Ansamblul Bisericii Hanul Colței / Kalinderu

Ansamblul Biserica Hanul Colței / Kalinderu

De la Hanul Colței la biserica lui Lazăr Kalenderoglu (1725–1848)

Amplasamentul și alcătuirea ansamblului: Strada Doamnei nr. 18–20, în Centrul Vechi al Bucureștiului, pe latura cu numere pare a străzii, aproape de intersecția cu Bulevardul I. C. Brătianu. Ansamblul ocupă o parcelă în formă de L, cu deschidere atât spre Strada Doamnei, cât și spre bulevard, și reunește patru componente: Biserica Sfântul Prooroc Ilie – Hanul Colței, retrasă cu peste douăzeci de metri de la stradă, fosta Tipografie „Gutenberg” de la nr. 20 (1896), șirul de corpuri alipite de la nr. 18 (1897), cu casa parohială în fundul curții, și curtea comună prin care se face accesul la biserică. Ansamblul este monument istoric și face parte din zona protejată a Centrului Istoric.

Pe aceeași latură a Străzii Doamnei, spre vest, se află Casele F. Göbl de la nr. 14–16, sediul Institutului de Arte Grafice „Carol Göbl”, iar peste drum, pe latura impară, casa Wilhelm Gagel de la nr. 23–25, primul sediu al Tipografiei „Gutenberg”. Împreună, aceste clădiri formează unul dintre cele mai coerente fronturi de la sfârșitul secolului al XIX-lea din Centrul Istoric, legat de două familii: tipografii Göbl și ctitorii Kalinderu. Fiecare dintre componentele ansamblului are pe platforma INDEX o prezentare proprie; textul de față urmărește istoria și alcătuirea lor ca întreg.

Boierii Doicești și biserica de lemn a lui Radu Colțea

În secolele XVI–XVII, terenul făcea parte din moșia boierilor Doicești, care se întindea între actuala Piață a Universității și străzile Doamnei, Blănari și Colței. Din această familie se trăgea clucerul Colțea Doicescu, care a dat numele mahalalei, străzii, mănăstirii și spitalului Colțea. Sursele parohiale propun ipoteza unui paraclis al Doiceștilor ridicat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, nedocumentată însă direct. Prima construcție atestată cert pe amplasament este o biserică din lemn cu hramul Sfântul Prooroc Ilie, ridicată între 1725 și 1730 de clucerul Radu Colțea, nepot al lui Colțea Doicescu.

Cel mai vechi obiect de patrimoniu atestat al lăcașului este o icoană a Sfântului Mare Mucenic Mina, datată iulie 1749 și dăruită de negustorul Dimitrie din Veria, oraș din Macedonia, mărturie a comunității negustorești de origini diverse care gravita în jurul bisericii. Catagrafia bisericilor bucureștene din 1810 înscria la „Hanul Colții” 81 de case și 400 de suflete, cu o biserică „de zid, hramul prorocul Ilie”, slujită de preotul Ilie, fiul popii Iacov.

Hanul Colței (1747–1848)

În 1746–1748, epitropii Așezămintelor Spitalului Colțea, întemeiate de spătarul Mihai Cantacuzino, au ridicat în jurul bisericii Hanul Colței, pentru a aduce venituri spitalului aflat peste drum. Hanul avea forma consacrată a epocii: o incintă de clădiri perimetrale cu ziduri groase și bolți, cu prăvălii la parter și locuințe pentru negustori la etaj, închisă spre uliță de un zid cu o singură poartă. Biserica a rămas în mijlocul curții, iar altarul ei era lipit de clădirea unei prăvălii; un document din 1836 arată că băcănia hanului era atașată chiar gardului bisericii. De atunci, lăcașul a fost cunoscut drept „Sfântul Ilie de la Hanul Colței”.

Până în jurul anului 1785, hanul s-a numărat printre cele mai importante din București. Ocupațiile străine, incendiile și cutremurele, mai ales cel din 1802, l-au ruinat treptat; pe la 1827, unul dintre zidurile exterioare se prăbușise în stradă. Cererea de demolare, formulată încă din 1817 de mitropolitul Nectarie, a fost aprobată abia în jurul anului 1837, iar hanul a fost dărâmat în etape, ultimele părți la 10 martie 1848. Din 1836, hanul fusese arendat negustorului și bancherului Lazăr Kalenderoglu, care avea să devină noul ctitor al bisericii.

Biserica de zid a lui Lazăr Kalenderoglu (1838–1841)

Biserica de lemn, avariată de cutremurele din 1802 și 1829, a fost adusă în pragul prăbușirii de cutremurul din 1838. În același an, Lazăr Kalenderoglu (1792–1860), negustor și bancher originar din sudul Dunării, președinte al Sfatului Orășenesc din București, a început construcția unei biserici noi, din zid, ușor decalată față de cea veche. Lucrările s-au încheiat la 30 august 1841, dată înscrisă în pisania de deasupra ușii, care consemnează că ctitorul „împreună cu alții ajutători” a ridicat „din temelie această sf. biserică”, cu hramurile Sfântul Prooroc Ilie, Învierea Sfântului Lazăr și Sfântul Ierarh Alexandru, în zilele domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica.

De la început, în noua biserică s-au folosit două limbi liturgice, greaca și româna, potrivit compoziției comunității de negustori și meșteșugari din jurul fostului han. După demolarea hanului, curtea bisericii a păstrat logica spațială a vechii incinte: un spațiu retras de la stradă, accesibil printr-un gang, în jurul căruia urmau să se ridice, la sfârșitul secolului, noile clădiri ale familiei Kalinderu.

Ansamblul familiei Kalinderu (1876–1913)

Proprietarii: Lazăr, Nicolae și Ion Kalinderu

În 1876, Eforia Spitalelor Civile a vândut lui Lazăr Calenderu terenul cu clădirile din jurul Bisericii Sfântul Ilie. Proprietatea a trecut la fiii ctitorului, care purtau acum numele Kalinderu: doctorul Nicolae Kalinderu (1835–1902), profesor la Facultatea de Medicină din București și membru al Academiei Române, și juristul Ion Kalinderu (1840–1913), administratorul Domeniilor Coroanei și președinte al Academiei Române între 1904 și 1907. Cei doi frați erau ctitorii și epitropii bisericii, pe care o întrețineau din averea proprie, și i-au asigurat venituri prin construcțiile de raport ridicate pe terenul din jur.

Între 1880 și 1897–1898, slujbele s-au ținut din nou în limba greacă. Potrivit surselor parohiale, Consiliul Comunal a hotărât în 1895 schimbarea numelui bisericii, iar în 1897 primăria, prin primarul C. F. Robescu, anunța public că biserica „zisă de popor biserica Hanul Colței” nu se va mai numi „cu acest nume nepotrivit pentru o biserică română”, ci „biserica Kalinderu”, întrucât era „zidită de Lazăr Kalinderu și întreținută și înzestrată de fiii ziditorului bisericii, d-nii Nicolae și Ion Kalinderu”. Din același an, slujbele au fost reluate în limba română.

Tipografia de la nr. 20 (1896)

Prima construcție nouă a ansamblului a fost clădirea de la Strada Doamnei nr. 20, ridicată în 1896 pe terenul viran dintre biserică și stradă. Potrivit pergamentului depus în temelie pe 30 iunie 1896, tipograful Joseph Göbl și soția sa, Ecaterina, proprietarii Tipografiei „Gutenberg”, au construit clădirea pe cheltuiala lor, pe terenul fraților Kalinderu, urmând să o folosească mai mulți ani, după care aceasta să rămână familiei Kalinderu, cu venitul destinat bisericii. Proiectul a fost semnat de arhitectul Joseph Exner, iar construcția a fost executată de antreprenorul Nae G. Andrei; sfințirea a fost oficiată de arhimandritul Ignațiu Sirian, preotul bisericii.

