Biserica Kretzulescu (Crețulescu)

Biserica Kretzulescu (Crețulescu)

Biserica Kretzulescu, cunoscută și sub grafia Crețulescu, este situată în centrul istoric al Bucureștiului, pe Calea Victoriei nr. 45–47, Sectorul 1, în imediata vecinătate a Pieței Revoluției — istoricește Piața Palatului Regal, redenumită după decembrie 1989 — și a Muzeului Național de Artă al României, instalat în fostul Palat Regal. Lăcașul este înscris în Lista Monumentelor Istorice la categoria A, cu codul LMI B-II-m-A-19855, fiind considerat unul dintre cele mai valoroase monumente de arhitectură brâncovenească păstrate în centrul capitalei. Hramurile bisericii sunt Adormirea Maicii Domnului și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil.

Contextul urban inițial

La momentul ridicării sale, în anii 1720–1722, locul pe care se afla biserica reprezenta bariera de nord a Bucureștiului. Prin fața ei trecea Podul Mogoșoaiei — artera care lega Curtea Domnească din centrul orașului de palatul domnesc de la Mogoșoaia, denumită ulterior Calea Victoriei. Lăcașul era înconjurat de casele și hanul familiei Kretzulescu, formând un ansamblu compact de natură rezidențială și comercială, conform obiceiului epocii prin care ctitorul îngrijea de un întreg perimetru funciar în jurul bisericii sale.

Degajarea zonei și configurația actuală

Transformările urbanistice ale perioadei interbelice, legate de extinderea grădinii Palatului Regal și de reamenajarea zonei Pieței Palatului, au modificat substanțial contextul imediat al bisericii. Până în 1938 au dispărut clădirile care înconjurau lăcașul — casele Kretzulescu și porțiuni din Hanul Kretzulescu —, degajând o zonă verde care a pus în valoare silueta monumentului. Această operațiune a schimbat radical relația dintre biserică și spațiul public: dintr-un lăcaș inserat într-un ansamblu construit compact, biserica a devenit un monument izolat într-un spațiu deschis, vizibil dinspre Calea Victoriei și dinspre piață. Configurația astfel obținută se păstrează și în prezent.

Ctitorii și istoria fondării

Familia Kretzulescu și originile ctitorului

Familia boierilor Kretzulescu — ortografiată și Crețulescu în varianta fonetică adoptată de cercetătorii de istorie și de istoria artei, în timp ce descendenții familiei au preferat grafia morfologică Kretzulescu — este una dintre vechile familii boierești ale Țării Românești, cu rădăcini documentate cel puțin din secolul al XVI-lea. Primul cunoscut cu certitudine care a purtat acest nume de familie este Stan Logofătul din Kretzulești, ctitorul Bisericii Crețulescu din Târgoviște (1647). Cel mai de seamă reprezentant al familiei în secolul al XVII-lea a fost Radu Kretzulescu, mare logofăt și mare vornic, care s-a înrudit prin căsătorie cu familia Cantacuzino.

Iordache Kretzulescu, ctitorul bisericii de pe Calea Victoriei, era fiul lui Pârvu Kretzulescu (postelnic în 1686) și nepotul marelui logofăt Radu Kretzulescu. Caracterizat de contemporani ca un om «cu obraz vrednic și cuvios» și «foarte înțelept», Iordache a urmat o carieră boierească strălucită: a deținut succesiv dregătoriile de vel cămăraș, mare logofăt și mare vornic, participând discret dar consecvent la viața politică și culturală a epocii, fără a se amesteca în zbuciumul politic al vremii — spre deosebire de înaintașul său Radu Kretzulescu. La curtea lui Constantin Brâncoveanu, Iordache asista la viața politică și culturală dirijată de eruditul stolnic Constantin Cantacuzino, menținând o poziție de al doilea plan, dar de încredere.

Nunta și legătura cu familia Brâncoveanu

În primăvara anului 1700, în cadrul unui eveniment consemnat de cronica vremii ca desfășurându-se «într-o fărâmă de liniște», a avut loc nunta domniței Safta, una dintre fiicele lui Constantin Brâncoveanu, cu Iordache Kretzulescu. Safta Brâncoveanu s-a născut în jurul anului 1686 și era a patra dintre fiicele voievodului — sau a treia, după unele surse. Cu ocazia nunții, Constantin Brâncoveanu le-a dăruit tinerilor căsătoriți terenuri pe Ulița cea Mare, pe locul numit «Puțul cu Zale» — locul pe care avea să se ridice, două decenii mai târziu, biserica ctitorită de ei.

Căsătoria lega familia Kretzulescu de cea mai importantă familie domnitoare a Țării Românești de la acea vreme. Legătura se va dovedi însă și un izvor de suferință: în august 1714, la Istanbul, Constantin Brâncoveanu a fost executat împreună cu cei patru fii ai săi — Constantin, Ștefan, Radu și Matei — de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, chiar în ziua de naștere a voievodului. Tragedia familiei Brâncoveanu, urmată de anii de exil pe care soții Kretzulescu i-au trăit departe de București, a marcat profund decizia de a ridica un lăcaș de rugăciune. Hramul ales — Adormirea Maicii Domnului și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil — a fost ales în memoria voievodului și a celor patru fii ai săi, martirizați în acea zi.

Contextul fondării: locul și biserica de lemn anterioară

Lăcașul a fost ridicat pe locul unei mai vechi biserici de lemn. Un hrisov al lui Constantin Brâncoveanu din 4 iulie 1702 (7210) menționează deja, ca reper topografic în mahalaua de nord a orașului, «biserica Crețuleștilor», ceea ce indică faptul că Iordache Kretzulescu a înlocuit o ctitorie anterioară a neamului său. Conform unor surse, această primă biserică de lemn fusese adusă de pe moșia din satul natal al boierului, «fiind scumpă inimii sale, căci în ea primiseră botezul strămoșii». Radu Kretzulescu, marele logofăt, ctitorise o biserică de lemn în același loc încă din 1668.

