Institutul de binefacere Maria Slătineanu (Azilul Zoe și Maria Slătineanu)
Azilul Zinca (Zoe) Slătineanu din Calea Dorobanților nr. 60, București, monument istoric clasat (Ordinul 2570/2013, grupa B), a fost ridicat în 1884 ca așezământ de binefacere pentru șapte femei vârstnice, din inițiativa familiei boierești Slătineanu. Proiectul, în stil eclectic cu accente neoclasice, este atribuit arhitecților Paul Gottereau sau Albert Galeron. Decorația fațadei, cu mozaicuri executate la Paris, a fost distrusă după naționalizarea din 1947. Astăzi adăpostește o grădiniță.
Amplasament și context urban
Calea Dorobanților, de la Ulița Herăstrăului la arteră rezidențială
Imobilul fostului Azil Slătineanu se află pe latura de vest a Căii Dorobanților, la nr. 60, în sectorul 1 al municipiului București. Artera pe care este amplasat se numără printre cele mai vechi drumuri de legătură dintre centrul orașului și malurile lacurilor din nordul Bucureștiului. Denumirea inițială, Ulița Herăstrăului, provine de la direcția către care se îndrepta drumul — zona lacului Herăstrău, ea însăși numită după acel „fierăstrău” aflat în vecinătate, de la care s-a tras, probabil, numele lacului și al zonei din jur.
La începutul secolului al XIX-lea, Ulița Herăstrăului pornea din dreptul Bisericii Albe a Sfântului Ilie, de pe Podul Mogoșoaiei (actuala Cale a Victoriei), se îndrepta spre nord-est până la răspântia cu străzile Dionisie (str. Dionisie Lupu) și Armașului (str. G. Grigorescu), unde se forma o mică piață urbană, apoi urca spre nord până la Șoseaua Bonaparte (actualul bd. Iancu de Hunedoara), unde funcționa una dintre cele unsprezece bariere de taxare a mărfurilor aduse în oraș. Documentar, denumirea este consemnată încă din secolul al XVIII-lea potrivit studiului Cezarei Mucenic, respectiv la 1834 potrivit lucrării Petruței Burlacu și a Cătălinei Ștefăniță — neconcordanță reținută pentru subcapitolul de închidere.
Numele arterei s-a modificat succesiv: Ulița Herăstrăului (consemnată în planul Borroczyn, 1852), Calea Herăstrăului (planul Pappazoglu, 1871) și, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Calea Dorobanților. Schimbarea a fost hotărâtă în ședința Consiliului Comunal din 20 septembrie 1878, în contextul intrării triumfale a armatei române în București, la 8 octombrie 1878; noile denumiri urmau să evoce localitățile unde oștirea românească fusese victorioasă în Războiul de Independență — Plevna, Vidin, Grivița — și corpurile de oaste, între care dorobanții, care foloseau câmpia Herăstrăului drept teren permanent de instrucție.
Traseul a cunoscut apoi o serie de transformări edilitare. Planul de aliniere examinat de Comisiunea permanentă de alinieri în ședința din 29 august 1889 și aprobat de Consiliul Comunal în anul 1909 prevedea lărgirea străzilor Al. Lahovari și Calea Dorobanți pe segmentul dintre str. Romană și Șoseaua Ștefan cel Mare, de la 18–20 m la 24 m, cu îndreptarea cotiturilor și racordarea mai bună a legăturii cu str. Romană și noul bulevard (bd. Dacia). În secolul XX, denumirea Calea Dorobanților a rămas asociată îndeosebi segmentului dintre Piața Alexandru Lahovari și Piața Aviatorilor, celelalte tronsoane primind, în diferite etape, nume distincte.
