
Noua clădire a fost ridicată între 1933 și 1935, după planurile arhitectului Jean Monda; unele surse extind finalizarea completă a amenajărilor interioare, inclusiv a sălii de spectacol, până spre 1940. Compoziția, tipică Art Deco-ului practicat de Monda de-a lungul carierei, se remarcă printr-o fațadă lungă și perfect simetrică, placată cu travertin. Trei bovindouri verticale scandează fațada: două laterale, cu console casetate, și unul central, situat pe axul de simetrie, încoronat cu două niveluri de pilaștri epurați. Toate cele trei sunt retrase succesiv pe verticală, conform vocabularului decorativ al epocii.
Arhitectul Jean Monda (n. 22 ianuarie 1900, Ploiești – d. 11 septembrie 1987, București) a absolvit Școala Politehnică din Milano în 1924, diplomă echivalată de Academia de Arhitectură din București în 1925, și a obținut licența de arhitect cu numărul 151/1933. A practicat, între anii 1920 și 1940, un Art Deco sobru și constant, aplicat la peste treizeci de clădiri bucureștene, printre care sediul societății Asigurarea Românească, atelierele Uzinelor Progresul din Brăila, complexul de construcții de mașini de la Tohan, județul Brașov, și imobilul de pe strada Theodor Aman nr. 42. Monda a locuit chiar în clădirea Frascati în anii 1930, potrivit registrului de abonați telefonici din 1937; după 1947, apartamentul i-a fost confiscat de regimul comunist, care l-a mutat într-un alt imobil de apartamente, proiectat tot de el, pe strada Tudor Arghezi. Renunțând la practica arhitecturii, Monda a publicat ulterior cinci volume despre istoria arhitecturii, dintre care două au primit premii ale Uniunii Arhitecților din România.
Amplasat pe unul dintre cele mai reprezentative tronsoane ale Căii Victoriei, imobilul Frascati are ca vecini alte repere ale arhitecturii bucureștene interbelice: la o clădire distanță, Hotelul Capitol, proiectat de arhitectul Arghir Culina, și Palatul Telefoanelor, ridicat între 1929 și 1934 pe locul fostei grădini Oteteleșanu, după planurile arhitecților americani Edmond Algi van Saanen, Walter Froy și Louis Weeks; până spre anii 1970, Palatul Telefoanelor a fost cea mai înaltă clădire din Capitală. Astăzi, imobilul Frascati este înscris pe lista monumentelor istorice, clasa B.
Fațada și-a pierdut, în timp, o parte din ornamentul modernist al coloanei centrale, iar imaginea de ansamblu este perturbată de aparatele de aer condiționat montate ulterior pe fațadă. Clădirea a trecut printr-un amplu proces de consolidare structurală, finalizat spre anul 2020, care a precedat redeschiderea sălii de spectacol.
Funcțiuni comerciale și viața cotidiană a imobilului (1934–1937)
Odată finalizată noua construcție, imobilul Frascati a fost dat spre închiriere ca spațiu comercial și de birouri. O reclamă din mai 1934 anunța, la parterul clădirii, denumită în epocă „Casa Frascati”, sediul biroului de turism și voiaj Zion Lloyd, condus de M. Iampolsky, specializat în organizarea călătoriilor spre Palestina la bordul unor vapoare precum „Progresso”, „Regele Carol I”, „Polonia” sau „Risveglio”. În 1937, administrația imobilului oferea spre închiriere birouri și garsoniere de una-două camere, precum și o sală destinată expozițiilor de pictură și sculptură, dotată cu ascensor, apă caldă și calorifer — facilități care subliniau standardul ridicat al clădirii pentru perioada respectivă.
O scrisoare publicată în presă în mai 1934 relatează un episod mai puțin cunoscut din viața imobilului: locatarii garsonierelor amenajate la ultimele niveluri se plângeau de zgomotul provocat de un „club de jocuri sub cerul liber”, instalat pe terasele blocului, unde funcționau mese de ruletă și alte jocuri de noroc, frecventate până noaptea târziu. Sesizarea, adresată conducerii unui ziar și semnată de un locotenent-colonel în rezervă, cerea intervenția Prefecturii Poliției Capitalei și invoca responsabilitatea Serviciului sanitar și a arhitectului sectorului pentru autorizarea construcției etajului de garsoniere.
Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” – Sala Savoy
Trupa „Cărăbuș” și primii ani
La 23 mai 1919, actorul Constantin Tănase a pus bazele Grădinii „Cărăbuș”, pe strada Academiei; spectacolul inaugural, „Pisica pe orez”, cu texte de Mircea Rădulescu și Constantin Solomonescu, a avut premiera la 2 iulie 1919. Trupa s-a mutat ulterior în Sala Savoy a imobilului Frascati de pe Calea Victoriei, unde avea să funcționeze, cu întreruperi, timp de peste opt decenii. Pe scena de la Frascati, Constantin Tănase a creat tipul cetățeanului simplu, umil și necăjit — personaj purtător de cuvânt al categoriilor sociale defavorizate — recurgând adesea la satiră politică, ceea ce i-a atras, în repetate rânduri, atenția cenzurii. În mai 1934, tot pe această scenă a debutat interpreta de muzică populară Maria Tănase, lansată și promovată de Constantin Tănase, fără vreo legătură de rudenie cu acesta. Un incendiu produs în apropierea Crăciunului anului 1937 a distrus scena Sălii Savoy; spectacolele au fost reluate după trei săptămâni. Ultima stagiune a companiei originale „Cărăbuș” s-a încheiat la 16 iunie 1938, cu puțin timp înaintea turneului din Orient al trupei — Istanbul, Cairo, Beirut, Tel Aviv, Ierusalim — din 1939.
De la moartea lui Constantin Tănase la titulatura actuală
Constantin Tănase a murit la 29 august 1945, în împrejurări care au alimentat, la vremea respectivă, zvonuri privind nemulțumirea trupelor sovietice de ocupație față de cupletele sale satirice la adresa soldaților ruși. După dispariția sa, teatrul a funcționat sub denumiri succesive — Ansamblul de Estradă, apoi Teatrul de Stat de Estradă — primind, în 1962, numele de „Teatrul satiric-muzical Constantin Tănase”. Titulatura actuală, Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, a fost adoptată în 1990. Până în 1991, instituția a dispus de trei scene permanente: Sala Savoy, în imobilul Frascati; Sala Victoria, pe Calea Victoriei nr. 174; și Grădina Boemă. În prezent, teatrul funcționează în Sala Savoy și în grădina de vară din Parcul Herăstrău, alăturată acesteia. Pe scena Sălii Savoy s-au afirmat, de-a lungul timpului, actori și interpreți precum Horia Șerbănescu, Alexandru Arșinel, Stela Popescu și Gică Petrescu.
Personaje
*
Pe Calea Victoriei este Imobilul Frascatti (Frascati) ce găzduiește sala Teatrului "Constantin Tănase". Clădirea a fost construită în perioada 1934- 1940 în stil art déco după planurile arhitectului Jean Monda. Blocul Frascati si-a pierdut ornamentul modernist de pe coloana din centrul, aspectul sau usor monoton fiind perturbat numai de aparatele de aer conditionat. Pe acest loc a existat Hotelul Oteteleșanu, ridicat pe locul fostelor case Oteteleșanu iar pe la 1860 a fost înfiinţat Hotelul Frascatti care a primit această denumire pe la 1875 când a fost cumpărat de vestitul bucătar francez Gillet care își deschisese birtul vizavi, în casele Bossel.
*
Definit de o faţadă lungă, perfect simetrică, imobilul Frascati este astăzi gazda Teatrului de Revistă Constantin Tănase. Flancat de „vecini” celebri, de semnătură (la o clădire distanţă Hotelul Capitol, arhitect Arghir CULINA, şi Palatul Telefoanelor, arhitecţi Edmond Algi Van SAANEN, Walter FROY şi Louis WEEKS), imobilul Frascati se păstrează la înălţime cu un joc de volume susţinut de trei bovindouri. Cele trei bovindouri sunt prezenţe verticale, două cu console casetate, iar cel din axul de simetrie cu un coronament realizat din două nivele de pilaştri epuraţi angajaţi. Toate bovindourile sunt retrase succesiv, conform vocabularului Art Deco, care defineşte, de altfel, întreaga compoziţie de faţadă. Putem deduce faptul că şi Jean MONDA a fost mulţumit de calităţile plastice ale clădiri, din faptul că în anii 30 el a locuit în aceasta (conform Registrului de abonaţi de telefoane din 1937). Odată cu instaurarea regimului comunist, Jean MONDA a fost, cel mai probabil, obligat să renunțe la această locuință. (Răzvan Lăcraru)
Referințe:
Mai 2024:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.