Clădirea, cu plan în formă de T, subsol boltit pentru mașinile tipografice, prăvălii spre stradă, o hală de ateliere de 16 x 9,25 metri și un apartament la etaj, are o fațadă simetrică în stilul neoromânesc timpuriu, cu coloane angajate, balcon central și nișă pentru statuie. Tipografia „Gutenberg” a funcționat aici până în 1909, când Joseph Göbl a vândut-o foștilor săi elevi, Pericle Popescu, Jean Ionescu și Armand Eskenasy, care au continuat-o ca chiriași ai bisericii.

Șirul de corpuri de la nr. 18 (1897)

În 1897, Ion Kalinderu a obținut autorizația pentru un corp nou la Strada Doamnei nr. 18, ridicat peste ultimele clădiri ale vechiului han, cu ateliere și prăvălii la parter și camere de locuit la etaj. Rezultatul este un șir de corpuri alipite, cu parter și etaj, care pornește de la clădirea de la stradă și se desfășoară de-a lungul curții, până în grădina bisericii. Cezara Mucenic atribuie ansamblul de la nr. 18–20 arhitectului Joseph Exner. Între chiriașii primelor decenii s-au numărat magazinul de vinuri „La Vrânceanu” (1900), atelierul de rame al lui R. I. Armand (1903–1914) și, în 1911, Societatea „Progresul Silvic”, prezidată de Ion Kalinderu.

Ansamblul a funcționat, astfel, ca o proprietate de raport pusă în serviciul bisericii. În mai 1910, Ion Kalinderu raporta Casei Bisericii că veniturile bisericii pe exercițiul 1910–1911 crescuseră datorită ridicării chiriei la imobilul de la nr. 18. În 1903, biserica a fost reparată, iar din 1904 aici slujea protosinghelul Gherontie Tomescu, adus de la Mănăstirea Ghighiu. În octombrie 1908, în curtea Bisericii Kalinderu s-au deschis biblioteca și localul Cercului de studii sociale „România Muncitoare”.

Moartea fraților Kalinderu și donația

Nicolae Kalinderu a murit pe 16 aprilie 1902, iar Ion Kalinderu pe 11 decembrie 1913; slujbele funebre ale amândurora au fost oficiate în Biserica Kalinderu de pe Strada Doamnei nr. 20, de unde cortegiile au pornit spre cavoul familiei din cimitirul Bellu. Ansamblul a trecut în proprietatea bisericii, iar în septembrie 1914 imobilele ei de pe Strada Doamnei nr. 18 și 20 și de pe Strada Lipscani nr. 23 erau scoase la licitație pentru închiriere pe cinci ani, prin procuratorul administratorului bisericii, M. Kalinderu.

Inventarul din 2 octombrie 1941 descrie proprietatea Bisericii Sfântul Ilie – Hanul Colței ca „stăpânire din vechime, fiind dobândit prin donația boierului Kalinderu și alți credincioși”, completată prin cumpărarea porțiunii dinspre bulevard. Pe un teren de 2.408 metri pătrați, cu 1.289 de metri pătrați construiți, se aflau biserica, clădirea de la nr. 18, o clădire din curte în fața bisericii, clădirea de la nr. 20, toate cu prăvălii la parter și locuințe la etaj, și un bloc de locuințe cu subsol, parter și trei etaje spre Bulevardul Regele Albert I, actualul Bulevard I. C. Brătianu. Imobilul era consemnat ca „bine întreținut” de epitropia bisericii.

Componentele ansamblului

Curtea

Accesul în ansamblu se face dinspre Strada Doamnei, printr-o poartă dublă din fier forjat cu volute și scuturi purtând monograma „BK” (Biserica Kalinderu), așezată între clădirea de la stradă a corpurilor de la nr. 18 și fosta tipografie de la nr. 20. Dincolo de poartă se deschide o curte lungă și îngustă, ca o străduță interioară, pavată cu piatră cubică așezată în evantai, care se lărgește în fundul parcelei într-o grădină cu bănci și flori, în fața bisericii. Curtea, comună celor două clădiri, păstrează în linii mari forma retrasă a fostei incinte a Hanului Colței și ascunde biserica de stradă, făcând din ea unul dintre lăcașurile cele mai discrete ale Centrului Istoric.

Biserica Sfântul Prooroc Ilie

Biserica, de factură neoclasică, are un plan bazilical cu trei nave, de 22,5 x 13 metri, cu absida altarului puternic decroșată spre est și, spre vest, un mic portic de acces cu fronton și o clopotniță octogonală deasupra pronaosului. Nava centrală este acoperită cu o boltă longitudinală aplatizată, iar navele laterale cu bolți cu muchii ieșite, sprijinite pe două șiruri de câte trei coloane cu capiteluri ionice. Pe fațadele laterale, contraforturi în două trepte preiau împingerile arcelor dublouri. Spațiul interior, apropiat de tipul bazilicilor occidentale cu coloane libere, este rar în arhitectura ecleziastică bucureșteană de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Pictura interioară, de la mijlocul secolului al XIX-lea, aparține unui artist necunoscut din școala lui Gheorghe Tattarescu, în stil realist academic, cu portretele ctitorilor în două medalioane pe peretele de vest, imitații de marmură în registrul inferior și coloane pictate în imitație de lemn. Iconostasul din lemn de tei, sculptat și poleit, are o deschidere de 9,85 metri și o înălțime de 7,40 metri și cuprinde 72 de icoane pe șase registre. Pe fațada de vest, în nișe, se află icoanele Sfinților Apostoli Petru și Pavel, pictate în 1954 de Nicolae Stoica.

Fosta Tipografie „Gutenberg” (nr. 20)

Clădirea de la nr. 20, aliniată la stradă, are subsol, parter, etaj și pod parțial mansardat. Fațada principală, perfect simetrică, este considerată una dintre cele mai remarcabile din tipologia „prăvălie cu locuință” a Centrului Istoric: parterul este dominat de vitrine, iar etajul nobil are decor filigranat, coloane angajate cu capiteluri compozite care sugerează o loggie, ferestre cu goluri în acoladă, un balcon central cu baluștri și o nișă semicirculară pentru statuie. Corpul atelierelor, spre curte, are fațadele restaurate în alb, cu tâmplărie de lemn, iar subsolul păstrează bolțile „a vela” și fundațiile mașinilor tipografice.

Corpurile de la nr. 18 și casa parohială

Pe latura opusă a curții se desfășoară șirul de corpuri alipite de la nr. 18, cu parter și etaj, acoperite cu tablă, al căror cap este clădirea de la stradă, cu parter tratat cu bosaje și etaj cu ferestre încadrate de pilaștri și console. Spre curte, fațadele au brâuri, lezene, medalioane, streașină pe console de lemn și ornamente de fier forjat pe marginea acoperișului, precum și două cartușe din stuc cu un compas deschis deasupra unei cărți, încadrat de laur. Ultimul corp al șirului, în fundul curții, spre grădina bisericii, a servit drept casă parohială, locuință a preotului bisericii. Spre deosebire de fosta tipografie, corpurile de la nr. 18 nu au fost încă restaurate.