O copie a unui hrisov emis de Nicolae Mavrocordat la 5 martie 1722, păstrată în arhiva de documente a bisericii, consemnează că prima biserică de lemn fusese înzestrată de Constantin Brâncoveanu din pământ domnesc: din «ulița cea mare» la vale cu 28 de stânjeni și pe podul uliței în sus cu 21 de stânjeni. În toamna anului 1722, după ridicarea noii biserici pe locul celei vechi, Nicolae Mavrocordat i-a mai adăugat din pământ domnesc 19 stânjeni pe lângă podul uliței în sus, până în ulicioara ce cobora pe la casa lui Voicul Fiștu Seimeanul.

Construcția și pisania din 1722

Ridicarea noii biserici de zid a avut loc în cea de-a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat (1719–1730), primul domn fanariot al Țării Românești. Lucrările s-au desfășurat între 1720 și 1722. Zidirea a fost terminată la 30 septembrie 1722, conform pisaniei originale săpate în piatră, amplasată deasupra ușii de intrare în pronaos — la opt ani după drama care pusese capăt vieții lui Constantin Brâncoveanu și a celor patru fii ai săi. Pisania, scrisă cu litere chirilice îngrijit săpate, consemnează ctitorii, data și contextul fondării.

Meșterii zidari și pietrari care au lucrat la ridicarea lăcașului nu sunt cunoscuți cu certitudine. Ei proveneau cu mare probabilitate din aceeași școală de constructori care ridicase ctitoriile Cantacuzinilor și ale lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714), răspândite pe întinsul Țării Românești, și care formaseră un stil unitar și o tradiție meșteșugărească coerentă. La sfârșitul secolului al XVII-lea și la începutul celui următor, arta acestor meșteri era însuflețită de influența culturii umaniste și a Renașterii, tradusă în limbajul arhitecturii muntenești.

Hanul Kretzulescu și ansamblul de construcții

Conform obiceiului epocii, lăcașul de cult a fost ridicat în mijlocul caselor și al altor construcții aparținând ctitorului, formând un ansamblu unitar cu caracter rezidențial și comercial. Iordache Kretzulescu a construit în jurul bisericii casele familiei, iar terenul primit prin hrisovul lui Nicolae Mavrocordat a extins această proprietate. La 7 aprilie 1747, la un an după moartea soțului ei, Safta Kretzulescu lăsa prin testament, pe lângă alte danii, și prăvăliile și casele din ulița cea mare pe care le cumpărase de la Tudorașcu Zăbunaru.

Construcțiile din jurul bisericii au dat prilejul ca, într-un zapis din 1762, lăcașul să fie considerat drept mănăstire. M. Cantacuzino, în «Istoria politică și geografică a Țării Românești de la cea mai veche a sa întemeiere până la 1774», o trece ca «mănăstire fără han», iar în 1846 călătorul rus Uspenski notează că mănăstirea nu avea călugări. Hanul Kretzulescu propriu-zis — o clădire impunătoare cu turn cu ceas la mijloc, prin al cărui pasaj se intra în curtea dinspre Calea Victoriei — este menționat documentar începând cu 1822, când consulul prusac la București, Ludovic Kreutchely, notează marele han de la mănăstirea Crețulescu. Deteriorat de cutremurul din 1838, hanul a fost refăcut între 1851–1852 și figura în planul Bucureștilor din 1852 ca unul dintre cele zece hanuri principale ale orașului. A funcționat până în 1939, când a fost demolat în vederea extinderii grădinii Palatului Regal.

Înmormântarea ctitorilor

Iordache Kretzulescu a murit în jurul anului 1746 și a fost înmormântat în biserica Mitropoliei din București. Safta Kretzulescu a trecut la cele veșnice în luna aprilie a anului 1747, fiind înmormântată alături de soțul ei. Cu o lună înainte de moarte, pe 1 martie 1747, împreună cu feciorii săi, Safta a închinat Mitropoliei, pentru sufletul soțului ei, trei moșii: Voinești (Dâmbovița), Gogoși (Mehedinți) și Gojdibrodul (Romanaţi). Cei doi ctitori au avut patru băieți și o fată — Radu, Constantin, Toma, Nicolae și Maria — care au constituit, prin descendenții lor, neamul Kretzuleștilor din epocile următoare. În jurul bisericii ctitorite de ei și-au ales morminte, cu vremea, mulți dintre urmași; pietrele de mormânt au fost scoase din curte și se găsesc astăzi în pridvorul și pronaosul lăcașului.

Arhitectura

Încadrare stilistică și tradiție constructivă

Biserica Kretzulescu se înscrie în categoria monumentelor ridicate în Țara Românească în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea, sintetizând armonios diferite procedee de construcție ale arhitecturii vechi românești. Stilul brâncovenesc — al cărui repertoriu formal fusese elaborat de meșterii zidari și pietrari care lucraseră împreună la ctitoriile Cantacuzinilor și ale lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714), răspândite pe întreg cuprinsul Țării Românești — se regăsește la Kretzulescu în forma sa târzie, la cumpăna dintre epoca brâncovenească și cea fanariotă. Rezultatul este un monument de o remarcabilă maturitate creatoare: eleganța construcției și echilibrul proporțiilor demonstrează că efervescența artistică a epocii rămânea vie și în anii de după tragedia familiei Brâncoveanu. Față de alte monumente brâncovenești contemporane, decorația exterioară a Kretzuleșcului este mai sobră, apropiată mai degrabă de registrul Paraclisului de la Mogoșoaia decât de bogăția ornamentală a Stavropoleos sau Văcăreștilor.

Planul și structura generală

Planul bisericii este triconc (trilobat), cu pronaos supralărgit și pridvor deschis în față — o formulă consacrată în arhitectura muntenească, prezentă în variante apropiate la ctitoriile lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș, la Mănăstirea Cozia, la Mănăstirile Căldărușani, Cotroceni și Văcărești, la Patriarhia din București și la numeroase alte lăcașuri. Cele două turle înalte — una pe naos, una-clopotniță pe pronaos — conferă monumentului ceva din aspectul sprinten și elegant al bisericilor moldovenești. Absidele sunt semicilindrice în interior și poligonale în exterior, formă specifică arhitecturii muntene din epocă.