Evoluția funcțională a zonei și numerotarea lotului
La mijlocul secolului al XIX-lea zona era slab populată, dominată de vegetație și grădini, iar parcelele — lungi și perpendiculare pe stradă — erau ocupate în bună parte de grădini. Interesul pentru a locui aici s-a amplificat în a doua jumătate a veacului, odată cu extinderea orașului spre nord și includerea în intravilan a zonei lacului Herăstrău. În acest interval apar tot mai multe proprietăți ale unor familii de prestigiu — Slătineanu, Golescu, dr. Istrati, Jean Lahovary, Petre Carp —, iar componența socială a arterei se schimbă. După 1880 se construiesc case-vilă, după proiecte semnate de arhitecți apreciați ai epocii, între care Albert Galeron, Paul Gottereau, Băicoianu, Louis Blanc și Paul Petricu.
Parcela pe care s-a ridicat azilul a fost numerotată succesiv nr. 96, ulterior nr. 124, apoi nr. 60 — reflectând creșterea gradului de ocupare a terenului și modificările repetate ale numerotării de-a lungul planurilor cadastrale (planul Borroczyn, planul armatei din 1896, planul cadastral al armatei din 1911, planul Cărții Funciare din 1940). Imobilul se înscrie pe latura de vest a arterei, constituind capul de perspectivă al străzii Slătineanu, care se deschide în fața lui; denumirea acestei străzi transversale amintește tocmai familia ctitoră a azilului, ca urmare a binefacerii aduse și a personalității reprezentative a proprietarilor. În prezent, pe porțiunea dintre Piața Alexandru Lahovari și intersecția cu Șoseaua Ștefan cel Mare, Calea Dorobanților păstrează un fond construit valoros, cu numeroase imobile clasate monument istoric. Imobilul de la nr. 60 este el însuși clasat monument istoric prin Ordinul ministrului culturii nr. 2570/2013, categoria monumente de arhitectură, grupa valorică B, iar în clădire funcționează în prezent Grădinița de stat nr. 252.
Familia Slătineanu și contextul filantropic
Familia Slătineanu
Familia Slătineanu se număra printre familiile boierești pământene de rangul întâi din Țara Românească. Marele vornic de Țara de Sus Radu Slătineanu (mort în 1817) a deschis pe moșia sa una dintre primele fabrici de postav din spațiul românesc — un stabiliment care, pe la 1784, avea peste 150 de lucrători. Familia deținea proprietăți importante în București, pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), ceva mai sus de biserica Sărindar; în fața caselor sale se deschidea „Sala Slătineanu”, renumită pentru episoadele importante ale istoriei românești a secolului al XIX-lea petrecute în acel loc. În deceniul al nouălea al veacului, pe același amplasament s-au ridicat cofetăria, restaurantul și hotelul Capșa, ca semn al schimbării timpurilor și a oamenilor.
Între descendenții lui Radu Slătineanu se numără Scarlat R. Slătineanu (mort în 1808), mare vornic. Fiul acestuia, Iancu Slătineanu (1795–1867), a fost mare logofăt al dreptății, iar mai târziu, odată cu modernizarea Principatelor Române, președinte al Curții de Casație. El s-a căsătorit cu Maria Neculescu, dintr-o cunoscută familie de negustori bucureșteni. Fiica lui Iancu Slătineanu și a Mariei Neculescu, Zoe Slătineanu, a devenit soția lui George Lenș (1826–1887), descendent al familiei Lenș. Fiului lor, Ioan G. Lenș Slătineanu, avea să-i revină misiunea de a împlini dorința bunicii, Maria Slătineanu (?–1883), și a mamei sale, Zoe Slătineanu Lenș (1825–1907), de a ridica, pe terenul pe care familia îl stăpânea în Calea Dorobanților, o clădire cu destinație publică, întreținută din venituri proprii.
Problema asistenței publice și fondarea azilului
Fondarea azilului trebuie așezată în contextul asistenței publice bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Populația orașului-capitală crescuse accentuat după 1859: la 1878 depășea 177.000 de locuitori, iar la 1906, după ce Bucureștii deveniseră capitala Regatului României, ajungea la circa 300.000. Preocupările administrației locale în această privință au fost precedate de inițiative particulare, între care cea a familiei Slătineanu, care a preluat o problemă ignorată — aceea a femeilor infirme, lipsite de mijloace de existență și incapabile de a munci.