Ansamblul în contextul străzii

Ansamblul încheie spre est frontul de clădiri de la sfârșitul secolului al XIX-lea al laturii pare a Străzii Doamnei. Studiul istorico-arhitectural din 2008 subliniază că fațada fostei tipografii formează „un front unic” cu Casele F. Göbl de la nr. 14–16, iar peste drum, casa Wilhelm Gagel de la nr. 23–25 a adăpostit între 1890 și 1896 aceeași Tipografie „Gutenberg”. În raza de câteva sute de metri se află Biserica și Spitalul Colțea, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Curtea Veche și Biserica Sfântul Nicolae Șelari, cu care ansamblul compune unul dintre cele mai dense nuclee de monumente istorice ale Bucureștiului.

Biserica Bulgară și restaurările (1940–astăzi)

Cutremurul din 1940 și cedarea către comunitatea bulgară

Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a avariat grav biserica. După 1948, clădirile ansamblului au fost ocupate de numeroși chiriași. Statul bulgar renunțase în 1948 la propriile edificii religioase din România, iar Biserica Bulgară de pe Calea Călărașilor nr. 16, avariată de același cutremur, era impracticabilă. În aceste condiții, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, pe 7 iunie 1954, la propunerea patriarhului Justinian Marina, cedarea Bisericii Sfântul Ilie – Kalinderu comunității bulgare din București, „până când bulgarii își vor construi o nouă biserică”.

Biserica a fost renovată în 1953–1954 pe cheltuiala Arhiepiscopiei Bucureștilor, când Nicolae Stoica a refăcut pictura, și a fost resfințită pe 26 octombrie 1954, în prezența patriarhilor Justinian al României și Kiril al Bulgariei. O nouă inscripție pe fațadă consemna cele trei etape ale lăcașului: 1725, 1841 și 1954. Odată cu biserica, în folosința comunității bulgare au trecut și clădirile din curte și de la stradă, în care a funcționat Cancelaria Bisericii Ortodoxe Bulgare, iar preotul locuia în casa parohială din fundul curții. Timp de 55 de ani, ansamblul a fost cunoscut drept „Biserica Bulgară”.

Restaurarea fostei tipografii (1974–1976 și 2004–2008)

Între 1974 și 1976, clădirea fostei tipografii de la nr. 20 a fost eliberată de chiriași și dată în folosință, prin contract de comodat cu Epitropia Colțea, Protoieriei a III-a București, care și-a instalat aici sediul. Restaurarea a fost proiectată de arhitectul Constantin Joja și de inginerul Luigi Coraș, care au înlăturat extinderile parterului din anii de după 1948 și au readus fațada la forma din 1896. Lucrările au rămas însă parțiale. În 2004, Protoieria a decis o nouă restaurare, încheiată în vara anului 2008, proiectată de biroul arhitectului Șerban Popescu-Dolj, pe baza studiului istorico-arhitectural al arhitectei Ruxandra Nemțeanu.

La restaurarea din 2004–2008, structura a fost proiectată de inginerii Laurențiu-Tudor Spoială și Șerban Median, instalațiile de inginerul Ion Mareș, iar lucrările au fost executate de firma Paul Construct. Vitrinele parterului au fost refăcute după proiectul din 1896, subsolul boltit a fost amenajat ca bufet, iar mansarda ca apartament de protocol. Restaurarea a servit drept aplicație practică pentru studenții Facultății de Arhitectură a Universității „Spiru Haret”, în anul universitar 2006–2007.

Reînființarea parohiei și restaurarea bisericii

În 1998–1999, picturile interioare și exterioare ale bisericii au fost curățate de pictorița Bilțiu-Dăncuș. În august 2008, lăcașului i-a fost redat numele de Biserica Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul – Hanul Colței, iar pe 31 martie 2009 Permanența Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor a reînființat parohia, cu preotul Gabriel Grigorescu ca paroh, preotul bulgar Petăr Totev continuând să slujească pentru credincioșii de limbă bulgară. Parohia a revendicat proprietățile confiscate după 1948 și a început refacerea ansamblului.

Între 2012 și 2015, biserica a fost consolidată și renovată, iar între 2017 și 2021 iconostasul, amvonul și tronul arhieresc au fost restaurate de restauratorii Dorin Handrea și Dan-Iacob Handrea. Astăzi parohia funcționează ca parohie misionară, cu o bibliotecă de peste 600 de titluri, cursuri de pictură de icoane, muzică psaltică și activități pentru tineri, iar în clădirea de la stradă a corpurilor de la nr. 18 își are sediul ASCOR București. Fosta tipografie este restaurată, în timp ce corpurile de la nr. 18 își așteaptă încă restaurarea.

Personaje

• Radu Colțea – clucer, nepot al lui Colțea Doicescu, ctitorul primei biserici de lemn Sfântul Ilie (1725–1730).
• Lazăr Kalenderoglu (Kalinderu) (1792–1860) – negustor și bancher, arendaș al Hanului Colței din 1836, ctitorul bisericii de zid (1838–1841).
• Nicolae Kalinderu (1835–1902) – medic, profesor universitar și membru al Academiei Române, coproprietar al terenului și ctitor-epitrop al bisericii.
• Ion Kalinderu (1840–1913) – administrator al Domeniilor Coroanei și președinte al Academiei Române, care a ridicat corpurile de la nr. 18 (1897) și a administrat ansamblul până la moarte.
• Joseph (Iosif) Göbl (c. 1847–1909) – tipograf, proprietarul Tipografiei „Gutenberg”, care a construit în 1896, pe cheltuiala sa, clădirea de la nr. 20.
• Joseph (Iosif) Exner – arhitect, autorul clădirii de la nr. 20 (1896), căruia i se atribuie și corpurile de la nr. 18.
• Justinian Marina (1901–1977) – patriarh al României, la propunerea căruia biserica a fost cedată în 1954 comunității bulgare.
• Constantin Joja (1908–1991) – arhitect și restaurator, autorul restaurării fostei tipografii din 1974–1976.
• Șerban Popescu-Dolj – arhitect, proiectantul general al restaurării fostei tipografii din 2004–2008.
• Ruxandra Nemțeanu – arhitectă, autoarea studiului istorico-arhitectural al fostei tipografii.

Bibliografie

• Ruxandra Nemțeanu, Fostele ateliere tipografice „Ion Kalinderu” din strada Doamnei nr. 18–20, București. Studiu istorico-arhitectural, Universitatea „Spiru Haret”, c. 2008
• Cezara Mucenic, Istoria arhitectural-urbanistică a unei străzi: Strada Doamnei, în „București. Materiale de istorie și muzeografie”, XIV, Muzeul Municipiului București, 2000
• Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, vol. I, Editura Universalia, 2005
• Oliver Velescu, Ion Kalinderu – Documente și mărturii, Editura Oscar Print, 2014
• Presa de epocă (1896–1974): Constituționalul, Timpul, Adevărul, Universul, Dimineața, Voința Națională, România Muncitoare, România Liberă
• Istoria arhitectural-urbanistică a unei străzi: Strada Doamnei (PDF) (Muzeul Municipiului București)
• Lista monumentelor istorice din București, sector 3 (Wikipedia)
• Ioan Kalinderu (Wikipedia)
• Dr. Nicolae Kalinderu, primul clinician cercetător din țară (Cotidianul)
• Gobl din strada Doamnei (Analiza istorico-arhitecturală, Adrian Crăciunescu)

2024:

Biserica "Sfântul Ilie" – Hanul Colței, București

Biserica "Sfântul Ilie" – Hanul Colței este un lăcaș de cult ortodox din centrul istoric al Bucureștiului, clasat în Lista Monumentelor Istorice cu codul LMI B-II-a-B-18594, împreună cu casa parohială, categoria ansamblu monument de arhitectură. Datarea oficială înscrisă pe placa de monument este 1725–1730, 1841, reflectând cele două etape constructive fundamentale ale ansamblului. Adresa oficială a edificiului este Strada Doamnei nr. 18 (f. 18–20), Sectorul 3, București. Din punct de vedere canonic, parohia aparține Arhiepiscopiei Bucureștilor, Protoieria Sectorului 3 Capitală.