Naosul este împărțit în trei travee. Travee dinspre apus, care păstrează structura planului de tip Cozia, este boltită cu un semicilindru; pereții de nord și sud au fiecare, în grosimea lor, câte o nișă cu arcadă înaltă mărginită înspre răsărit cu un picior lat de zidărie. Travee centrală, de formă pătrată, lărgită lateral cu cele două abside semicirculare, are turla așezată deasupra, sprijinită pe pandantive. Zidurile traveei dinspre răsărit sunt drepte și fără arcade — spre deosebire de Cozia —, simetrice cu cele dinspre apus; în grosimea lor se află firidele proscomidiei și diaconiconului. Travee este prelungită direct și închisă spre răsărit cu absida altarului.

Absidele naosului sunt întărite fiecare cu câte o arcadă îngustă care le dublează. Arcele acestor arcade, care suportă direct greutatea turlei, sunt oprite în consolă la nivelul nașterii semicercului și se pierd în picioarele masive de zid ce încadrează absidele. Această simplificare față de sistemul mai complicat de boltire de tip Cozia — unde turla este sprijinită pe un al doilea rând de arce mai mici, scoase în consolă peste arcele mari — este caracteristică evoluției arhitecturii muntene din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Bolta altarului prezintă de asemenea o particularitate specifică epocii: suprafața curbă a bolții iese în afara feței verticale a zidului pe care se sprijină și formează o consolă continuă în jurul hemiciclului altarului.

Pronaosul și turla-clopotniță

Pronaosul este supralărgit față de naos, până la linia absidelor laterale, căpătând astfel o formă dreptunghiulară în sens perpendicular pe axul bisericii — dispoziție amintind de pronaosurile de la Mănăstirea Căldărușani, de la Patriarhia din București, de la mănăstirile Radu Vodă, Cotroceni și Văcărești. Pentru a reduce suprafața dreptunghiulară la forma unui pătrat, peste care să fie posibilă construirea unei calote pe pandantive, spațiile laterale rezultate din supralărgire au fost boltite cu două arce foarte late, scoase în afara peretelui, sprijinite pe console orizontale la nivelul nașterii lor. Pe această structură consolidată este ridicat înaltul turn al clopotelor. Naosul este despărțit de pronaos prin trei arcade pe patru coloane de piatră, dintre care cele laterale sunt angajate în pereți.

Turla nu este așezată direct pe circumferința creată de marginea superioară a pandantivilor de colț, ci are diametrul micșorat prin introducerea unei zone tronconice cu un profil circular proeminent, ca un inel. Tamburul circular al turlei este transformat, la exterior, într-o prismă cu opt fețe, fiecare străpunsă în ax de câte o fereastră îngustă și înaltă. Turlele naosului și pronaosului, refăcute în restaurarea din 1935–1936, au fost reconstruite din beton armat turnat în cofraj de cărămidă, sprijinite direct pe zid prin intermediul unor grinzi — structură calculată după baza conservată a tambururilor originale și după modele din arhitectura muntenească, printre care Crețești–Dolj (1757).

Coloanele naosului și pridvorul

Coloanele care despart naosul de pronaos nu sunt așezate direct pe pardoseală, ca la biserica lui Neagoe Basarab din Curtea de Argeș (1517), ci pe piedestale înalte, terminate în partea de sus cu baze profilate formând retrageri succesive. Fusurile sunt cilindrice, canelate vertical — la fel cu cele de la Mănăstirea Cotroceni (1679) — și au, deasupra bazei și dedesubtul capitelului, câte o brățară în ușor relief pe care sunt sculptate flori de crin, asemănătoare celor de la Curtea de Argeș, motiv reluat la aproape toate monumentele ridicate de Cantacuzini. Arcadele care separă naosul de pronaos sunt de formă semicirculară și legate între ele prin coarde de lemn.

Pridvorul este spațios. Văzut de departe, fațada dinspre apus a bisericii apare împodobită de ritmul celor zece coloane cilindrice de piatră, pe ale căror capitele de formă geometrică regulată, cu profile simple, se sprijină succesiunea liniștită a arcadelor în plin cintru. Coardele de lemn leagă arcadele între ele deasupra capitelelor. Bazele coloanelor sunt așezate pe o balustradă de zidărie plină, ce înconjoară pe trei părți pridvorul, întreruptă de intrarea aflată în axul fațadei. Pridvorul este acoperit de două calote despărțite între ele printr-un arc îngust. Pe fațada de vest, pridvorul are cinci arcade, iar pe cele două laturi câte două arcade.

Fațadele: cărămidă aparentă, brâul și plastica decorativă

Fațadele bisericii, în forma pe care o prezintă astăzi, sunt din cărămidă aparentă, deși la origine ele erau acoperite cu o tencuială subțire, ca toate bisericile acelei epoci. La restaurarea din 1935–1936, neputând fi posibilă o nouă tencuială peste cea veche fără a adânci rosturile dintre cărămizi — ceea ce ar fi stricat vechea zidărie —, s-a hotărât ca exteriorul să rămână din cărămidă aparentă. Două registre orizontale organizează suprafața fațadelor: registrul inferior, mult mai înalt decât cel superior, este împodobit cu panouri lungi dreptunghiulare, mărginite de ciubuce duble de cărămizi rotunjite; registrul superior are panouri mai înguste, cu ciubuce simple.

Brâul care împarte fațadele este lat, specific artei brâncovenești; la origine era făcut din cărămidă și acoperit cu o ghirlandă de frunze de acant stilizate. La restaurare, stucatura a fost înlocuită cu o sculptură în piatră reproducând exact decorația originală. O fâșie din vechiul brâu de cărămidă se mai păstrează deasupra ferestruicii de nord a altarului. Verticalitatea decorației este accentuată printr-un al doilea rând de arce frânte care se succed în registrul superior, cu picioarele căzând pe vârfurile arcelor de dedesubt. Cornișele sunt formate din trei rânduri de cărămizi dispuse zimțat. Soclul înalt, inițial din cărămidă, a fost acoperit cu piatră.