Instituția a purtat inițial numele de „Institutul de binefacere Maria Slătineanu”, urmând să se numească ulterior „Azilul Zoe și Maria Slătineanu”; era destinată să adăpostească șapte femei, îngrijite în condiții civilizate. În titlul prezentei monografii, fondatoarea apare drept Zinca (Zoe) Slătineanu — Zinca fiind forma hipocoristică a numelui Zoe, sub care aceasta este consemnată în sursele publicate drept Zoe Slătineanu Lenș (1825–1907). Cercetarea recentă (Oana Marinache) reține instituția și sub denumirea de „Azilul pentru Femei Bătrâne”, menționând că familia a cumpărat mai multe terenuri pe Calea Dorobanților și a deschis Intrarea Urali, precum și adresa de la Calea Dorobanților nr. 1.
Instituția se întreținea din fonduri provenite de la proprietățile Slătineanu, de la care primea uzufructul — între acestea, casa de pe Calea Dorobanților nr. 1, cumpărată de Zoe Slătineanu, care a sporit cu propria avere fundația mamei sale. În „Regulamentul asistenței publice” din 1894, la categoria instituțiilor de binefacere, azilul Slătineanu figura alături de azilul Oteteleșeanu, Protopopul Tudor, Calist arhiereu, Sf. Vineri Hereasca și Hotel Elisabetheu, care însumau în total 278 de paturi. La 1906, Frédéric Damé îl consemna, sub numele de „Slătineanca”, cu șapte femei infirme, între azilurile bucureștene aflate atunci în funcțiune. Azilul și-a păstrat funcțiunea până la naționalizarea din 1947, când a fost desființat de Sfatul Popular al Capitalei, iar încăperile au fost date cu chirie altor instituții. Etapele ulterioare ale proprietății și transformările clădirii sunt tratate în capitolul dedicat istoricului construcției.
Istoricul proprietății și al construcției
Achiziția parcelei și autorizarea construcției (1884)
Istoricul proprietății începe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când parcela de la nr. 96 (ulterior nr. 124, apoi nr. 60) a fost achiziționată de familia Slătineanu, care deținea și alte terenuri pe aceeași stradă, în vecinătatea Pieței Alexandru Lahovari. Pe acest lot avea să se ridice clădirea azilului. Autorizația de construcție a fost primită de la Primăria Capitalei la 6 iunie 1884, clădirea urmând să se întindă pe o suprafață de 387 m.p. Verificatorul din Serviciul tehnic al Primăriei consemna că, spre deosebire de regulamentul care cerea o retragere de 6 m, construcția era așezată înăuntrul curții, departe de stradă, la 3,50 m. Prin biletul nr. 3540 din 7 iunie 1884, în baza aprobării consilierului ajutor Dobrovici, se autoriza ridicarea, în interiorul curții și departe de stradă, a unei case de instituție, cu fațada dinspre stradă așezată paralel cu alinierea străzii.
Prescripțiile tehnice consemnate în autorizație precizau că zidăria urma să fie învelită cu tablă de fier și prevăzută cu calcan de zid spre vecin; înălțimea camerelor, de la dușumea la tavan, trebuia să fie de cel puțin 3 m, iar cea de la teren la cornișă, conformă planului prezentat. La subsol și la etaj erau prevăzute câte trei camere locuibile pe o suprafață de circa 70 de metri pătrați; grosimea zidului la subsol trebuia să fie de cel puțin 2,5 cărămizi, iar pivnița urma să fie boltită cu grinzi de fier întoarse între ele și ascunse de zid. Planurile atașate cererii de autorizare erau semnate de proprietar — J. G. Lenș-Slătineanu —, de arhitect sau antreprenor (cu o semnătură indescifrabilă) și de capul serviciului tehnic al primăriei, care le-a aprobat. Legendele erau redactate în limba franceză — Façade principale, Coupe, Plan de sous-sol, Plan de l’etage, Parterre —, ceea ce a permis Cezarei Mucenic să deducă un autor de limbă franceză. Chestiunea atribuirii proiectului este tratată separat, în capitolul dedicat.