Hram și date liturgice

Hramul principal al bisericii este Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, sărbătorit la 20 iulie, patronul călătorilor pe uscat. Pisania din 1841 menționează trei hramuri: Sfântul Prooroc Ilie, Învierea Sfântului Lazăr și Sfântul Ierarh Alexandru. Parohia funcționează astăzi ca parohie misionară, fără enorie fixă, adresându-se în special tinerilor și familiilor tinere cu copii.

Denumirile istorice ale lăcașului

De-a lungul celor aproape trei secole de existență, lăcașul a purtat mai multe denumiri oficiale, reflectând schimbările de administrare, de comunitate liturgică și de context urban. Prima biserică de lemn, ridicată de clucerul Radu Colțea între 1725 și 1730, era cunoscută drept biserica Hanului Colții, după intrarea terenului în componenta hanului după 1745. Actuala construcție din zid, sfințită la 30 august 1841, s-a numit oficial Biserica Sfântul Ilie – Hanu Colții până în 1895, când Consiliul Comunal al Bucureștilor a hotărât redenumirea ei în Sfântul Ilie – Kalinderu, în onoarea ctitorului Lazăr Kalenderoglu și a fiului său, Ioan Kalinderu.

Între 1880 și 1897–1898 a funcționat ca biserică grecească, liturghiile fiind săvârșite în limba greacă; ulterior, slujbele s-au reluat în română. La 26 octombrie 1954 a primit denumirea de Biserica Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul – Bulgară, pe scurt Biserica Bulgară, în urma cedării ei comunității bulgare din București de către Patriarhia Română. În august 2008 i-a fost redat numele de Biserica Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul – Hanul Colței, sub care funcționează și în prezent.

Poziționare urbană

Lăcașul este retras cu peste 20 de metri față de aliniamentul Străzii Doamnei, fiind amplasat într-o curte de tip incintă pe locul fostei incinte a Hanului Colțea. Curtea adăpostește, pe lângă biserică și casă parohială, clădirile cunoscute drept casele Lahovary, spre stradă, precum și Cancelaria Bisericii Ortodoxe Bulgare. Accesul se face dinspre Strada Doamnei printr-un gang de trecere, ceea ce dă lăcașului caracterul unui edificiu ascuns în inima centrului istoric.

Strada Doamnei face parte din rețeaua stradală a centrului vechi al Bucureștiului, în axul Piața Universității – Piața Unirii. În imediata vecinătate se află Spitalul Colțea, vizavi pe artera principală, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Curtea Veche și nucleul comercial al centrului vechi. Poziția sa aproximativ vizavi de Spitalul Colțea explică asocierea istorică cu ansamblul Colțea și cu mahalaua omonimă. Mahalaua Sfântului Ilie din împrejurimile imediate ale lăcașului și-a luat însuși numele de la această biserică. Acuarela lui Amedeo Preziosi din 1868, Vedere din Turnul Colței, surprinde ansamblul în plan secund, clopotnița sa octogonală pe pronaos putând fi identificată în fondul construcțiilor din centrul orașului.

Istoric și etape de construcție

Proprietatea Doiceștilor și originile posibile ale lăcașului

Terenul pe care se află astăzi biserica "Sfântul Ilie" – Hanul Colței a aparținut inițial familiei boierilor Doicești, moșie care se întindea, în veacurile XVI–XVII, pe un perimetru cuprins între actuala Piață a Universității, străzile Doamnei, Blănari și Colței, până spre Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Familia Doicești era originară din satul Doicești, județul Ialomița, și deținea la curțile domnești funcții de dregători: Danciul postelnicul din Doicești (atestat 1618, vătaf 1625, clucer 1627), fii săi Udrea clucerul Doicescu și Colțea clucerul Doicescu, și urmașii acestora au stăpânit neîntrerupt aceste terenuri.

Parohia Sfântul Ilie propune, pe baza cercetărilor istoricului Gheorghe Negulescu-Batiște (publicat în BOR, XLIV, 1926, nr. 2–3, p. 86) și ale lui G.D. Florescu, că actuala biserică ar fi continuatoarea unui paraclis al Doiceștilor, ctitorit foarte probabil între 1668 și 1698 de familia boierilor Doicești — cei dintâi ctitori ai ansamblului Colțea din apropiere. Înainte de moartea sa năprasnică din 17 februarie 1655 (ucis în răscoala seimenilor și dorobanților), Udrea clucerul Doicescu doriseră transformarea curții și a paraclisului de lemn în mănăstire; dezideratul l-a transmis fratelui său Colțea Doicescu, care, în 1668, înaintea trecerii la cele veșnice, l-ar fi concretizat printr-o ctitorie proprie pe terenul adiacent. Această ipoteză rămâne totuși neconfirmată de atestare documentară directă, cea mai veche mențiune certă a unui obiect de patrimoniu al lăcașului datând din iulie 1749.

Prima ctitorie atestată: biserica de lemn a clucerul Radu Colțea (1725–1730)

Prima construcție documentată cert pe acest amplasament este o biserică din lemn ridicată între 1725 și 1730 de clucerul Radu Colțea, nepotul marelui clucer Colțea Doicescu — Radu Colțea (I) este totuna cu Radul Colțea spătarul, nepotul lui Colțea Doicescu și al Radei, fiu al lui Calotă banul Bozianu, atestat ca spătar mic cu atribuții de boier hotarnic între 1685 și 1703, trecut la cele veșnice cândva în 1707. Placa oficială de monument istoric instalată pe fațada bisericii confirmă datarea 1725–1730 pentru această primă ctitorie. Terenul pe care a fost ridicată biserica aparținea moșiei Doiceștilor, moștenite de urmașii familiei.

Lăcașul era înconjurat de un gard de cărămidă și, potrivit istoricului Dionisie Fotino, se afla în curtea hanului. Acest fapt rezultă și din planul orașului realizat în 1770, precum și dintr-o cartografie din 1810. Conform unui document din 27 februarie 1836, băcănia hanului era atașată gardului bisericii, lângă altar, ilustrând caracterul mixt — comercial și religios — al zonei. Cea mai veche atestare a unui obiect de patrimoniu al lăcașului este o icoană a Sfântului Mare Mucenic Mina, datată iulie 1749, dăruită de negustorul Dimitrie din Veria cu familia sa. Catagrafia Bisericilor Bucureștene din 1810, publicată de Alex. Lepădatu, înscria la "Hanul Colții" 81 de case, 400 suflete, o "Biserică de zid, hramul prorocul Ilie, cu toate deplin", cu un preot: "Ilie sin popa Iacov, 42 ani, hirotonit de Arhiereul Zehnon chir Daniil la leat 1799 Iulie 5".

Terenul a intrat după 1745 în componența Hanului Colțea, cel mai mare han din această parte a orașului, situat vizavi de Spitalul Colțea de astăzi. Hanul și-a absorbit incinta bisericii, iar lăcașul a devenit astfel cunoscut sub numele de "Sfântul Ilie de la Hanul Colței". Altarul primei biserici era, conform documentelor, chiar lipit de clădirea unei prăvălii care dădea în drumul de legătură cu Calea Moșilor — o configurație urbană specifică Bucureștiului de secol XVIII, în care funcțiunile comerciale și cele religioase coexistau strâns.

Cutremurele și distrugerea primei biserici (1802, 1829, 1838)

Prima construcție de lemn a lui Radu Colțea a dăinuit aproape un secol, supraviețuind deteriorărilor parțiale ale cutremurelor din 1802 și 1829. Cutremurul din 1838 însă a adus-o în pragul colapsului. Afectată grav de toate cele trei seisme, biserica a fost în final demolată, locul său urmând să fie luat de o construcție din zid, în plan basilical, realizată de un nou ctitor.

A doua ctitorie: actuala biserică din zid, ridicată de Lazăr Kalenderoglu (1838–1841)

Inițiativa construirii actualei biserici a aparținut lui Lazăr A. Kalenderoglu (Lazăr Kalinderu), arendaș al Hanului Mănăstirii Colțea, atestat documentar anterior anului 1836. Ctitorul era de origine din Macedonia, pe atunci încorporată Imperiului Otoman, vorbitor al limbilor română (inclusiv graiul macedonean), greacă și sârbă — variantă sudică a limbii bulgare. Placa de monument istoric îl identifică drept "tatăl doctorului Nicolae Kalinderu". Lucrările au debutat în 1838, imediat după cutremurul care distrusese lăcașul anterior, și s-au încheiat la 30 august 1841, dată consemnată în pisania sculptată în piatră aflată deasupra ușii de intrare.

Pisania din 1841, redată integral: "Așa să lumineze lumina voastră înnaintea oamenilor ca să vază faptele voastre cele bune și să slăvească pre tatăl nostru cel din ceruri. Drept aceea și eu Lazăr Calenderoglu, împreună cu alții ajutători, au rădicat din temelie această sf. biserică, puind hramuri pe Sf. pr[ooroc] Ilie, Învierea Sf. Lazăr și Sf. iera[r]h Alexandru, spre pomenirea de vecĭ, în zilele prea-înnălțatuluĭ nostru Domn Alexandru Dimitrie Ghica VV. și a preasfinţitului Mitropolit a toată Ungro-Vlahia la anul de la Hr[istos] 1841 aug[ust] 30." Domnitorul în al cărui mandat a fost sfințit lăcașul era Alexandru Dimitrie Ghica (domn al Țării Românești 1834–1842).

De la bun început, în biserica ctitorită de Lazăr Kalenderoglu s-au utilizat două limbi liturgice: greaca (în varianta neo-greacă) și româna, reflectând compoziția etnică a comunității din hanul Colței, formată din negustori și meșteșugari de origini diverse. Ulterior anului 1870, datorită unor fricțiuni în sânul comunității macedonene din București (oficial recunoscute drept Comunitatea grecească), slujbele în limba greacă au încetat temporar, pentru a fi reluate după 1880.

Administrarea Ioan Kalinderu și etapele de la sfârșitul sec. XIX

La începutul secolului al XX-lea, biserica se întreținea din averea proprie și era administrată de fiul ctitorului, Ioan Kalinderu (1840–1913) — jurist, silvicultor, consilier regal, mare filantrop, președinte al Academiei Române și administrator al Domeniilor Coroanei. În 1895, Consiliul Comunal al Bucureștilor a hotărât redenumirea lăcașului în "Sfântul Ilie – Kalinderu", în onoarea familiei ctitorului. Între 1880 și 1897–1898 a funcționat ca biserică grecească, liturghiile fiind săvârșite în limba greacă; din 1897–1898, slujbele s-au reluat în română. În 1903 actuala biserică a fost reabilitată. Începând cu 1 mai 1904, la biserică slujea protosinghelul Gherontie Tomescu, adus de la Mănăstirea Ghighiu.

Cutremurul din 1940 și renovarea din 1953–1954 pentru comunitatea bulgară

Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a avariat grav clădirea Bisericii Sfântul Ilie, determinând lucrări de reparare. Situația a evoluat în 1954 în contextul relațiilor diplomatice dintre România și Bulgaria: statul bulgar renunțase în 1948 la propriile sale edificii religioase din București, Galați și Brăila, iar fosta Biserică Bulgară de pe Calea Călărașilor nr. 16 — grav deteriorată în 1940 — urma să fie demolată în 1988. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 7 iunie 1954, la propunerea Patriarhului Justinian Marina, a hotărât cedarea Bisericii Sfântul Ilie – Kalinderu comunității bulgare din București, pentru "satisfacerea nevoilor spirituale ale populației de origine bulgară din România în spiritul puternicelor temelii istorice și ale legăturilor strânse între cele două Biserici Ortodoxe surori".

Renovarea lăcașului s-a realizat în 1953–1954 cu cheltuiala Arhiepiscopiei Bucureștilor. Drenul a fost racordat la canalul colector al orașului, aflat sub carosabilul Străzii Doamnei. Maestrul Nicolae Stoica a dres zugrăvelile vechi și a pictat icoanele Sfinților Apostoli Petru și Pavel din nișele fațadei de vest. La 26 octombrie 1954, biserica a fost resfințită în prezența Patriarhilor Justinian al României și Kiril al Bulgariei, cu mare sobor de ierarhi, preoți și diaconi români și bulgari, de față cu numeroși credincioși din ambele popoare ortodoxe. Gramota Patriarhului Justinian preciza că biserica era dată "până când bulgarii își vor construi o nouă biserică". Pe fațadă a fost amplasată o nouă inscripție care documenta toate cele trei etape: ctitoria lui Radu Colțea (1725), refacerea de Lazăr Kalenderoglu (1841) și renovarea din 1954.

Perioada bulgară (1954–2009) și reactivarea parohiei române

Între 1954 și 2009, lăcașul a îndeplinit funcția de biserică a comunității bulgare din România, devenind cunoscut în mod curent drept "Biserica Bulgară". Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a trimis la București preoți bulgari care au slujit și propovăduit credința ortodoxă în limba bulgară. În anii 1998–1999 s-au desfășurat lucrări de curățare a picturilor interioare și exterioare, realizate de pictorița Bilțiu-Dăncuș, conform avizului Ministerului Culturii (Arhiva Institutului Național al Patrimoniului, Fond CPPCN-DMI, Dosarul "Biserica Sf. Ilie – Bulgară / 1998").

Permanența Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor a hotărât, în ședința din 31 martie 2009, reînființarea de urgență a parohiei "Sfântul Ilie" – Hanul Colței cu personalitate juridică și numirea părintelui Gabriel Grigorescu ca preot paroh. Decizia a fost justificată de starea de degradare avansată a bisericii. Noul paroh a primit misiunea de a consolida și restaura lăcașul de cult și de a revendica proprietățile parohiei confiscate de statul comunist, ceea ce a și realizat în anii următori. Preotul bulgar Petăr Totev a continuat, potrivit aceleiași decizii, activitatea pastoral-misionară pentru credincioșii ortodocși bulgari din București, alături de preotul paroh român. Denumirea oficială actuală — Biserica Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul – Hanul Colței — a fost restabilită din august 2008.

Între 2012 și 2015 au fost realizate ample lucrări de consolidare și renovare a bisericii parohiale, finalizate sub conducerea parohiei reactivate. Restaurarea iconostasului, amvonului și tronului arhieresc a fost realizată între 2017 și 2021, de către restauratorii experți Dorin Handrea și Dan-Iacob Handrea.

Arhitectura și descrierea ansamblului

Actuala construcție a Bisericii "Sfântul Ilie" – Hanul Colței datează din 1841 și reprezintă a doua ctitorie pe acest amplasament. Este o clădire de factură neoclasică, ridicată pe locul primei biserici de lemn a lui Radu Colțea, afectată ireversibil de cutremurele din 1802, 1829 și 1838. Aspectul de ansamblu al edificiului reprezintă un cumul de influențe occidentale provenite din spații culturale diferite, manifestate în arhitectura neoclasică prin forme regulate și echilibrate, și în pictură prin apropierea de realism și o libertate mai mare în privința iconografiei.

Planul și structura

Planul bisericii este basilical cu trei nave, pe latura estică cu absida Sfântului Altar puternic decroșată, iar pe latura vestică un mic portic de acces și o clopotniță octogonală. Spațiul interior este astfel rezolvat diferit față de modelul tradițional al bisericilor ortodoxe românești, apropiindu-se de tipul bazilicilor cu coloane libere — influență occidentală notabilă pentru Bucureștiul de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dimensiunile navei sunt de 22,5 × 13 m. Nava centrală este mai lată și mai înaltă decât cele laterale, toate patru travee ale navei centrale având lățimea egală cu aproximativ 3 lățimi ale unei nave laterale. O a cincea travee este destinată exclusiv absidei Sfântului Altar.

Sistemul de bolți și sprijinire

Acoperirea navei principale este realizată cu o boltă longitudinală aplatizată. Navele laterale au bolți cu muchii ieșite, rezemate pe cele două șiruri de câte trei coloane. Acoperirea interiorului este asigurată de o serie de bolți mănăstirești (cu muchii ieșite), sprijinite pe travei pătrate pentru navele laterale și pe travei rectangulare pentru nava mediană. Întregul sistem de bolți se reazemă pe arce semicirculare și pe arce dublouri transversale, acestea din urmă cu rezemarea pe coloane cilindrice cu capiteluri ionice. Pe fațadele laterale apar contraforturi în două trepte, care preiau împingerile laterale ale arcelor dublouri — un element structural care conferă bisericii un aspect specific, vizibil de la exterior. Contraforții sunt integrați în compoziția fațadelor ca elemente de ritmare a volumului lateral.

Fațadele și clopotnița

Aspectul de ansamblu al bisericii păstrează anumite trăsături originale reprezentative pentru secolul al XIX-lea, dar a rămas sensibil în timp la schimbările după moda vremii, structura suferind mai multe intervenții cauzate de mișcările seismice. Fațada vestică prezintă un fronton neoclasic deasupra porticului de intrare. La exterior, deasupra pronaosului, se află clopotnița octogonală, subdimensionată în raport cu volumul navei, dar cu o siluetă distinctivă, recognoscibilă din afara curții. Aceasta era vizibilă, după cum o ilustrează acuarela lui Amedeo Preziosi din 1868 (Vedere din Turnul Colței), în planul secund al panoramei zonei centrale a Bucureștiului.

Edificiul a păstrat anumite trăsături originale reprezentative pentru secolul al XIX-lea. Caracteristicile notabile ale construcției includ: contraforții care sprijină pereții exteriori, cele trei perechi de ferestre largi dinspre nord și sud, fereastra circulară (oculus) a cafasului prezentă pe peretele de vest al bisericii. Fereastra Proscomidiarului și fereastra din axul altarului completează sistemul de iluminat natural. Cele trei perechi de ferestre asigură iluminatul dinspre nord și sud, completate cu fereastra Proscomidiarului, cu aceea din axul altarului și cu un oculus pentru cafas, practicat în registrul superior al fațadei apusene.

Accesul și golurile de uși

Accesul în biserică este asigurat de două goluri de uși: unul principal, pe latura vestică, precedat de micul portic de acces, și o a doua ușă secundară la Diaconicon, care a fost zidită vreme de peste 110 ani și redeschisă ulterior. Porticul de pe latura vestică, cu fronton neoclasic, este elementul de reprezentare al fațadei principale și principalul punct de contact al edificiului cu curtea interioară.

Pictura și decorația interioară

Spațiul interior este ritmat de fețe pictate cu motive decorative geometrice și vegetale, cu o gamă cromatică restrânsă. În partea inferioară, pereții au fost acoperiți cu imitație de marmură realizată în nuanțe deschise, iar coloanele cu o nuanță ce imită lemnul. Pe peretele de vest, autorul a pictat ctitorii bisericii în două medalioane — element iconografic de tradiție ortodoxă românească.

Pictura interioară a fost realizată la mijlocul secolului al XIX-lea de un artist necunoscut, în stilul realist specific școlii lui Gheorghe Tătărescu — pictorul care a dominat arta religioasă bucureșteană a epocii. Stilul se caracterizează prin apropierea de realism, utilizarea unor tehnici noi și o libertate mai mare în ceea ce privește iconografia față de canonul tradițional bizantin. În altar se concentrează principala decorație cu scene biblice, figuri de sfinți și motive vegetale, în timp ce în navă predomină motivul crucii în mai multe variante.

Iconostasul și mobilierul liturgic

Iconostasul este de dimensiuni remarcabile: deschidere de 985 cm și înălțime până la limita superioară a crucii de 740 cm. Catapeteasma sculptată în lemn, cu o bogată ornamentație vegetală poleită cu aur, cuprinde 72 de icoane dispuse pe șase registre orizontale. În plan vertical, structurii iconostasului îi sunt atașați stâlpi și coloane care accentuează și ritmează proporțiile peretelui ce desparte naosul de altar. La execuția icoanelor din iconostas și amvon a fost utilizat lemnul de tei, peste care a fost aplicat un strat subțire de preparație pe bază de gesso cu alb de plumb. Doi vulturi cu aripile deschise susțineau candele deasupra ancadramentelor laterale ale iconostasului — element decorativ documentat fotografic înainte de lucrările de restaurare.

Proiectul de conservare-restaurare a iconostasului, amvonului și tronului arhieresc a fost elaborat în 2017 și executat între 2017 și 2021, de restauratorul expert Dorin Handrea și colaboratorul Dan-Iacob Handrea. Documentația fotografică a lucrărilor a fost realizată de restauratoarea expert Sultana-Ruxandra Polizu. Lucrările au inclus completarea elementelor decorative lipsă și consolidarea structurii.

Ansamblul: casa parohială și curtea

Ansamblul clasat în LMI cu codul B-II-a-B-18594 cuprinde atât biserica, cât și casa parohială. Curtea de tip incintă, constituită pe locul Hanului Colțea, este astăzi flancată spre Strada Doamnei de clădirile cunoscute drept casele Lahovary și de Cancelaria Bisericii Ortodoxe Bulgare. Ansamblul este retras față de stradă cu peste 20 de metri, configurând o incintă semi-privată caracteristică tipologiei de han-curte. În preajma bisericii se mai află, strâns legate de istoria ecleziastică a zonei, Biserica Trei Ierarhi – Colțea, Biserica Sfântul Nicolae–Ghica, Biserica Sfântul Gheorghe Nou și Biserica Sfântul Nicolae Șelari.

Patrimoniul mobil și pictura

Cel mai vechi obiect de patrimoniu: icoana Sfântului Mina (1749)

Cel mai vechi obiect de patrimoniu mobil atestat documentar al lăcașului este icoana Sfântului Mare Mucenic Mina, datată iulie 1749 și dăruită de negustorul Dimitrie din Veria cu familia sa, orașului din mijlocul hanului Colții. Această icoană, anterioară actualei construcții din zid cu aproape un secol, reprezintă o mărturie a vieții liturgice continue a lăcașului din vremea primei biserici de lemn a lui Radu Colțea. Veria este un oraș din Macedonia de astăzi, în nordul Greciei, ceea ce confirmă caracterul multietnic al comunității care gravita în jurul hanului Colțea la mijlocul secolului al XVIII-lea, compusă din negustori de origini diverse — greci, macedoneni, bulgari și români.

Pictura interioară originară (mijlocul sec. XIX)

Pictura interioară a Bisericii Sfântul Ilie – Hanul Colței a fost realizată la mijlocul secolului al XIX-lea, contemporan cu edificarea actuală (1838–1841), de un artist necunoscut din școala lui Gheorghe Tătărescu. Tătărescu (1818–1894) a fost pictorul care a dominat arta religioasă românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, impunând un stil realist de factură academică occidentală, cu utilizarea unor tehnici noi față de tradiția iconografică orientală și cu o libertate mai mare în ceea ce privește compoziția și gestualitatea figurilor. Deși autorul direct al picturilor de la Sfântul Ilie rămâne neidentificat, stilul atribuit școlii sale este bine recunoscut și documentat.

Programul iconografic al picturii acoperă întregul spațiu interior. Spațiul este ritmat de fețe pictate cu motive decorative geometrice și vegetale, cu o gamă cromatică restrânsă. În altar se concentrează principala decorație cu scene biblice, figuri de sfinți și motive vegetale. În navă predomină motivul crucii, în mai multe variante. Pe peretele de vest, pictorul a inclus portretele ctitorilor în două medalioane — element iconografic de tradiție ortodoxă românească, ce permite identificarea patronilor construcției.

Tratamentul ornamental al interiorului respectă o schemă tipică pentru edificiile de cult neoclasice din București: în registrul inferior, pereții au fost acoperiți cu imitație de marmură realizată în nuanțe deschise, iar coloanele cilindrice cu o nuanță care imită lemnul — o manieră decorativă curentă în contextul cultural al Principatelor Române la mijlocul secolului al XIX-lea, care combina tradiția ortodoxă cu estetica neoclasică occidentală.

Intervenția maestrului Nicolae Stoica (1954)

Cu ocazia renovării din 1953–1954, pregătitoare pentru cedarea lăcașului comunității bulgare, maestrul pictor Nicolae Stoica a dres zugrăvelile vechi deteriorate și a pictat din nou icoanele Sfinților Apostoli Petru și Pavel din nișele fațadei de vest. Această intervenție, consemnată în inscripția din 1954 amplasată pe fațadă, reprezintă singura lucrare de pictură identificabilă cu un autor cunoscut din istoria modernă a lăcașului, alături de lucrările Bilțiu-Dăncuș din 1998–1999.

Curățarea picturilor din 1998–1999

În anii 1998–1999 au fost desfășurate lucrări de curățare a picturilor interioare și exterioare, realizate de pictorița Bilțiu-Dăncuș, conform avizului Ministerului Culturii. Aceste lucrări sunt documentate în Arhiva Institutului Național al Patrimoniului, Fond CPPCN-DMI, Dosarul "Biserica Sf. Ilie – Bulgară / 1998". Ele s-au desfășurat în perioada în care lăcașul funcționa ca Biserică Bulgară și reprezintă o etapă importantă de conservare a patrimoniului pictural al edificiului.

Iconostasul

Iconostasul Bisericii Sfântul Ilie – Hanul Colței este unul dintre cele mai valoroase elemente de patrimoniu mobil ale lăcașului, prin dimensiunile și complexitatea sa ornamentală. Are o deschidere de 985 cm și o înălțime, până la limita superioară a crucii, de 740 cm. Catapeteasma este sculptată în lemn de tei — material tradițional în sculptura religioasă română — cu o bogată ornamentație vegetală poleită cu aur.

Structura iconostasului cuprinde 72 de icoane dispuse pe șase registre orizontale. În plan vertical, structurii îi sunt atașați stâlpi și coloane care accentuează și ritmează proporțiile suprafeței. Icoanele din iconostas și cele de pe amvon sunt executate pe lemn de tei, cu preparație pe bază de gesso cu alb de plumb — tehnică tradițională a picturii pe lemn, specifică atelierelor de icoane din spațiul ortodox. Doi vulturi cu aripile deschise susțineau candele deasupra ancadramentelor laterale ale iconostasului, element decorativ cu simbolistică imperială, documentat fotografic înainte de restaurare.

Restaurarea iconostasului, amvonului și tronului arhieresc (2017–2021)

Între 2017 și 2021 a fost realizat un proiect amplu de conservare-restaurare a iconostasului, amvonului și tronului arhieresc. Proiectanți au fost restauratorul expert Dorin Handrea și restauratorul colaborator Dan-Iacob Handrea. Documentația fotografică a lucrărilor a fost asigurată de restauratoarea expert Sultana-Ruxandra Polizu, asistent universitar. Lucrările au cuprins completarea elementelor decorative lipsă, consolidarea structurii de lemn, restaurarea icoanelor și recuperarea ornamentelor deteriorate, inclusiv refacerea celor doi vulturi cu candele de deasupra ancadramentelor laterale.

Alte obiecte de cult și patrimoniu mobil

Conform surselor parohiale, biserica nu deține obiecte de cult de valoare patrimonială deosebită în afara celor menționate. Această situație este consecința istoriei agitate a lăcașului: incendiile și cutremurele din prima jumătate a secolului al XIX-lea au dus la distrugerea fondului de obiecte acumulat în prima biserică de lemn, iar arhiva completă a parohiei a ars în incendiul din 23 martie 1847, pierzând documente care ar fi putut furniza informații prețioase despre obiectele liturgice anterioare anului 1841. O mențiune specială merită un număr de volume tipărite vechi, aflate în biblioteca parohială reorganizată după 2009, care a ajuns să cuprindă peste 600 de titluri. De asemenea, parohia editează din 2009 un buletin parohial săptămânal, care a depășit 130 de numere, disponibil și online — un tip de patrimoniu cultural imaterial recent, reflectând activitatea misionară a parohiei reactivate.

Hanul Colțea, comunitatea bulgară și contextul urban

Hanul Colțea: construcție, glorie și demolare

Hanul Colțea a fost ridicat în jurul anului 1746, la inițiativa epitropilor mănăstirii Colțea, care căutau surse suplimentare de venit pentru întreținerea spitalului anexat mănăstirii. Construirea hanului a fost începută în 1746 și terminată probabil în toamna anului 1748. Hanul se afla, conform planului maiorului Borroczyn întocmit între 1847 și 1852, aproximativ pe actuala stradă Doamnei, pe partea stângă privind dinspre bulevard, înglobând în curtea sa și biserica Sfântul Prooroc Ilie. Astfel, terenul pe care Radu Colțea ridicase între 1725 și 1730 prima sa biserică de lemn a intrat, după 1745, în componența incintei hanului, lăcașul devenind de atunci cunoscut drept "Sfântul Ilie de la Hanul Colței".

Potrivit istoricului Dionisie Fotino, biserica se afla efectiv în curtea hanului — informație confirmată de planul orașului din 1770 și de cartografia din 1810. Un document din 27 februarie 1836 specifică că băcănia hanului era atașată chiar gardului de cărămidă al bisericii, lângă altar. Hanul a cunoscut o perioadă de glorie până în jurul anului 1785, când se număra printre hanurile de frunte ale Bucureștilor. Ulterior, datorită deselor ocupații străine, cutremurelor și incendiilor, dar și nepăsării unor epitropi, a intrat în declin. Cutremurul din 1802 l-a deteriorat grav, iar lipsa fondurilor de reparație a agravat situația: pe la 1827, unul din zidurile exterioare dispăruse complet, zidurile dinspre stradă prăbușindu-se peste trecători. Cererea de demolare a hanului fusese formulată încă din 1817 de Mitropolitul Nectarie, dar hotărârea a fost luată abia pe la 1837. Hanul Colțea a fost demolat complet la 10 martie 1848, la numai șapte ani după sfințirea noii biserici de zid ctitorite de Lazăr Kalenderoglu. Epitropul Spiru Cojescu a încercat să amâne demolarea, dar fără succes.

Demolarea hanului a lăsat în urma sa incinta actuală — o curte de tip semi-privat care, prin configurarea sa, păstrează până astăzi amprenta spațială a fostei incinte a hanului. Curtea actuală a Bisericii Sfântul Ilie, flancată spre Strada Doamnei de casele Lahovary și de Cancelaria Bulgară, reproduce în linii mari logica spațială a fostei curți interioare a hanului, retrasă față de aliniamentul stradal. Parohia Sfântul Ilie precizează că hanul a fost demolat "în etape, în prima jumătate a secolului al XIX-lea".

Boierii Doicești și mahalaua Colțea

Toponimia zonei reflectă stratificarea istorică a proprietăților și a instituțiilor ridicate pe terenurile familiei Doicești. Clucerul Colțea Doicescu, care a stăpânit în veacul al XVII-lea moșia cuprinsă între actuala Piață a Universității și strada Doamnei, a dat numele unui întreg ansamblu urban: mahalaua Colțea, strada Colței, Biserica Colțea (azi în incinta Spitalului Colțea), Spitalul Colțea și Biserica Sfântul Ilie – Hanul Colței. Această concentrare de toponimică derivate dintr-un singur neam boieresc este rară în București și reflectă amploarea proprietăților Doiceștilor în această parte a orașului.

Mahalaua Sfântului Ilie, din împrejurimile bisericii de pe Strada Doamnei, și-a luat la rândul ei numele de la lăcaș, conform tradiției. Vecinătatea imediată a hanului Colțea cu Spitalul Colțea (vizavi, pe artera principală) și cu mănăstirea Colțea (la câteva sute de metri nord) conferea zonei un caracter particular, în care instituțiile religioase, de îngrijire a sănătății și comerciale formau un nucleu funcțional coeziv, specific urbanismului Principatelor Române din secolul al XVIII-lea.

Ioan Kalinderu și legătura cu familia ctitorului

La începutul secolului al XX-lea, Biserica Sfântul Ilie – Hanul Colței era administrată de Ioan Kalinderu (1840–1913), fiul ctitorului Lazăr Kalenderoglu. Ioan Kalinderu a fost o personalitate proeminentă a vieții publice românești din epocă: jurist de formație, a ocupat funcția de consilier regal și a administrat Domeniile Coroanei — patrimoniul funciar al familiei regale române — timp de decenii. A fost totodată silvicultor pasionat, contribuind la crearea primelor norme de gestionare modernă a pădurilor României, și a servit ca președinte al Academiei Române. Filantrop recunoscut, a susținut numeroase inițiative culturale și educative. Prin administrarea bisericii din averea proprie a familiei, Ioan Kalinderu a asigurat continuitatea lăcașului în perioada dintre prima redenumire (Kalinderu, 1895) și cedarea sa temporară comunității bulgare (1954). Lucrarea lui Oliver Velescu, "Ion Kalinderu – Documente și mărturii" (București, Ed. Oscar Print, 2014), constituie sursa documentară principală pentru această perioadă.

Comunitatea bulgară din București

Prima comunitate bulgară din București este consemnată în secolul al XVII-lea, în legătură cu misionarii franciscani bulgari care au ridicat pe locul actualei Bărății prima biserică de lemn. Comunitatea bulgară a crescut semnificativ în urma răscoalei antiotomane de la Chiprovăț din septembrie 1688, când numeroși bulgari de confesiune ortodoxă și catolică s-au refugiat în Țara Românească, aducând cu ei meșteșuguri, comerț și tradiții culturale proprii. Până la mijlocul secolului al XX-lea, aproape toți bulgarii din București erau ortodocși, comunitatea lor adunându-se periodic la diferite lăcașuri de cult, fără a deține o biserică proprie.

Statul bulgar deținuse anterior anului 1948 mai multe edificii religioase la București, inclusiv o Biserică Bulgară pe Calea Călărașilor nr. 16, care adăpostea și o școală bulgară. Aceasta fusese grav deteriorată de cutremurul din noiembrie 1940 și urma să fie demolată în 1988. Prin decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 7 iunie 1954, la propunerea Patriarhului Justinian Marina, Biserica Sfântul Ilie – Kalinderu a fost cedată comunității bulgare — o soluție temporară, precizată explicit în gramota patriarhală: "până când bulgarii își vor construi o nouă biserică". Această situație a durat 55 de ani.

În cei 55 de ani de funcționare ca Biserică Bulgară (1954–2009), lăcașul a deservit comunitatea ortodoxă de limbă bulgară din capitala României, un grup relativ restrâns dar activ, cu o identitate culturală distinctă. Nadejda Ganeva și fiul ei, Velin Ganev, au donat în 2011 Bisericii Ortodoxe Bulgare o proprietate la Snagov. Preotul bulgar Petăr Totev a continuat să slujească la Sfântul Ilie și după reactivarea parohiei române, menținând caracterul bilingv al lăcașului. Prin configurarea actuală, în care un preot paroh român și un preot bulgar slujesc simultan, Biserica Sfântul Ilie rămâne un model singular de coexistență liturgică interetnică în centrul Bucureștiului.

Contextul urban: Strada Doamnei și centrul istoric

Strada Doamnei și-a primit numele după Doamna Maria, soția lui Șerban Cantacuzino, domn al Țării Românești. Ea face legătura între Bulevardul Ion C. Brătianu și Calea Victoriei, traversând inima centrului vechi. În imediata vecinătate a Bisericii Sfântul Ilie se află fosta tipografie Gutenberg – Carol Göbl (1884), clădire de arhitectură eclectică a sfârșitului de secol XIX, vizibilă din curtea bisericii spre răsărit. Spre est, biserica este apropiată de Bulevardul Ion C. Brătianu, dar separată de acesta printr-o clădire cu patru etaje. Zona este una dintre cele mai dense în monumente istorice din București: în raza de câteva sute de metri se concentrează Biserica Colțea, Spitalul Colțea, Curtea Veche, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Biserica Sfântul Nicolae Șelari, Biserica Sfântul Nicolae Ghica și Bărăția.

Proiectul parohial actual reflectă conștiința poziționării lăcașului în centrul unui patrimoniu urban stratificat. Parohia misionară reactivată în 2009 a reorganizat o bibliotecă parohială de peste 600 de titluri, editează un buletin săptămânal, organizează cursuri de pictură icoane, desen, lucru manual și muzică psaltică, cateheze și pelerinaje, funcționând astfel nu doar ca lăcaș de cult, ci și ca centru cultural și educativ pentru comunitatea de tineri din centrul Bucureștiului.