Ferestrele lungi și înguste ale turlelor sunt înconjurate de trei arcade din cărămizi subțiri, retrase succesiv, ale căror arce cad pe mici capitele drepte. Ferestrele bisericii au rame de piatră în arc frânt, încadrat de baghete încrucișate — elemente de influență gotică, integrate în sinteza arhitecturii brâncovenești prin intermediul meșterilor moldoveni care au adus acest motiv în Țara Românească în vremea lui Matei Basarab, prin biserica Stelea din Târgoviște. Ferestrele mici din registrul superior sunt acoperite cu vrejuri caracteristice decorației brâncovenești.

Portalul și pisania

Chenarul din piatră al portalului de intrare este decorat cu motivele specifice sculpturii brâncovenești: vrejuri vegetale, frunze de acant, lalele. Rama ușii, mărginită de două profile înguste, cuprinde o împletitură în relief din vrejuri, frunze de acant și boboci de floare, ce se adună și se desfac ritmic din triunghiuri ce se succed la distanțe egale. La extremitățile de jos, rama se termină cu un motiv decorativ format din lalele stilizate, ale căror codițe se încrucișează în diagonală, într-un pătrat, golul dintre lalele fiind umplut de cupe de flori suprapuse. Deasupra ușii, portalul este mărginit de un arc în acoladă, peste care se află o bandă mai lată cuprinzând trei grupuri de câte două frunze de acant adosate — cadrul în care este înscrisă pisania.

Privită în ansamblu, ornamentica portalului este sobră, deosebindu-se de încărcătura barocă a portalurilor de la Biserica Fundenii Doamnei (1699), Biserica Colțea (1701), Biserica Stavropoleos (1724) și Mănăstirea Văcărești. Decorația este distribuită cu măsură, împletitura discretă și clară a elementelor dând o elegantă podoabă monumentului. Deasupra intrării este așezată pisania, scrisă cu litere chirilice îngrijit săpate. Ușa de fier poartă inscripționat anul 1787, indicând probabil data înlocuirii celei vechi. Plastica fațadelor subliniază silueta sveltă și înaltă a monumentului, accentuată prin liniile verticale ale panourilor și ale elementelor decorative — o sinteză reușită a experienței arhitecturii medievale românești cu elementele decorative de influență renascentistă și occidentală ale stilului brâncovenesc.

Pictura

Fresca originală din 1722 și stilul postbrâncovenesc

Pictura originară a Bisericii Kretzulescu, executată în 1722, reprezintă una dintre cele mai expresive creații ale etapei artistice postbrâncovenești din Țara Românească. Ansamblul iconografic și specificul stilistic sunt reprezentative pentru un moment de tranziție — perioada numită postbrâncovenească —, în care tradițiile picturii vechi românești și ale epocii brâncovenești propriu-zise se întâlnesc cu influențe apusene tot mai accentuate. Înnoirile sunt inerente acestei perioade de profunde modificări în toate domeniile culturii: ele definesc o nouă viziune nu doar din punct de vedere stilistic, ci și în domeniul iconografiei.

Meșterii zugravi au preluat și reînnoit programul iconografic fie prin revenirea la scene vechi întâlnite la începutul picturii medievale românești, fie prin introducerea unor detalii realiste, fie prin interpretarea în stilul picturii vechi românești a unor imagini aparținând repertoriului iconografic apusean. Există în pridvor două însemnări datate — una din 1758 și alta din 1802 —, care demonstrează că între 1722 și 1860 nu s-a revenit asupra picturii originare a pridvorului, aceasta păstrând unitate stilistică cu fresca din interiorul bisericii.

Programul iconografic: organizarea pe registre

Pictura absidelor este repartizată pe trei registre a căror înălțime descrește de jos în sus. Pe primul registru de jos sunt zugrăviți în altar sfinții părinți ai bisericii, în naos sfinții militari, iar în pronaos sfinții pustnici. Celelalte două registre ale absidelor sunt împărțite în scene mari, delimitate între ele prin benzi de culoare deschisă. Bolta în leagăn dinspre apus a naosului a fost fragmentată în tablouri mici — ca icoanele —, împărțire cerută și de amploarea acordată ciclului Patimilor. Fâșii înguste împodobite cu bogate motive decorative — frunze de acant — înconjoară unele din scenele principale. Medalioane cu chipuri de sfinți, printre care se împletesc vrejuri de flori, frunze și fructe, separă primele două registre ale absidelor și decorează intradosul arcelor.

Pe semicalota altarului este figurată Fecioara cu pruncul pe genunchi, străjuită de doi arhangheli; în registrul inferior se mai păstrează urme din Împărtășania apostolilor. Hemiciclul altarului mai cuprinde Cortul Mărturiei și scene din viața Maicii Domnului: Ofrandele respinse, Rugăciunea Anei și a lui Ioachim, Ioachim și Ana stând la o masă, Nașterea Fecioarei, Prezentarea Fecioarei la Templu, Intrarea în Biserică, Buna Vestire. În proscomidie se mai văd urme din Viziunea Sfântului Petru din Alexandria și din Pieta. Pe arcul triumfal urmează, de la sud spre nord: Ospitalitatea lui Avraam, Isus copil predicând în templu, Înălțarea la cer și Necredința lui Toma.

În naos, pe semicalota absidei sudice, se pot vedea urme din scena Cea de-a doua venire a lui Isus, iar la nord, Coborârea la iad. Urmează un registru cu reprezentarea minunilor la sud și scenele care sfârșesc ciclul Patimilor la nord. Pe registrul următor este reprezentat ciclul marilor sărbători, de la sud la nord: Închinarea magilor, Prezentarea la Templu, Botezul, Cina din casa lui Simon, Alungarea negustorilor din templu, Schimbarea la față, Intrarea în Ierusalim și Învierea lui Lazăr. Pe bolta în leagăn dinspre apus a naosului a fost reprezentat un amplu ciclu al Patimilor, în care episodul trădării lui Iuda este împărțit în două scene — ca la biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Argeș: Intrarea soldaților în grădina Ghetsemani și Prinderea lui Isus.