Funcționarea, naționalizarea și destinațiile ulterioare
Azilul și-a păstrat funcțiunea inițială până la naționalizarea din 1947, când a fost desființat de Sfatul Popular al Capitalei, iar încăperile au fost date cu chirie altor instituții. Din construcția inițială din 1884 se păstrează, potrivit evaluării Cezarei Mucenic, circa 85%, singurele părți total modificate în timp fiind clădirile anexe. În a doua jumătate a secolului XX, imobilul a găzduit sediul central al societății Romelectro — companie înființată în 1971 — atât înainte, cât și după 1989, până în anul 2007; proprietatea fusese dobândită de societate în anul 1993, în baza unui certificat emis de Ministerul Industriilor. Ulterior, în clădire a funcționat Grădinița de stat nr. 252.
În anul 2016, Consiliul Local al Sectorului 1 a aprobat achiziționarea imobilului de la Romelectro, la un preț de circa 2,686 milioane de euro cu TVA, în scopul menținerii funcțiunii de grădiniță; până atunci, autoritatea locală plătea o chirie lunară pentru spațiu. Potrivit datelor cadastrale vehiculate cu acest prilej, clădirea are structura D+P+1E+M, cu o suprafață construită la sol de 425,14 mp, o suprafață desfășurată de 1.275,42 mp și o suprafață utilă de 1.020,33 mp, pe un teren de 1.528 mp. Diferența față de suprafața de 387 m.p. menționată în autorizația din 1884 reflectă atât modificările ulterioare, cât și metodologii de măsurare diferite — neconcordanță reținută pentru subcapitolul de închidere. Imobilul este în prezent clasat monument istoric prin Ordinul ministrului culturii nr. 2570/2013, categoria monumente de arhitectură, grupa valorică B. Starea de conservare și pierderile suferite de decorația originară sunt analizate în capitolul dedicat.
Arhitectura clădirii
Partiul și organizarea interioară
Din punct de vedere planimetric, clădirea răspunde strict nevoilor funcționale, fără a relua partiul locuinței. Ea se desfășoară după un plan simplu, în formă de U cu picioare scurte, cu volumul dezvoltat pe orizontală. Contrar tradiției locuinței bucureștene, imobilul a fost amplasat cu fațada principală spre stradă — soluție pe care Cezara Mucenic o interpretează ca expresie a funcțiunii sale diferite, de clădire de interes public.
Partiul este organizat în jurul unui coridor — o „galerie de comunicare” — din care se deschid șapte camere, fiecare cu intrare din galerie, cu ferestre spre curtea interioară și cu o zonă compartimentată separat. În cele două aripi scurte, laterale, se aflau locuința portăresei, salonul, încăperea numită sala comună, scara care ducea la etaj și la pivniță, precum și o zonă cu două grupuri sanitare.
La subsol se găseau bucătăria, două camere și pivnița, boltită potrivit prescripțiilor din autorizație. La etaj erau amenajate infirmeria și patru camere, destinate probabil personalului care deservea azilul. Legendele planurilor, redactate în franceză, consemnează aceste funcțiuni prin termenii chambre, salle commune, concierge, cuisine, cave și étage.
Fațada, decorația și programul iconografic
Fațada dinspre curte, orientată către grădina imobilului, a fost tratată complet neutru; în schimb, fațada dinspre stradă a fost lucrată cu mare atenție în privința expresiei arhitecturale plastice. Din punct de vedere stilistic, clădirea se înscrie în eclectismul cu preponderență neoclasică a repertoriului.
Centrul de interes al fațadei era ușa de intrare, deasupra căreia se afla un medalion rotund cu un basorelief-bust din profil, înconjurat de o decorație vegetală. Deasupra acesteia, acoperișul era tăiat asemenea unui fronton, pentru a permite amplasarea unei nișe în care se afla statuia Fecioarei cu Pruncul. Tot pe axul central, deasupra, se găsea un mic turnuleț deschis, cu clopot. Ritmul fațadei era dat de succesiunea celor șase coloane, pe care se sprijineau arcadele, în interiorul cărora se aflau ferestrele; deasupra a două dintre ferestre erau prevăzute medalioane cu basoreliefuri reprezentând figuri-bust în semiprofil, motiv care se relua pe laturile aripilor.
Detaliile decorației, așa cum au fost realizate conform proiectului, au fost consemnate cu acribie de istoricul Emanoil Hagi-Mosco. Pe arcadele susținute de cele șase coloane se afla un chenar de mozaic pe fond mov, cu vrejuri semipalmate de aur; deasupra capitelurilor, între arcade, erau dispuse portrete în mozaic ale fondatorilor. Între portrete, în litere de aur, era înscrisă formula latină „De senectute nobili inopi aedes dictae”, glosată de Hagi-Mosco în sensul cinstirii bătrâneții nobile.
La mijlocul clădirii, un fronton dreptunghiular purta, în mărime naturală și în picioare, pe fond de aur, reprezentarea în culori a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Potrivit aceleiași mărturii, această lucrare, ca și cele patru portrete ale fondatorilor, fusese executată la Paris, în același timp și în aceeași casă cu medalioanele domnitorilor români care decorează Ateneul Român. Împrejurările în care aceste elemente au fost distruse, precum și starea actuală de conservare, sunt tratate în capitolul următor.
Atribuirea proiectului
Semnătura indescifrabilă și tradiția atribuirii
Autorul proiectului rămâne incert. Planurile depuse pentru autorizare purtau semnătura proprietarului, J. G. Lenș-Slătineanu, a capului serviciului tehnic al primăriei și a unei persoane — arhitect sau antreprenor — a cărei semnătură este indescifrabilă. Cezara Mucenic observă că este posibil ca semnatarul să fi fost antreprenorul angajat în execuția lucrării, astfel încât semnătura nu confirmă niciuna dintre atribuiri.
Tradiția atribuie proiectul fie arhitectului Paul Gottereau — atribuire susținută de Emanoil Hagi-Mosco —, fie arhitectului Albert Galeron — atribuire vehiculată de George Costescu. Ambii erau arhitecți veniți din Franța și deosebit de activi în Bucureștiul acelei perioade, cu lucrări remarcabile și de mare diversitate expresivă. O parte dintre sursele de referință accesibile astăzi, între care articolul enciclopedic dedicat Căii Dorobanților, rețin varianta Galeron (consemnat drept „Paul Louis Albert Galeron”), în timp ce creația lui Gottereau a făcut obiectul unei monografii recente semnate de Oana Marinache (2017).
Argumentele pentru Paul Gottereau
Cezara Mucenic consideră mai plauzibilă atribuirea către Paul Gottereau, pe baza a două argumente. Primul: Gottereau are o altă intervenție realizată pentru aceeași proprietară — reconstrucția fațadei la proprietatea din Calea Dorobanților nr. 61. Al doilea: atribuirea provine de la Emanoil Hagi-Mosco, istoric și genealogist al Bucureștilor și descendent direct al familiei, care putea cunoaște mai exact datele.
În sprijinul acestei ipoteze este invocată și statura profesională a lui Gottereau, autor al unor edificii semnificative pentru oraș, precum Fundația Universitară Regală și palatul CEC. În acest context, Mucenic apreciază că „Azilul Slătineanu” poate fi considerat reprezentativ pentru creația arhitectului, atât prin completarea tipului de programe abordate, cât și prin originalitatea soluțiilor planimetrice și stilistice.
Programul de arhitectură — azilul de săraci — apăruse pentru prima dată în oraș la 1880, când arhitectul Grigore Cerkez realizase un proiect pentru un asemenea așezământ pe locul Elenei Oteteleșeanu, din str. Târgoviștei; fiecare autor urma însă să rezolve în mod original comanda primită. În lipsa unei semnături lizibile, atribuirea rămâne o chestiune deschisă, sursele divergând între Gottereau și Galeron — divergență reținută pentru subcapitolul de închidere.