Pronaosul, pridvorul și influențele apusene

Pronaosul este decorat cu reprezentarea acatistului Maicii Domnului; pe timpanele laterale, cele patru momente ale Bunei Vestiri; restul scenelor pe registrul inferior. Pe timpanul de est este figurată o amplă închinare către Maica Domnului. Pe arcurile late ce sprijină calota sunt figurate minunile, printre care se distinge scena Lăsați copiii să vină la mine, rară în pictura ortodoxă, dar frecventă în cea apuseană.

În pridvor, pe cele două calote pe pandentivi și pe timpane sunt reprezentați: Isus Emanuel, psalmii, Sinoadele ecumenice, Adormirea Sfintei Eufimia și Facerea lumii. Pe peretele de răsărit, în locul obișnuitei Judecăți din urmă, a fost reprezentat Apocalipsul — ciclu pictat pentru prima oară în trapeza Mănăstirii Dionisiu (1574) de la Muntele Athos. La baza formării iconografiei atonite a Apocalipsului au stat gravurile lui Dürer și Cranach. Tablourile se succed ca niște icoane, pe două registre de-a lungul peretelui de răsărit; din cele 17 scene care figurează la Dionisiu, la Kretzulescu sunt numai 13.

Influențele apusene sunt prezente în mai multe scene fără a deveni precumpănitoare: scena Spălării mâinilor — Isus întoarce spatele lui Pilat; Isus îngenuncheat și încoronat cu spini într-o curte interioară; Isus dus în fața mulțimii pe o stradă; în drumul calvarului, Isus cade sub greutatea crucii; pironirea lui Isus pe crucea întinsă jos. Coroana cu spini este tratată ca scenă separată, ca în Occident, nu inclusă în reprezentarea Batjocoririi. Cu toate acestea, pictura de la Kretzulescu nu se înstrăinează de tradiția românească: compoziția păstrează simpla schemă geometrică tradițională, perspectiva inversată continuând să fie folosită, cu unele corective care vădesc încercarea pictorului de a sugera a treia dimensiune.

Tabloul ctitoricesc

Tabloul ctitoricesc, pictat inițial la 1722 și parțial refăcut în 1860 de Gheorghe Tattarescu, se află pe peretele vestic al pronaosului. În dreapta ușii de intrare în pronaos, portretele pictate de Tattarescu arată și astăzi pe Iordache Kretzulescu, Safta soția lui, Constantin Brâncoveanu și Marica Doamna, și pe Pârvu și Vișa, părinții lui Iordache. Pe peretele de la sud și cel de la nord se mai deslușesc vag: Radu Kretzulescu vel logofăt, Dobromir Kretzulescu vel ban al Craiovei, Stan Kretzulescu vel logofăt și Dragomir Kretzulescu vel vornic — toți patru moșii și strămoșii lui Iordache. Restul tabloului ctitoricesc, care se afla la apus în stânga ușii, este complet șters, dar poate fi reconstituit cu ajutorul fotografiilor păstrate în arhiva Direcției Monumentelor Istorice, care arată urmașii ctitorului ce au contribuit la repararea și înfrumusețarea bisericii în 1815, în frunte cu marele ban Constantin.

Pictura lui Gheorghe Tattarescu (1859–1860) și starea actuală

Gheorghe Tattarescu (1820–1894), cel mai important pictor bisericesc neoclasic din Țara Românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a primit comanda de pictare a interiorului Bisericii Kretzulescu în cadrul restaurării din 1859–1860 conduse de arhitectul austriac Lipizer. Lucrarea a fost executată în același timp cu paraclisul de la Mănăstirea Antim și cu picturile murale de la Biserica Sfântului Luca din Brânceni (Teleorman), Tattarescu pictând circa zece biserici în intervalul 1857–1862. Pictura sa în ulei a acoperit în întregime fresca originară din 1722, cu excepția pridvorului — unde pictura originală a rămas intactă.

Din pictura lui Tattarescu se mai păstrează astăzi tabloul ctitoricesc de pe peretele vestic, icoanele de pe catapeteasmă și o parte din icoanele praznicelor de peste an. Cu ocazia restaurării din 1935–1936, pictura în ulei a lui Tattarescu a fost îndepărtată pentru a dezveli fresca din 1722, fără a se descoperi însă și ansamblul tabloului ctitoricesc, distrus parțial. Restaurarea picturii vechi a continuat în campaniile ulterioare; pictura originară a fost parțial spălată în cadrul lucrărilor din 1996–2003.

Candelabrul din bronz emailat și icoanele

Policandrul de bronz emailat care luminează naosul a fost comandat în anul 1837 la Casa Barbedienne din Paris și a fost expus în același an la Expoziția internațională din Viena — o piesă de mobilier liturgic remarcabilă, reprezentativă pentru gustul epocii premoderne de a comanda obiecte de artă din marile centre europene.

În interiorul bisericii se află câteva frumoase icoane aparținând unor epoci și stiluri diferite. Dintre cele mai valoroase: capul Sfântului Ioan Botezătorul — fragment de iconostas provenind de la o biserică din arhipelagul grecesc; bustul Sfântului Nicolae, realizat în stilul grafic al vechii picturi bizantine, îmbrăcat într-o ferecătură de argint fin incizată; apostolul Ioan îndurerat — molenie de tâmplă cu ramă cu stâlpișori sculptați; Sfântul Ioan Botezătorul purtându-și capul tăiat, modelat în stilul picturii secolului al XVIII-lea. O splendidă icoană împărătească reprezintă pe Sfântul Gheorghe stând pe un jilț și ținând crucea de martir, în veșmânt antic cu pelerină roșie și haină albastră — ierarhismul atitudinii și eleganța cutelor sever stilizate au condus la concluzia că icoana datează din secolul al XVII-lea, reproducând un model mai vechi.

În naos se păstrează o frumoasă ferecătură de argint aurit în stil brâncovenesc, îmbrăcând o icoană a Maicii Domnului cu Isus în brațe între doi arhangheli. Pe ferecătură sunt semnați Toma, Safta și fiii lor, cu data de 18 mai din leat 1749 (7257) — donatorul era unul din fiii lui Iordache Kretzulescu. Tot în naos se găsește o frumoasă icoană rusească de mici proporții reprezentând Răstignirea. Câteva icoane praznicare, care au aparținut la diferite biserici din Țara Românească, reprezintă în interpretare populară viguroasă scene ca: Adormirea, Prezentarea la Templu, Schimbarea la față și Răstignirea.