Distrugerea decorației și starea de conservare
Distrugerea decorației după 1947
Elementele valoroase ale decorației au fost distruse la scurt timp după naționalizare. Potrivit mărturiei lui Emanoil Hagi-Mosco, îndată ce imobilul a fost luat în stăpânire de Sfatul Popular al Capitalei, un colectiv de lucrători a distrus cu dalta atât ornamentația, cât și portretele, umplând cu tencuială golurile rămase. Hagi-Mosco, fost administrator testamentar al azilului și descendent al familiei ctitore — tatăl său, Nicolae Mosco, fusese căsătorit cu Profira Slătineanu, descendentă a lui Dimitrie Slătineanu —, a fost chemat să dea explicații. Prezentând o fotografie veche, a putut fi constatată amploarea distrugerilor; după numeroase amânări, tribunalul a obligat colectivul să plătească despăgubiri și să refacă lucrarea, dispoziție rămasă însă fără urmare. În apărare, distrugerea a fost motivată prin aceea că portretele i-ar fi reprezentat pe „burghezi”.
Starea de conservare și clasarea ca monument istoric
În urma acestor intervenții s-a pierdut circa 70% din detaliile decorației exterioare. Cu toate acestea, gândirea plastică a arhitectului rămâne elocventă, iar clădirea principală, realizată în anul 1884, păstrează în proporție de aproximativ 85% construcția inițială; singurele părți total modificate în timp sunt clădirile anexe. Imobilul este clasat monument istoric prin Ordinul ministrului culturii nr. 2570/2013, categoria monumente de arhitectură, grupa valorică B. În prezent, în clădire funcționează Grădinița de stat nr. 252, iar structura actuală este de tip D+P+1E+M. Din punct de vedere urbanistic, fostul azil se înscrie în frontul stradal format împreună cu Casa Bogdan de la nr. 58 — cu care se raportează ca volum și mod de dispunere pe lot —, deși cele două clădiri aparțin, stilistic, unor epoci diferite.
Valoarea istorică, memorial-simbolică și urbanistică
Valoarea istorică și arhitecturală
Valoarea istorică și arhitectural-urbanistică a fostului Azil Slătineanu este conferită deopotrivă de programul de arhitectură și de modul său de rezolvare. Clădirea este reprezentativă pentru istoria civilizației bucureștene, fiind proiectată în cadrul unui program rar întâlnit în oraș și din care, în prezent, nu s-au mai păstrat exemplare cu partiul nemodificat. Concepția funcțională răspunde precis programului, iar compoziția volumetrică, asociată cu plastica arhitecturală a fațadelor originare, era adecvată prin sobrietate și prin eleganța modenaturii și a elementelor plastice speciale. Chiar și în condițiile pierderii unei părți însemnate din decorația exterioară, gândirea plastică a arhitectului rămâne elocventă. Atribuit prezumtiv lui Paul Gottereau, edificiul poate fi considerat reprezentativ pentru creația acestuia, atât prin completarea tipului de programe abordate, cât și prin originalitatea soluțiilor planimetrice și stilistice.
Valoarea memorial-simbolică și urbanistică
Dincolo de valoarea arhitecturală, clădirea contribuie la menținerea identității orașului prin valoarea sa memorial-simbolică, numărându-se printre construcțiile intrate în conștiința orășenilor. Strada care se deschide în fața ei poartă numele de str. Slătineanu — denumire datorată atât binefacerii aduse de proprietari, cât și personalității lor, nume reprezentative ale trecutului orașului.
Din perspectivă urbanistică, imobilul se înscrie într-un front interesant din punct de vedere arhitectural, dar neunitar; singura clădire din vecinătatea imediată cu care se poate raporta este casa Ioan Bogdan. Amplasarea fostului azil constituie un reușit cap de perspectivă pentru strada Slătineanu, care se deschide pe latura de vest a Căii Dorobanților. Cele trei străzi din jur sunt rezolvate diferit, cu clădiri inegale ca valoare, predominând construcțiile neutre; în cazul edificiilor noi, ridicate între anii 1980 și 2000, lipsește cu totul preocuparea pentru integrare.
Prin toate elementele analizate, fostul Azil Slătineanu poate fi considerat un monument istoric valoros, alături de Casa Lahovary, casa Jean Al. Steriade, casa P. P. Carp, blocul „Zodiac” și clădirile de la numerele 2, 14, 16, 18, 30, 32 (A și B), 34, 43 și 58 ale Căii Dorobanților. Deși, spre deosebire de alte artere, Calea Dorobanților a fost o zonă în permanentă transformare, lipsită de un regulament de construcție prestabilit, ea rămâne un traseu central și semnificativ al orașului, care păstrează încă numeroase valori de patrimoniu.
Discrepanțe și incertitudini documentare
Documentarea prezentei monografii se întemeiază pe literatura publicată și pe surse online, fără cercetare arhivistică directă (Arhivele Naționale, fondul P.M.B. – Tehnic, D.A.N.I.C.), dincolo de trimiterile de arhivă citate de autorii consultați. Datele indisponibile sunt semnalate ca atare, cu indicarea direcțiilor de verificare ulterioară. Se consolidează mai jos neconcordanțele identificate pe parcursul lucrării. Datarea atestării documentare a arterei. Cezara Mucenic plasează consemnarea Uliței Herăstrăului încă din secolul al XVIII-lea, în timp ce Petruța Burlacu și Cătălina Ștefăniță indică începutul secolului al XIX-lea (1834). Diferența ține de tipul de document de referință.
Numele fondatoarei și al instituției. În titlul monografiei fondatoarea apare drept Zinca (Zoe) Slătineanu; Zinca este forma hipocoristică a numelui Zoe, consemnată în sursele publicate drept Zoe Slătineanu Lenș (1825–1907). Instituția este atestată sub mai multe denumiri: Institutul de binefacere Maria Slătineanu, Azilul Zoe și Maria Slătineanu, uzual Azilul Slătineanu, precum și Azilul pentru Femei Bătrâne sau, la Frédéric Damé, „Slătineanca”.
Atribuirea proiectului. Tradiția, susținută de Emanoil Hagi-Mosco și considerată mai plauzibilă de Cezara Mucenic, îl indică drept autor pe Paul Gottereau; o parte a surselor recente rețin, în schimb, varianta Albert Galeron. Un argument circumstanțial în favoarea lui Galeron îl constituie faptul că acesta a fost arhitect-șef al Assistance publique de Roumanie și autor al Ateneului Român, ale cărui decorații au fost executate în aceeași casă pariziană cu mozaicurile azilului; argumentul nu este însă concludent, iar semnătura de pe planuri rămâne indescifrabilă.
Suprafața construită. Autorizația din 1884 menționează 387 m.p., în vreme ce datele cadastrale actuale indică o suprafață construită la sol de 425,14 mp. Diferența reflectă atât modificările ulterioare, cât și metodologii de măsurare distincte. Genealogia familiei. Sursa de referință prezintă pe Scarlat R. Slătineanu (mort în 1808) drept descendent al lui Radu Slătineanu (mort în 1817), ceea ce implică decesul descendentului înaintea înaintașului; relația exactă dintre cei doi rămâne de verificat prin cercetare genealogică.
Codul din Lista Monumentelor Istorice. Clasarea imobilului s-a realizat prin Ordinul ministrului culturii nr. 2570/2013 (grupa valorică B), însă codul L.M.I. integral nu a fost identificat în sursele consultate; se recomandă verificarea în Lista Monumentelor Istorice actualizată, publicată de Institutul Național al Patrimoniului. Statutul juridic actual. Consiliul Local al Sectorului 1 a aprobat, în 2016, achiziționarea imobilului de la societatea Romelectro; finalizarea efectivă a tranzacției nu a putut fi confirmată din sursele consultate și rămâne de clarificat documentar.
Personaje
*
Zoe Slătineanu (1825-1907) a fost fiica lui Ioan Scarlat Slătineanu și a mai avut o soră, Alina, căsătorită cu baronul de Hahn. Zoe a devenit soția lui Gheorghe Lenș (1826-1887) cu care a avut un fiu, Ion Lenș-Slătineanu. Acesta a fost implicat încă de la început, semnătura sa regăsindu-se pe planurile din 1884 și a dus mai departe inițiativa filantropică a familiei materne.
Azilul pentru îngrijirea a șapte femei bătrâne a fost întemeiat de Zinca/ Zoe Slătineanu în amintirea mamei ei, Maria Neculescu (m. 1883), adresa lui fiind în Calea Dorobanți nr. 60. Clădirea a fost proiectată de ing. George Duca (1847-1899) în 1884 și impresiona printr-o fațadă extrem de bogată în privința decorației. Istoricul Emanoil Hagi-Moscu ne descria chiar și materialele prețioase folosite, mozaicuri și culori vii (mov și aur), precizând că unele elemente decorative au fost comandate la Paris, aceluiași atelier care realizase și decorațiunile Ateneului Român. Zoe a mai achiziționat și fosta proprietate a familiei Anghelache Samurcaș din Cătunului 1-Calea Dorobanți, pe care a donat-o Azilului. Tot ea avea să îi comande arh. Albert Galeron o nouă clădire în 1893; aceasta a fost demolată pentru a se deschide aici o parcelare a Azilului. Deși mică în dimensiuni, parcelarea a reprezentat o sursă de venituri pentru activitatea Azilului, dar acesta a fost închis în 1947, la naționalizare. (Oana Marinache)
Referințe:
August 2023:
Sinteză
Azilul Zinca (Zoe) Slătineanu se află în Calea Dorobanților nr. 60, sectorul 1, București, și este clasat monument istoric (Ordinul ministrului culturii nr. 2570/2013, categoria monumente de arhitectură, grupa valorică B).
Clădirea a fost autorizată de Primăria Capitalei la 6 iunie 1884 și ridicată pe o suprafață de 387 m.p., ca așezământ de binefacere pentru șapte femei vârstnice, lipsite de mijloace. Ctitor a fost Ioan G. Lenș Slătineanu, care a împlinit dorința bunicii sale, Maria Slătineanu (?–1883), și a mamei sale, Zoe (Zinca) Slătineanu Lenș (1825–1907). Instituția a purtat numele de Institutul de binefacere Maria Slătineanu, apoi Azilul Zoe și Maria Slătineanu. Familia Slătineanu, boieri pământeni de rangul întâi din Țara Românească, deținea mai multe proprietăți în zonă.
Proiectul este atribuit, prin tradiție, fie arhitectului Paul Gottereau (1843–1924), autor al Palatului C.E.C. și al Fundației Universitare „Carol I”, fie arhitectului Albert Galeron (1846–1930), autor al Ateneului Român și arhitect-șef al Assistance publique de Roumanie; semnătura de pe planuri este indescifrabilă. Un proiect anterior pentru un azil similar fusese realizat la 1880 de Grigore Cerchez.
Stilistic, clădirea aparține eclectismului cu preponderență neoclasică. Are un plan în formă de U, cu volumul desfășurat pe orizontală, și a fost amplasată cu fațada principală spre stradă. Interiorul era organizat în jurul unei galerii de comunicare, cu șapte camere, bucătărie și pivniță la subsol, infirmerie și patru camere la etaj. Fațada dinspre stradă era ritmată de șase coloane care susțineau arcade; deasupra intrării se afla un medalion cu basorelief-bust, iar acoperișul era tăiat în formă de fronton, cu o nișă adăpostind statuia Fecioarei cu Pruncul și un mic turnuleț cu clopot. Decorația cuprindea un chenar de mozaic pe fond mov cu vrejuri de aur, portrete în mozaic ale fondatorilor, inscripția latină „De senectute nobili inopi aedes dictae” și un fronton cu Maica Domnului cu Pruncul pe fond de aur, lucrări executate la Paris, în aceeași casă cu medalioanele domnitorilor români care decorează Ateneul Român.
Azilul a funcționat până la naționalizarea din 1947, când a fost desființat, iar decorația fațadei a fost distrusă — s-a pierdut circa 70% din detaliile exterioare, clădirea păstrând însă aproximativ 85% din construcția inițială. Ulterior, imobilul a găzduit sediul societății Romelectro, iar în prezent adăpostește Grădinița de stat nr. 252. Structura actuală este de tip D+P+1E+M, cu o suprafață construită la sol de 425,14 mp.
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.