Intervenții și restaurări

Reparația din 1815

Prima intervenție documentată după ridicarea din 1722 a avut loc în 1815, consemnată atât de o pisanie pictată deasupra ușii de intrare în pronaos — scrisă în litere latine pe o filacteră desfășurată între mâinile unui înger —, cât și de inscripția în litere chirilice de pe filactera ținută în mână de marele ban Constantin, primul dintre urmașii ctitorului reprezentați în tabloul ctitoricesc. Reparația a fost patronată de descendenții familiei Kretzulescu — marele ban Constantin, Istrate Kretzulescu vel vornic, sora lui Ecaterina Știrbei, Toma vel logofăt, Alexandru vel logofăt și Constantin vel paharnic — și a vizat, după indiciile disponibile, lucrări de consolidare și înfrumusețare a lăcașului. Natura exactă a intervențiilor este dificil de precizat, acestea nefiind consemnate în documente tehnice.

Restaurarea din 1858–1860: arhitectul Lipizer

Cutremurul din 1838 a provocat distrugeri semnificative, îndeosebi la nivelul turnului și al bolților. La doi ani distanță, în 1840, un al doilea cutremur a lovit din nou lăcașul. Lucrările de refacere, amânate aproape două decenii, au fost în cele din urmă hotărâte de eforii bisericii și executate între 1859 și 1860 sub conducerea arhitectului austriac Luigi Ludovic Lipizer. Acesta a intervenit cu o abordare de tip neoclasic occidental, specific gusturilor epocii, rezultatul constituind o transformare de amploare a fizionomiei originare a monumentului.

Principalele intervenții ale lui Lipizer au constat în: demolarea despărțirii naos–pronaos; demolarea turlei de pe naos și a clopotniței de pe pronaos, puternic deteriorate de cutremure; construcția unei turle de lemn acoperită cu tablă, cu ferestrele de formă dreptunghiulară terminate în arc în plin cintru ornamentat cu o rozetă; zidirea pridvorului prin astuparea spațiului dintre coloane; tencuirea în întregime a fațadelor, îngropând în zidărie reliefurile decorației originare și înlocuindu-le cu un ușor aspect neoclasic; absidei altarului i s-a lipit la nord o construcție semicirculară acoperită separat. Fațada de apus, conturată cu un fronton clasic, era străbătută de o parte și de alta a ușii de intrare de câte două ferestre. Ferestrele absidelor și ale pronaosului au fost păstrate, dar ferestruicile din registrul superior au fost astupate.

Tot în 1860, pictorul Gheorghe Tattarescu a acoperit vechile fresce cu o nouă pictură în ulei. O fotografie din 1939 a turnului clopotniță — rămas singur în picioare după demolarea întregului ansamblu de clădiri din jur, înainte de restaurarea completă — arată compoziția sa neoclasică: în partea de jos o arcadă impunătoare în plin cintru, susținută de două coloane compozite; în partea de sus, fațadele camerei clopotelor împodobite cu frontoane clasice cu profiluri reliefate. Turnul clopotniță a fost dărâmat definitiv în 1939.

Restaurarea din 1933–1936: Comisia Monumentelor Istorice, arhitecții Ștefan Balș și Emilian Miclescu

Inițiativa restaurării din deceniile IV ale secolului al XX-lea a pornit de la eforii Emanoil și Nicolae Kretzulescu, urmași ai ctitorului, nemulțumiți de aspectul și starea monumentului. În 1932 aceștia au hotărât reînnoirea picturii, fie prin restaurare, fie prin refacere totală. La insistențele arhitectului Paul Emil Miclescu — convins de prezența vechii arhitecturi sub îmbrăcămintea tencuielii moderne — au fost efectuate câteva sondaje care au scos la iveală coloanele de piatră ale fostului pridvor și au dovedit existența frescei originare sub pictura în ulei a lui Tattarescu. Constatarea a determinat schimbarea planului: în loc de o renovare estetică, s-a decis o restaurare științifică.

Lucrările, desfășurate între 1933 și 1936 sub egida Comisiei Monumentelor Istorice și cu patronajul academic al lui Nicolae Iorga, au fost conduse de arhitectul Ștefan Balș, cu colaborarea arhitectului Emilian Miclescu. Intervențiile principale au vizat: redeschiderea pridvorului prin demolarea zidurilor adăugate de Lipizer; refacerea turlei naosului și a clopotniței pronaosului, demolate în 1860, din beton armat turnat în cofraj de cărămidă, sprijinite direct pe zid prin intermediul unor grinzi — structura nouă fiind modelată după baza conservată a tambururilor originale și după modele din arhitectura muntenească (printre care Crețești–Dolj, 1757); îndepărtarea tencuielii exterioare a zidurilor, deteriorată iremediabil, și lăsarea fațadelor în cărămidă aparentă — decizie motivată de imposibilitatea unei noi tencuieli fără a afecta vechea zidărie; înlocuirea stucaturii brâului ornamental cu o sculptură în piatră reproducând exact decorația originală; îndepărtarea picturii în ulei a lui Tattarescu din interior, cu excepția tabloului ctitoricesc, și dezvelirea frescei din 1722.

Tot în această perioadă, pictorul Petre Teodorescu a pictat turla Pantocratorului de deasupra naosului, spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Restaurarea din 1933–1936 a restituit monumentului forma sa inițială și rămâne cea mai semnificativă intervenție din istoria lui modernă. Cutremurul din noiembrie 1940 a afectat din nou structura monumentului. Lucrările de reparație au fost efectuate între 1942 și 1943, vizând consolidarea și refacerea elementelor deteriorate de seism. Nu există date detaliate publicate despre natura exactă a intervențiilor din această perioadă.

Perioada comunistă: amenințarea demolării și salvarea monumentului

În perioada regimului comunist, Biserica Kretzulescu a fost supusă de două ori amenințării demolării — mai întâi în epoca lui Gheorghiu-Dej, ulterior sub Ceaușescu, care o considera prea apropiată de Calea Victoriei pentru noua configurație urbanistică vizată. Salvarea monumentului s-a datorat în mare parte eforturilor arhitecților, cu un rol esențial al arhitectei Henriette Delavrancea-Gibory. În 1986 biserica a fost închisă cultului, iar în 1988 a fost desființată ca parohie, bunurile și lăcașul trecând la parohia Sfântul Nicolae–Dintr-o Zi ca bun de inventar, cu perspectiva demolării în 1989. Decizia a fost tergiversată, iar Revoluția din decembrie 1989 a oprit definitiv planul de demolare.

Restaurările postdecembriste: 1977, 1989–1996 și 1996–2003

Cutremurul din 4 martie 1977 a impus o nouă campanie de restaurare, cu lucrări atât la exterior cât și la interior. După Revoluția din decembrie 1989, fațada a suferit deteriorări suplimentare: cărămizile lovite de gloanțele schimburilor de focuri din Piața Revoluției au trebuit înlocuite. Redeschiderea bisericii pentru cult s-a produs la Sfintele Paști din aprilie 1990.

Parohia a fost reînființată în 1993. Sub îndrumarea preotului paroh Vasile Răducă — sosit la Kretzulescu în aprilie 1990 —, după șase ani de strângere a fondurilor necesare, a început în 1996 cea mai amplă restaurare postdecembristă, finalizată în 2003. Lucrările au inclus: consolidarea structurală a bolților prin turnarea unei calote din fier-beton care să împiedice deplasarea zidurilor în caz de seism; consolidări verticale; refacerea completă a acoperișului; restaurarea fațadei — care mai prezenta găuri de la bombardamentele din 1944 și din Revoluția din 1989; spălarea parțială a picturii vechi, dezvelind zone suplimentare din fresca din 1722. Bustul lui Corneliu Coposu (20 mai 1914 – 11 noiembrie 1995), om politic și fost deținut politic în regimul comunist, a fost amplasat lângă biserică în 1996.

Familia Kretzulescu și descendența

Ctitorii și copiii lor

Iordache Kretzulescu și Safta Brâncoveanu au avut împreună patru băieți și o fată: Radu, Constantin, Toma, Nicolae și Maria. Safta Kretzulescu, prin testamentul din 7 aprilie 1747, lăsa copiilor săi dispoziția clară referitoare la lăcașul ctitorit: «Biserica care am făcut-o noi, după cum a lăsat-o soțul meu, așișderea las și eu să nu se închine nicăierea, ci să fie deasupra copiilor mei, să-i poarte grijă, și să-i ia seama». Această voință a fost respectată de descendenți timp de aproape două secole și jumătate. Iordache Kretzulescu a murit în 1746 și a fost înmormântat în biserica Mitropoliei din București — actuala Catedrală Patriarhală —, urmând ca Safta să se alăture soțului ei la câteva luni distanță, în aprilie 1747.

De-a lungul generațiilor, în jurul bisericii ctitorite de ei și-au ales morminte mulți dintre urmașii familiei, participând totodată la viața lăcașului — în el au fost botezați, cununați și înmormântați numeroși descendenți ai Kretzuleștilor. Pietrele de mormânt, scoase din curte, se găsesc astăzi în pridvorul și pronaosul bisericii. O ferecătură de argint aurit în stil brâncovenesc, datată 18 mai 1749 (7257), purtând semnăturile Toma, Safta și fiii lor, este una dintre mărturiile timpurii ale devotamentului urmașilor față de ctitoria familiei.

Ramurile familiei și personalitățile marcante

Din cei patru fii ai ctitorilor s-a ramificat din nou neamul Kretzuleștilor. Fiul Radu a avut la rândul său urmași, iar nepotul acestuia, Alexandru Kretzulescu (n. 4 februarie 1779), mare logofăt, s-a căsătorit cu Anica Câmpineanu, cu care a avut nouă copii. Alexandru Kretzulescu a deținut mai multe dregătorii în epoca lui Constantin Ipsilanti și a continuat tradiția familiei de implicare în viața publică.

Dintre urmașii ctitorilor, cel mai cunoscut în istoria națională este Nicolae A. Kretzulescu (1 martie 1812 — 26 iunie 1900), strănepotul vornicului Iordache — fiu al logofătului Alexandru Kretzulescu și al Anei Câmpineanu, cel mai mic dintre cei trei frați, alături de Constantin și Scarlat. Medic format la Paris — unde l-a avut coleg pe Gustave Flaubert —, Nicolae Kretzulescu a fost un pionier al medicinei românești, precursor al lui Carol Davila: a redactat primul manual de anatomie descriptivă în limba română și a inițiat școala de mică chirurgie de la Spitalul Colțea. Om politic de prim rang în epoca Unirii, a slujit două mandate ca prim-ministru al României (1862–1863 și 1865–1866) și a fost ales al treilea președinte al Academiei Române (1872–1873). A inițiat primul recensământ al populației din România și a pus bazele Societății Medicale Științifice în 1857. Unionist convins, a fost unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Alexandru Ioan Cuza.

Eforia Bisericii Kretzulescu

Inițial, Biserica Kretzulescu a funcționat ca «biserică de familie», susținută și administrată direct de descendenții ctitorilor. În preajma Revoluției de la 1848, pe măsură ce familia se înmulțise și administrarea devenise mai dificilă, s-a hotărât ca responsabilitatea purtării de grijă față de lăcaș să revină exclusiv descendenților pe linie bărbătească. Din acel moment a luat ființă Eforia Bisericii Kretzulescu — un consiliu de administrație care a gestionat bunurile și întreținerea monumentului de-a lungul deceniilor următoare. Tot cu cheltuiala Eforiei s-au finanțat restaurările din 1932–1936, conduse de arhitectul Ștefan Balș sub auspiciile Comisiei Monumentelor Istorice.

Eforia Bisericii Kretzulescu s-a autodizolvat în 1961, în contextul politicii regimului comunist față de proprietățile ecleziastice, lăcașul devenind parohie în cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor. Ulterior, în 1988, în preajma planificatei demolări, a fost desființată și parohia, bunurile și biserica trecând ca bun de inventar la parohia Sfântul Nicolae–Dintr-o Zi. Parohia Kretzulescu a fost reînființată în 1993.

Ultimul descendent al ctitorilor

Ultimul descendent al ctitorului Iordache Kretzulescu a fost un alt Nicolae Kretzulescu — doctor în fizică, unul dintre primii români care au promovat studiul fizicii atomice la București. Forțat să emigreze în condițiile regimului comunist, Nicolae Kretzulescu a murit în exil la Paris în 1985, stingând astfel linia directă a descendenților ctitorilor Bisericii Kretzulescu. Dispariția sa a marcat încheierea a aproape trei secole de continuitate genealogică și de grijă directă a familiei față de ctitoria de pe Calea Victoriei.

Legătura cu locul și memoria familiei

Pe lângă biserică, familia Kretzulescu a lăsat și alte urme în peisajul arhitectural și cultural al Bucureștiului. Palatul Kretzulescu de pe Calea Știrbei Vodă, ridicat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a găzduit o vreme Consiliul de Miniștri și alte instituții ale statului. Moșia de la Leordeni (județul Argeș), legată de familia Radu Kretzulescu, a rămas în posesia descendenților până în epoca modernă. Ctitorii înșiși au ales, conform tradiției epocii, să fie înmormântați nu în propria lor biserică, ci în Catedrala Mitropolitană — actualul Patriarhie din București —, semn al rangului lor și al relației speciale cu instituția mitropolitană.

Ctitori, ziditori și decoratori ai Bisericii Kretzulescu

• Meșteri zidari și pietrari anonimi (1720–1722) — executanții construcției originare; proveneau din școala de constructori formată în jurul ctitoriilor Cantacuzinilor și ale lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714); identitate necunoscută
• Luigi Ludovic Lipizer — arhitect austriac; restaurarea din 1858–1860 după cutremurul din 1838: zidirea pridvorului, demolarea turlei originare, construcția turlei de lemn acoperite cu tablă, tencuirea fațadelor, intervenții de tip neoclasic occidental
• Petre Antonescu (1873–1964) — arhitect român; refacerea decorațiilor turnului clopotniță de la Kretzulescu la începutul secolului al XX-lea, înainte de demolarea acestuia în 1939
• Ștefan Balș — arhitect restaurator român; conducătorul lucrărilor de restaurare din 1933–1936, sub egida Comisiei Monumentelor Istorice; a redeschis pridvorul, a refăcut turlele în beton armat cofrat în cărămidă, a lăsat fațadele în cărămidă aparentă, a îndepărtat tencuiala lui Lipizer
• Paul Emil Miclescu (Emilian Miclescu) — arhitect român; colaborator al lui Ștefan Balș la restaurarea din 1933–1936; a insistat pentru sondajele care au descoperit coloanele originare ale pridvorului și fresca de sub pictura lui Tattarescu, determinând orientarea spre restaurare științifică
• Meșteri zugravi anonimi (1722) — autorii frescei originare în stil postbrâncovenesc; identitate necunoscută; au executat programul iconografic complet al lăcașului, cu influențe apusene integrate în tradiția picturii vechi românești
• Gheorghe Tattarescu (1820–1894) — pictor neoclasic român; a executat pictura în ulei a interiorului în 1859–1860, acoperind fresca originară din 1722; a pictat tabloul ctitoricesc, catapeteasma și icoanele praznicelor; lucrarea de la Kretzulescu a fost realizată concomitent cu paraclisul Mănăstirii Antim și cu Biserica Sfântului Luca din Brânceni (Teleorman)
• Petre Teodorescu — pictor român; a pictat turla Pantocratorului de deasupra naosului spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în cadrul lucrărilor post-restaurare
• Henriette Delavrancea-Gibory — arhitectă română; rol esențial în salvarea bisericii de la demolare în perioada regimului comunist, când lăcașul era vizat atât de Gheorghiu-Dej cât și de Ceaușescu
• Vasile Răducă — preot paroh; sosit la Kretzulescu în aprilie 1990; a reînființat parohia în 1993; a condus strângerea fondurilor și a supervizat restaurarea din 1996–2003, care a inclus consolidarea bolților, refacerea acoperișului, restaurarea fațadei și spălarea parțială a picturii originare din 1722
• Cornelia Pillat — istoric de artă română; autoarea monografiei Biserica Crețulescu (Editura Meridiane, București, 1969), cea mai completă analiză publicată a arhitecturii și picturii lăcașului

Bibliografie

• Cornelia Pillat, Biserica Crețulescu, Editura Meridiane, București, 1969 (volum tipărit)
• Cristina Cojocaru, Iconografia pronaosului în bisericile de secol al XVIII-lea din zona București-Ilfov
• Biserica Kretzulescu (Wikipedia România)
• Istoricul Bisericii Kretzulescu (parohiakretzulescu.ro)
• LA PAS PRIN BUCUREȘTI — Documentar: Biserica Kretzulescu (Bucureștii Vechi și Noi)
• Kretzulescu — o familie românească în elita Europei (Historia.ro)
• Nicolae Kretzulescu — prim-ministrul care s-a încăpățânat să predea medicina (Adevărul)
• PORTRET: Nicolae Kretzulescu — un intelectual de excepție (Rador)
• Biserica Kretzulescu, construită de fiica lui Constantin Brâncoveanu (turismistoric.ro)
• ATUNCI ȘI ACUM: Biserica Kretzulescu (Agerpres)
• Pictura bisericească a lui Gheorghe Tattarescu (Wikipedia România)
• Istoricul restaurărilor Bisericii Kretzulescu (ghidul.ro)
• Biserica Kretzulescu — 300 de ani de la sfințire (Basilica.ro)
• Copiii Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu (Ziarul Lumina)
• Nicolae Kretzulescu și moșia de la Leordeni (Jurnalul de Argeș)
• Kretzulescu, cea mai instagramabilă biserică brâncovenească din București (B365.ro)
• Despre Piața Palatului Regal (Bucureștii Vechi și Noi)

2024: