Biserica Sfântul Ilie - Hanul Colței

Biserica "Sfântul Ilie" – Hanul Colței, București

Biserica "Sfântul Ilie" – Hanul Colței este un lăcaș de cult ortodox din centrul istoric al Bucureștiului, clasat în Lista Monumentelor Istorice cu codul LMI B-II-a-B-18594, împreună cu casa parohială, categoria ansamblu monument de arhitectură. Datarea oficială înscrisă pe placa de monument este 1725–1730, 1841, reflectând cele două etape constructive fundamentale ale ansamblului. Adresa oficială a edificiului este Strada Doamnei nr. 18 (f. 18–20), Sectorul 3, București. Din punct de vedere canonic, parohia aparține Arhiepiscopiei Bucureștilor, Protoieria Sectorului 3 Capitală.

Hram și date liturgice

Hramul principal al bisericii este Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, sărbătorit la 20 iulie, patronul călătorilor pe uscat. Pisania din 1841 menționează trei hramuri: Sfântul Prooroc Ilie, Învierea Sfântului Lazăr și Sfântul Ierarh Alexandru. Parohia funcționează astăzi ca parohie misionară, fără enorie fixă, adresându-se în special tinerilor și familiilor tinere cu copii.

Denumirile istorice ale lăcașului

De-a lungul celor aproape trei secole de existență, lăcașul a purtat mai multe denumiri oficiale, reflectând schimbările de administrare, de comunitate liturgică și de context urban. Prima biserică de lemn, ridicată de clucerul Radu Colțea între 1725 și 1730, era cunoscută drept biserica Hanului Colții, după intrarea terenului în componenta hanului după 1745. Actuala construcție din zid, sfințită la 30 august 1841, s-a numit oficial Biserica Sfântul Ilie – Hanu Colții până în 1895, când Consiliul Comunal al Bucureștilor a hotărât redenumirea ei în Sfântul Ilie – Kalinderu, în onoarea ctitorului Lazăr Kalenderoglu și a fiului său, Ioan Kalinderu.

Între 1880 și 1897–1898 a funcționat ca biserică grecească, liturghiile fiind săvârșite în limba greacă; ulterior, slujbele s-au reluat în română. La 26 octombrie 1954 a primit denumirea de Biserica Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul – Bulgară, pe scurt Biserica Bulgară, în urma cedării ei comunității bulgare din București de către Patriarhia Română. În august 2008 i-a fost redat numele de Biserica Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul – Hanul Colței, sub care funcționează și în prezent.

Poziționare urbană

Lăcașul este retras cu peste 20 de metri față de aliniamentul Străzii Doamnei, fiind amplasat într-o curte de tip incintă pe locul fostei incinte a Hanului Colțea. Curtea adăpostește, pe lângă biserică și casă parohială, clădirile cunoscute drept casele Lahovary, spre stradă, precum și Cancelaria Bisericii Ortodoxe Bulgare. Accesul se face dinspre Strada Doamnei printr-un gang de trecere, ceea ce dă lăcașului caracterul unui edificiu ascuns în inima centrului istoric.

Strada Doamnei face parte din rețeaua stradală a centrului vechi al Bucureștiului, în axul Piața Universității – Piața Unirii. În imediata vecinătate se află Spitalul Colțea, vizavi pe artera principală, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Curtea Veche și nucleul comercial al centrului vechi. Poziția sa aproximativ vizavi de Spitalul Colțea explică asocierea istorică cu ansamblul Colțea și cu mahalaua omonimă. Mahalaua Sfântului Ilie din împrejurimile imediate ale lăcașului și-a luat însuși numele de la această biserică. Acuarela lui Amedeo Preziosi din 1868, Vedere din Turnul Colței, surprinde ansamblul în plan secund, clopotnița sa octogonală pe pronaos putând fi identificată în fondul construcțiilor din centrul orașului.

Istoric și etape de construcție

Proprietatea Doiceștilor și originile posibile ale lăcașului

Terenul pe care se află astăzi biserica "Sfântul Ilie" – Hanul Colței a aparținut inițial familiei boierilor Doicești, moșie care se întindea, în veacurile XVI–XVII, pe un perimetru cuprins între actuala Piață a Universității, străzile Doamnei, Blănari și Colței, până spre Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Familia Doicești era originară din satul Doicești, județul Ialomița, și deținea la curțile domnești funcții de dregători: Danciul postelnicul din Doicești (atestat 1618, vătaf 1625, clucer 1627), fii săi Udrea clucerul Doicescu și Colțea clucerul Doicescu, și urmașii acestora au stăpânit neîntrerupt aceste terenuri.

Parohia Sfântul Ilie propune, pe baza cercetărilor istoricului Gheorghe Negulescu-Batiște (publicat în BOR, XLIV, 1926, nr. 2–3, p. 86) și ale lui G.D. Florescu, că actuala biserică ar fi continuatoarea unui paraclis al Doiceștilor, ctitorit foarte probabil între 1668 și 1698 de familia boierilor Doicești — cei dintâi ctitori ai ansamblului Colțea din apropiere. Înainte de moartea sa năprasnică din 17 februarie 1655 (ucis în răscoala seimenilor și dorobanților), Udrea clucerul Doicescu doriseră transformarea curții și a paraclisului de lemn în mănăstire; dezideratul l-a transmis fratelui său Colțea Doicescu, care, în 1668, înaintea trecerii la cele veșnice, l-ar fi concretizat printr-o ctitorie proprie pe terenul adiacent. Această ipoteză rămâne totuși neconfirmată de atestare documentară directă, cea mai veche mențiune certă a unui obiect de patrimoniu al lăcașului datând din iulie 1749.

Prima ctitorie atestată: biserica de lemn a clucerul Radu Colțea (1725–1730)

Prima construcție documentată cert pe acest amplasament este o biserică din lemn ridicată între 1725 și 1730 de clucerul Radu Colțea, nepotul marelui clucer Colțea Doicescu — Radu Colțea (I) este totuna cu Radul Colțea spătarul, nepotul lui Colțea Doicescu și al Radei, fiu al lui Calotă banul Bozianu, atestat ca spătar mic cu atribuții de boier hotarnic între 1685 și 1703, trecut la cele veșnice cândva în 1707. Placa oficială de monument istoric instalată pe fațada bisericii confirmă datarea 1725–1730 pentru această primă ctitorie. Terenul pe care a fost ridicată biserica aparținea moșiei Doiceștilor, moștenite de urmașii familiei.

Lăcașul era înconjurat de un gard de cărămidă și, potrivit istoricului Dionisie Fotino, se afla în curtea hanului. Acest fapt rezultă și din planul orașului realizat în 1770, precum și dintr-o cartografie din 1810. Conform unui document din 27 februarie 1836, băcănia hanului era atașată gardului bisericii, lângă altar, ilustrând caracterul mixt — comercial și religios — al zonei. Cea mai veche atestare a unui obiect de patrimoniu al lăcașului este o icoană a Sfântului Mare Mucenic Mina, datată iulie 1749, dăruită de negustorul Dimitrie din Veria cu familia sa. Catagrafia Bisericilor Bucureștene din 1810, publicată de Alex. Lepădatu, înscria la "Hanul Colții" 81 de case, 400 suflete, o "Biserică de zid, hramul prorocul Ilie, cu toate deplin", cu un preot: "Ilie sin popa Iacov, 42 ani, hirotonit de Arhiereul Zehnon chir Daniil la leat 1799 Iulie 5".

Terenul a intrat după 1745 în componența Hanului Colțea, cel mai mare han din această parte a orașului, situat vizavi de Spitalul Colțea de astăzi. Hanul și-a absorbit incinta bisericii, iar lăcașul a devenit astfel cunoscut sub numele de "Sfântul Ilie de la Hanul Colței". Altarul primei biserici era, conform documentelor, chiar lipit de clădirea unei prăvălii care dădea în drumul de legătură cu Calea Moșilor — o configurație urbană specifică Bucureștiului de secol XVIII, în care funcțiunile comerciale și cele religioase coexistau strâns.

Cutremurele și distrugerea primei biserici (1802, 1829, 1838)

Prima construcție de lemn a lui Radu Colțea a dăinuit aproape un secol, supraviețuind deteriorărilor parțiale ale cutremurelor din 1802 și 1829. Cutremurul din 1838 însă a adus-o în pragul colapsului. Afectată grav de toate cele trei seisme, biserica a fost în final demolată, locul său urmând să fie luat de o construcție din zid, în plan basilical, realizată de un nou ctitor.

A doua ctitorie: actuala biserică din zid, ridicată de Lazăr Kalenderoglu (1838–1841)

Inițiativa construirii actualei biserici a aparținut lui Lazăr A. Kalenderoglu (Lazăr Kalinderu), arendaș al Hanului Mănăstirii Colțea, atestat documentar anterior anului 1836. Ctitorul era de origine din Macedonia, pe atunci încorporată Imperiului Otoman, vorbitor al limbilor română (inclusiv graiul macedonean), greacă și sârbă — variantă sudică a limbii bulgare. Placa de monument istoric îl identifică drept "tatăl doctorului Nicolae Kalinderu". Lucrările au debutat în 1838, imediat după cutremurul care distrusese lăcașul anterior, și s-au încheiat la 30 august 1841, dată consemnată în pisania sculptată în piatră aflată deasupra ușii de intrare.

Pisania din 1841, redată integral: "Așa să lumineze lumina voastră înnaintea oamenilor ca să vază faptele voastre cele bune și să slăvească pre tatăl nostru cel din ceruri. Drept aceea și eu Lazăr Calenderoglu, împreună cu alții ajutători, au rădicat din temelie această sf. biserică, puind hramuri pe Sf. pr[ooroc] Ilie, Învierea Sf. Lazăr și Sf. iera[r]h Alexandru, spre pomenirea de vecĭ, în zilele prea-înnălțatuluĭ nostru Domn Alexandru Dimitrie Ghica VV. și a preasfinţitului Mitropolit a toată Ungro-Vlahia la anul de la Hr[istos] 1841 aug[ust] 30." Domnitorul în al cărui mandat a fost sfințit lăcașul era Alexandru Dimitrie Ghica (domn al Țării Românești 1834–1842).

De la bun început, în biserica ctitorită de Lazăr Kalenderoglu s-au utilizat două limbi liturgice: greaca (în varianta neo-greacă) și româna, reflectând compoziția etnică a comunității din hanul Colței, formată din negustori și meșteșugari de origini diverse. Ulterior anului 1870, datorită unor fricțiuni în sânul comunității macedonene din București (oficial recunoscute drept Comunitatea grecească), slujbele în limba greacă au încetat temporar, pentru a fi reluate după 1880.

Administrarea Ioan Kalinderu și etapele de la sfârșitul sec. XIX

La începutul secolului al XX-lea, biserica se întreținea din averea proprie și era administrată de fiul ctitorului, Ioan Kalinderu (1840–1913) — jurist, silvicultor, consilier regal, mare filantrop, președinte al Academiei Române și administrator al Domeniilor Coroanei. În 1895, Consiliul Comunal al Bucureștilor a hotărât redenumirea lăcașului în "Sfântul Ilie – Kalinderu", în onoarea familiei ctitorului. Între 1880 și 1897–1898 a funcționat ca biserică grecească, liturghiile fiind săvârșite în limba greacă; din 1897–1898, slujbele s-au reluat în română. În 1903 actuala biserică a fost reabilitată. Începând cu 1 mai 1904, la biserică slujea protosinghelul Gherontie Tomescu, adus de la Mănăstirea Ghighiu.

Cutremurul din 1940 și renovarea din 1953–1954 pentru comunitatea bulgară

Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a avariat grav clădirea Bisericii Sfântul Ilie, determinând lucrări de reparare. Situația a evoluat în 1954 în contextul relațiilor diplomatice dintre România și Bulgaria: statul bulgar renunțase în 1948 la propriile sale edificii religioase din București, Galați și Brăila, iar fosta Biserică Bulgară de pe Calea Călărașilor nr. 16 — grav deteriorată în 1940 — urma să fie demolată în 1988. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 7 iunie 1954, la propunerea Patriarhului Justinian Marina, a hotărât cedarea Bisericii Sfântul Ilie – Kalinderu comunității bulgare din București, pentru "satisfacerea nevoilor spirituale ale populației de origine bulgară din România în spiritul puternicelor temelii istorice și ale legăturilor strânse între cele două Biserici Ortodoxe surori".

Renovarea lăcașului s-a realizat în 1953–1954 cu cheltuiala Arhiepiscopiei Bucureștilor. Drenul a fost racordat la canalul colector al orașului, aflat sub carosabilul Străzii Doamnei. Maestrul Nicolae Stoica a dres zugrăvelile vechi și a pictat icoanele Sfinților Apostoli Petru și Pavel din nișele fațadei de vest. La 26 octombrie 1954, biserica a fost resfințită în prezența Patriarhilor Justinian al României și Kiril al Bulgariei, cu mare sobor de ierarhi, preoți și diaconi români și bulgari, de față cu numeroși credincioși din ambele popoare ortodoxe. Gramota Patriarhului Justinian preciza că biserica era dată "până când bulgarii își vor construi o nouă biserică". Pe fațadă a fost amplasată o nouă inscripție care documenta toate cele trei etape: ctitoria lui Radu Colțea (1725), refacerea de Lazăr Kalenderoglu (1841) și renovarea din 1954.

Perioada bulgară (1954–2009) și reactivarea parohiei române

Între 1954 și 2009, lăcașul a îndeplinit funcția de biserică a comunității bulgare din România, devenind cunoscut în mod curent drept "Biserica Bulgară". Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a trimis la București preoți bulgari care au slujit și propovăduit credința ortodoxă în limba bulgară. În anii 1998–1999 s-au desfășurat lucrări de curățare a picturilor interioare și exterioare, realizate de pictorița Bilțiu-Dăncuș, conform avizului Ministerului Culturii (Arhiva Institutului Național al Patrimoniului, Fond CPPCN-DMI, Dosarul "Biserica Sf. Ilie – Bulgară / 1998").

Permanența Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor a hotărât, în ședința din 31 martie 2009, reînființarea de urgență a parohiei "Sfântul Ilie" – Hanul Colței cu personalitate juridică și numirea părintelui Gabriel Grigorescu ca preot paroh. Decizia a fost justificată de starea de degradare avansată a bisericii. Noul paroh a primit misiunea de a consolida și restaura lăcașul de cult și de a revendica proprietățile parohiei confiscate de statul comunist, ceea ce a și realizat în anii următori. Preotul bulgar Petăr Totev a continuat, potrivit aceleiași decizii, activitatea pastoral-misionară pentru credincioșii ortodocși bulgari din București, alături de preotul paroh român. Denumirea oficială actuală — Biserica Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul – Hanul Colței — a fost restabilită din august 2008.

Între 2012 și 2015 au fost realizate ample lucrări de consolidare și renovare a bisericii parohiale, finalizate sub conducerea parohiei reactivate. Restaurarea iconostasului, amvonului și tronului arhieresc a fost realizată între 2017 și 2021, de către restauratorii experți Dorin Handrea și Dan-Iacob Handrea.

Arhitectura și descrierea ansamblului

Actuala construcție a Bisericii "Sfântul Ilie" – Hanul Colței datează din 1841 și reprezintă a doua ctitorie pe acest amplasament. Este o clădire de factură neoclasică, ridicată pe locul primei biserici de lemn a lui Radu Colțea, afectată ireversibil de cutremurele din 1802, 1829 și 1838. Aspectul de ansamblu al edificiului reprezintă un cumul de influențe occidentale provenite din spații culturale diferite, manifestate în arhitectura neoclasică prin forme regulate și echilibrate, și în pictură prin apropierea de realism și o libertate mai mare în privința iconografiei.

Planul și structura

Planul bisericii este basilical cu trei nave, pe latura estică cu absida Sfântului Altar puternic decroșată, iar pe latura vestică un mic portic de acces și o clopotniță octogonală. Spațiul interior este astfel rezolvat diferit față de modelul tradițional al bisericilor ortodoxe românești, apropiindu-se de tipul bazilicilor cu coloane libere — influență occidentală notabilă pentru Bucureștiul de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dimensiunile navei sunt de 22,5 × 13 m. Nava centrală este mai lată și mai înaltă decât cele laterale, toate patru travee ale navei centrale având lățimea egală cu aproximativ 3 lățimi ale unei nave laterale. O a cincea travee este destinată exclusiv absidei Sfântului Altar.

Sistemul de bolți și sprijinire

Acoperirea navei principale este realizată cu o boltă longitudinală aplatizată. Navele laterale au bolți cu muchii ieșite, rezemate pe cele două șiruri de câte trei coloane. Acoperirea interiorului este asigurată de o serie de bolți mănăstirești (cu muchii ieșite), sprijinite pe travei pătrate pentru navele laterale și pe travei rectangulare pentru nava mediană. Întregul sistem de bolți se reazemă pe arce semicirculare și pe arce dublouri transversale, acestea din urmă cu rezemarea pe coloane cilindrice cu capiteluri ionice. Pe fațadele laterale apar contraforturi în două trepte, care preiau împingerile laterale ale arcelor dublouri — un element structural care conferă bisericii un aspect specific, vizibil de la exterior. Contraforții sunt integrați în compoziția fațadelor ca elemente de ritmare a volumului lateral.

Fațadele și clopotnița

Aspectul de ansamblu al bisericii păstrează anumite trăsături originale reprezentative pentru secolul al XIX-lea, dar a rămas sensibil în timp la schimbările după moda vremii, structura suferind mai multe intervenții cauzate de mișcările seismice. Fațada vestică prezintă un fronton neoclasic deasupra porticului de intrare. La exterior, deasupra pronaosului, se află clopotnița octogonală, subdimensionată în raport cu volumul navei, dar cu o siluetă distinctivă, recognoscibilă din afara curții. Aceasta era vizibilă, după cum o ilustrează acuarela lui Amedeo Preziosi din 1868 (Vedere din Turnul Colței), în planul secund al panoramei zonei centrale a Bucureștiului.

Edificiul a păstrat anumite trăsături originale reprezentative pentru secolul al XIX-lea. Caracteristicile notabile ale construcției includ: contraforții care sprijină pereții exteriori, cele trei perechi de ferestre largi dinspre nord și sud, fereastra circulară (oculus) a cafasului prezentă pe peretele de vest al bisericii. Fereastra Proscomidiarului și fereastra din axul altarului completează sistemul de iluminat natural. Cele trei perechi de ferestre asigură iluminatul dinspre nord și sud, completate cu fereastra Proscomidiarului, cu aceea din axul altarului și cu un oculus pentru cafas, practicat în registrul superior al fațadei apusene.

Accesul și golurile de uși

Accesul în biserică este asigurat de două goluri de uși: unul principal, pe latura vestică, precedat de micul portic de acces, și o a doua ușă secundară la Diaconicon, care a fost zidită vreme de peste 110 ani și redeschisă ulterior. Porticul de pe latura vestică, cu fronton neoclasic, este elementul de reprezentare al fațadei principale și principalul punct de contact al edificiului cu curtea interioară.

Pictura și decorația interioară

Spațiul interior este ritmat de fețe pictate cu motive decorative geometrice și vegetale, cu o gamă cromatică restrânsă. În partea inferioară, pereții au fost acoperiți cu imitație de marmură realizată în nuanțe deschise, iar coloanele cu o nuanță ce imită lemnul. Pe peretele de vest, autorul a pictat ctitorii bisericii în două medalioane — element iconografic de tradiție ortodoxă românească.

Pictura interioară a fost realizată la mijlocul secolului al XIX-lea de un artist necunoscut, în stilul realist specific școlii lui Gheorghe Tătărescu — pictorul care a dominat arta religioasă bucureșteană a epocii. Stilul se caracterizează prin apropierea de realism, utilizarea unor tehnici noi și o libertate mai mare în ceea ce privește iconografia față de canonul tradițional bizantin. În altar se concentrează principala decorație cu scene biblice, figuri de sfinți și motive vegetale, în timp ce în navă predomină motivul crucii în mai multe variante.

Iconostasul și mobilierul liturgic

Iconostasul este de dimensiuni remarcabile: deschidere de 985 cm și înălțime până la limita superioară a crucii de 740 cm. Catapeteasma sculptată în lemn, cu o bogată ornamentație vegetală poleită cu aur, cuprinde 72 de icoane dispuse pe șase registre orizontale. În plan vertical, structurii iconostasului îi sunt atașați stâlpi și coloane care accentuează și ritmează proporțiile peretelui ce desparte naosul de altar. La execuția icoanelor din iconostas și amvon a fost utilizat lemnul de tei, peste care a fost aplicat un strat subțire de preparație pe bază de gesso cu alb de plumb. Doi vulturi cu aripile deschise susțineau candele deasupra ancadramentelor laterale ale iconostasului — element decorativ documentat fotografic înainte de lucrările de restaurare.

Proiectul de conservare-restaurare a iconostasului, amvonului și tronului arhieresc a fost elaborat în 2017 și executat între 2017 și 2021, de restauratorul expert Dorin Handrea și colaboratorul Dan-Iacob Handrea. Documentația fotografică a lucrărilor a fost realizată de restauratoarea expert Sultana-Ruxandra Polizu. Lucrările au inclus completarea elementelor decorative lipsă și consolidarea structurii.

Ansamblul: casa parohială și curtea

Ansamblul clasat în LMI cu codul B-II-a-B-18594 cuprinde atât biserica, cât și casa parohială. Curtea de tip incintă, constituită pe locul Hanului Colțea, este astăzi flancată spre Strada Doamnei de clădirile cunoscute drept casele Lahovary și de Cancelaria Bisericii Ortodoxe Bulgare. Ansamblul este retras față de stradă cu peste 20 de metri, configurând o incintă semi-privată caracteristică tipologiei de han-curte. În preajma bisericii se mai află, strâns legate de istoria ecleziastică a zonei, Biserica Trei Ierarhi – Colțea, Biserica Sfântul Nicolae–Ghica, Biserica Sfântul Gheorghe Nou și Biserica Sfântul Nicolae Șelari.

Patrimoniul mobil și pictura

Cel mai vechi obiect de patrimoniu: icoana Sfântului Mina (1749)

Cel mai vechi obiect de patrimoniu mobil atestat documentar al lăcașului este icoana Sfântului Mare Mucenic Mina, datată iulie 1749 și dăruită de negustorul Dimitrie din Veria cu familia sa, orașului din mijlocul hanului Colții. Această icoană, anterioară actualei construcții din zid cu aproape un secol, reprezintă o mărturie a vieții liturgice continue a lăcașului din vremea primei biserici de lemn a lui Radu Colțea. Veria este un oraș din Macedonia de astăzi, în nordul Greciei, ceea ce confirmă caracterul multietnic al comunității care gravita în jurul hanului Colțea la mijlocul secolului al XVIII-lea, compusă din negustori de origini diverse — greci, macedoneni, bulgari și români.

Pictura interioară originară (mijlocul sec. XIX)

Pictura interioară a Bisericii Sfântul Ilie – Hanul Colței a fost realizată la mijlocul secolului al XIX-lea, contemporan cu edificarea actuală (1838–1841), de un artist necunoscut din școala lui Gheorghe Tătărescu. Tătărescu (1818–1894) a fost pictorul care a dominat arta religioasă românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, impunând un stil realist de factură academică occidentală, cu utilizarea unor tehnici noi față de tradiția iconografică orientală și cu o libertate mai mare în ceea ce privește compoziția și gestualitatea figurilor. Deși autorul direct al picturilor de la Sfântul Ilie rămâne neidentificat, stilul atribuit școlii sale este bine recunoscut și documentat.

Programul iconografic al picturii acoperă întregul spațiu interior. Spațiul este ritmat de fețe pictate cu motive decorative geometrice și vegetale, cu o gamă cromatică restrânsă. În altar se concentrează principala decorație cu scene biblice, figuri de sfinți și motive vegetale. În navă predomină motivul crucii, în mai multe variante. Pe peretele de vest, pictorul a inclus portretele ctitorilor în două medalioane — element iconografic de tradiție ortodoxă românească, ce permite identificarea patronilor construcției.

Tratamentul ornamental al interiorului respectă o schemă tipică pentru edificiile de cult neoclasice din București: în registrul inferior, pereții au fost acoperiți cu imitație de marmură realizată în nuanțe deschise, iar coloanele cilindrice cu o nuanță care imită lemnul — o manieră decorativă curentă în contextul cultural al Principatelor Române la mijlocul secolului al XIX-lea, care combina tradiția ortodoxă cu estetica neoclasică occidentală.

Intervenția maestrului Nicolae Stoica (1954)

Cu ocazia renovării din 1953–1954, pregătitoare pentru cedarea lăcașului comunității bulgare, maestrul pictor Nicolae Stoica a dres zugrăvelile vechi deteriorate și a pictat din nou icoanele Sfinților Apostoli Petru și Pavel din nișele fațadei de vest. Această intervenție, consemnată în inscripția din 1954 amplasată pe fațadă, reprezintă singura lucrare de pictură identificabilă cu un autor cunoscut din istoria modernă a lăcașului, alături de lucrările Bilțiu-Dăncuș din 1998–1999.

Curățarea picturilor din 1998–1999

În anii 1998–1999 au fost desfășurate lucrări de curățare a picturilor interioare și exterioare, realizate de pictorița Bilțiu-Dăncuș, conform avizului Ministerului Culturii. Aceste lucrări sunt documentate în Arhiva Institutului Național al Patrimoniului, Fond CPPCN-DMI, Dosarul "Biserica Sf. Ilie – Bulgară / 1998". Ele s-au desfășurat în perioada în care lăcașul funcționa ca Biserică Bulgară și reprezintă o etapă importantă de conservare a patrimoniului pictural al edificiului.

Iconostasul

Iconostasul Bisericii Sfântul Ilie – Hanul Colței este unul dintre cele mai valoroase elemente de patrimoniu mobil ale lăcașului, prin dimensiunile și complexitatea sa ornamentală. Are o deschidere de 985 cm și o înălțime, până la limita superioară a crucii, de 740 cm. Catapeteasma este sculptată în lemn de tei — material tradițional în sculptura religioasă română — cu o bogată ornamentație vegetală poleită cu aur.

Structura iconostasului cuprinde 72 de icoane dispuse pe șase registre orizontale. În plan vertical, structurii îi sunt atașați stâlpi și coloane care accentuează și ritmează proporțiile suprafeței. Icoanele din iconostas și cele de pe amvon sunt executate pe lemn de tei, cu preparație pe bază de gesso cu alb de plumb — tehnică tradițională a picturii pe lemn, specifică atelierelor de icoane din spațiul ortodox. Doi vulturi cu aripile deschise susțineau candele deasupra ancadramentelor laterale ale iconostasului, element decorativ cu simbolistică imperială, documentat fotografic înainte de restaurare.

Restaurarea iconostasului, amvonului și tronului arhieresc (2017–2021)

Între 2017 și 2021 a fost realizat un proiect amplu de conservare-restaurare a iconostasului, amvonului și tronului arhieresc. Proiectanți au fost restauratorul expert Dorin Handrea și restauratorul colaborator Dan-Iacob Handrea. Documentația fotografică a lucrărilor a fost asigurată de restauratoarea expert Sultana-Ruxandra Polizu, asistent universitar. Lucrările au cuprins completarea elementelor decorative lipsă, consolidarea structurii de lemn, restaurarea icoanelor și recuperarea ornamentelor deteriorate, inclusiv refacerea celor doi vulturi cu candele de deasupra ancadramentelor laterale.

Alte obiecte de cult și patrimoniu mobil

Conform surselor parohiale, biserica nu deține obiecte de cult de valoare patrimonială deosebită în afara celor menționate. Această situație este consecința istoriei agitate a lăcașului: incendiile și cutremurele din prima jumătate a secolului al XIX-lea au dus la distrugerea fondului de obiecte acumulat în prima biserică de lemn, iar arhiva completă a parohiei a ars în incendiul din 23 martie 1847, pierzând documente care ar fi putut furniza informații prețioase despre obiectele liturgice anterioare anului 1841. O mențiune specială merită un număr de volume tipărite vechi, aflate în biblioteca parohială reorganizată după 2009, care a ajuns să cuprindă peste 600 de titluri. De asemenea, parohia editează din 2009 un buletin parohial săptămânal, care a depășit 130 de numere, disponibil și online — un tip de patrimoniu cultural imaterial recent, reflectând activitatea misionară a parohiei reactivate.

Hanul Colțea, comunitatea bulgară și contextul urban

Hanul Colțea: construcție, glorie și demolare

Hanul Colțea a fost ridicat în jurul anului 1746, la inițiativa epitropilor mănăstirii Colțea, care căutau surse suplimentare de venit pentru întreținerea spitalului anexat mănăstirii. Construirea hanului a fost începută în 1746 și terminată probabil în toamna anului 1748. Hanul se afla, conform planului maiorului Borroczyn întocmit între 1847 și 1852, aproximativ pe actuala stradă Doamnei, pe partea stângă privind dinspre bulevard, înglobând în curtea sa și biserica Sfântul Prooroc Ilie. Astfel, terenul pe care Radu Colțea ridicase între 1725 și 1730 prima sa biserică de lemn a intrat, după 1745, în componența incintei hanului, lăcașul devenind de atunci cunoscut drept "Sfântul Ilie de la Hanul Colței".

Potrivit istoricului Dionisie Fotino, biserica se afla efectiv în curtea hanului — informație confirmată de planul orașului din 1770 și de cartografia din 1810. Un document din 27 februarie 1836 specifică că băcănia hanului era atașată chiar gardului de cărămidă al bisericii, lângă altar. Hanul a cunoscut o perioadă de glorie până în jurul anului 1785, când se număra printre hanurile de frunte ale Bucureștilor. Ulterior, datorită deselor ocupații străine, cutremurelor și incendiilor, dar și nepăsării unor epitropi, a intrat în declin. Cutremurul din 1802 l-a deteriorat grav, iar lipsa fondurilor de reparație a agravat situația: pe la 1827, unul din zidurile exterioare dispăruse complet, zidurile dinspre stradă prăbușindu-se peste trecători. Cererea de demolare a hanului fusese formulată încă din 1817 de Mitropolitul Nectarie, dar hotărârea a fost luată abia pe la 1837. Hanul Colțea a fost demolat complet la 10 martie 1848, la numai șapte ani după sfințirea noii biserici de zid ctitorite de Lazăr Kalenderoglu. Epitropul Spiru Cojescu a încercat să amâne demolarea, dar fără succes.

Demolarea hanului a lăsat în urma sa incinta actuală — o curte de tip semi-privat care, prin configurarea sa, păstrează până astăzi amprenta spațială a fostei incinte a hanului. Curtea actuală a Bisericii Sfântul Ilie, flancată spre Strada Doamnei de casele Lahovary și de Cancelaria Bulgară, reproduce în linii mari logica spațială a fostei curți interioare a hanului, retrasă față de aliniamentul stradal. Parohia Sfântul Ilie precizează că hanul a fost demolat "în etape, în prima jumătate a secolului al XIX-lea".

Boierii Doicești și mahalaua Colțea

Toponimia zonei reflectă stratificarea istorică a proprietăților și a instituțiilor ridicate pe terenurile familiei Doicești. Clucerul Colțea Doicescu, care a stăpânit în veacul al XVII-lea moșia cuprinsă între actuala Piață a Universității și strada Doamnei, a dat numele unui întreg ansamblu urban: mahalaua Colțea, strada Colței, Biserica Colțea (azi în incinta Spitalului Colțea), Spitalul Colțea și Biserica Sfântul Ilie – Hanul Colței. Această concentrare de toponimică derivate dintr-un singur neam boieresc este rară în București și reflectă amploarea proprietăților Doiceștilor în această parte a orașului.

Mahalaua Sfântului Ilie, din împrejurimile bisericii de pe Strada Doamnei, și-a luat la rândul ei numele de la lăcaș, conform tradiției. Vecinătatea imediată a hanului Colțea cu Spitalul Colțea (vizavi, pe artera principală) și cu mănăstirea Colțea (la câteva sute de metri nord) conferea zonei un caracter particular, în care instituțiile religioase, de îngrijire a sănătății și comerciale formau un nucleu funcțional coeziv, specific urbanismului Principatelor Române din secolul al XVIII-lea.

Ioan Kalinderu și legătura cu familia ctitorului

La începutul secolului al XX-lea, Biserica Sfântul Ilie – Hanul Colței era administrată de Ioan Kalinderu (1840–1913), fiul ctitorului Lazăr Kalenderoglu. Ioan Kalinderu a fost o personalitate proeminentă a vieții publice românești din epocă: jurist de formație, a ocupat funcția de consilier regal și a administrat Domeniile Coroanei — patrimoniul funciar al familiei regale române — timp de decenii. A fost totodată silvicultor pasionat, contribuind la crearea primelor norme de gestionare modernă a pădurilor României, și a servit ca președinte al Academiei Române. Filantrop recunoscut, a susținut numeroase inițiative culturale și educative. Prin administrarea bisericii din averea proprie a familiei, Ioan Kalinderu a asigurat continuitatea lăcașului în perioada dintre prima redenumire (Kalinderu, 1895) și cedarea sa temporară comunității bulgare (1954). Lucrarea lui Oliver Velescu, "Ion Kalinderu – Documente și mărturii" (București, Ed. Oscar Print, 2014), constituie sursa documentară principală pentru această perioadă.

Comunitatea bulgară din București

Prima comunitate bulgară din București este consemnată în secolul al XVII-lea, în legătură cu misionarii franciscani bulgari care au ridicat pe locul actualei Bărății prima biserică de lemn. Comunitatea bulgară a crescut semnificativ în urma răscoalei antiotomane de la Chiprovăț din septembrie 1688, când numeroși bulgari de confesiune ortodoxă și catolică s-au refugiat în Țara Românească, aducând cu ei meșteșuguri, comerț și tradiții culturale proprii. Până la mijlocul secolului al XX-lea, aproape toți bulgarii din București erau ortodocși, comunitatea lor adunându-se periodic la diferite lăcașuri de cult, fără a deține o biserică proprie.

Statul bulgar deținuse anterior anului 1948 mai multe edificii religioase la București, inclusiv o Biserică Bulgară pe Calea Călărașilor nr. 16, care adăpostea și o școală bulgară. Aceasta fusese grav deteriorată de cutremurul din noiembrie 1940 și urma să fie demolată în 1988. Prin decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 7 iunie 1954, la propunerea Patriarhului Justinian Marina, Biserica Sfântul Ilie – Kalinderu a fost cedată comunității bulgare — o soluție temporară, precizată explicit în gramota patriarhală: "până când bulgarii își vor construi o nouă biserică". Această situație a durat 55 de ani.

În cei 55 de ani de funcționare ca Biserică Bulgară (1954–2009), lăcașul a deservit comunitatea ortodoxă de limbă bulgară din capitala României, un grup relativ restrâns dar activ, cu o identitate culturală distinctă. Nadejda Ganeva și fiul ei, Velin Ganev, au donat în 2011 Bisericii Ortodoxe Bulgare o proprietate la Snagov. Preotul bulgar Petăr Totev a continuat să slujească la Sfântul Ilie și după reactivarea parohiei române, menținând caracterul bilingv al lăcașului. Prin configurarea actuală, în care un preot paroh român și un preot bulgar slujesc simultan, Biserica Sfântul Ilie rămâne un model singular de coexistență liturgică interetnică în centrul Bucureștiului.

Contextul urban: Strada Doamnei și centrul istoric

Strada Doamnei și-a primit numele după Doamna Maria, soția lui Șerban Cantacuzino, domn al Țării Românești. Ea face legătura între Bulevardul Ion C. Brătianu și Calea Victoriei, traversând inima centrului vechi. În imediata vecinătate a Bisericii Sfântul Ilie se află fosta tipografie Gutenberg – Carol Göbl (1884), clădire de arhitectură eclectică a sfârșitului de secol XIX, vizibilă din curtea bisericii spre răsărit. Spre est, biserica este apropiată de Bulevardul Ion C. Brătianu, dar separată de acesta printr-o clădire cu patru etaje. Zona este una dintre cele mai dense în monumente istorice din București: în raza de câteva sute de metri se concentrează Biserica Colțea, Spitalul Colțea, Curtea Veche, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Biserica Sfântul Nicolae Șelari, Biserica Sfântul Nicolae Ghica și Bărăția.

Proiectul parohial actual reflectă conștiința poziționării lăcașului în centrul unui patrimoniu urban stratificat. Parohia misionară reactivată în 2009 a reorganizat o bibliotecă parohială de peste 600 de titluri, editează un buletin săptămânal, organizează cursuri de pictură icoane, desen, lucru manual și muzică psaltică, cateheze și pelerinaje, funcționând astfel nu doar ca lăcaș de cult, ci și ca centru cultural și educativ pentru comunitatea de tineri din centrul Bucureștiului.

Lista arhitecților și specialiștilor

Sunt menționați mai jos ctitorii, donatorii, restauratorii, istoricii și cercetătorii documentați în legătură cu edificarea, restaurarea și studiul Bisericii "Sfântul Ilie" – Hanul Colței din București.

Ctitori și ctitorii

• Radu Colțea (clucerul) — nepotul marelui clucer Colțea Doicescu, fiu al lui Calotă banul Bozianu, atestat ca spătar mic între 1685 și 1703, trecut la cele veșnice cândva în 1707. Ctitorul primei biserici de lemn de pe amplasamentul actual, ridicată între 1725 și 1730 pe moșia Doiceștilor.
• Lazăr Kalenderoglu (Lazăr Kalinderu) — arendaș al Hanului Mănăstirii Colțea, de origine macedoneană, vorbitor al limbilor română, greacă și sârbă. Ctitorul actualei construcții din zid, ridicată între 1838 și 1841, sfințită la 30 august 1841 în zilele domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Tatăl lui Ioan Kalinderu.
• Ioan Kalinderu (1840–1913) — fiul ctitorului Lazăr Kalenderoglu. Jurist de formație, consilier regal, administrator al Domeniilor Coroanei, silvicultor, mare filantrop și președinte al Academiei Române. A administrat biserica din averea proprie a familiei la începutul secolului al XX-lea. Sursa documentară principală: Oliver Velescu, Ion Kalinderu – Documente și mărturii, București, Ed. Oscar Print, 2014.

Familia Doicești – ctitori prezumtivi

• Udrea clucerul Doicescu — ucis la 17 februarie 1655 în răscoala seimenilor și dorobanților. Dorise transformarea curții sale și a paraclisului din lemn în mănăstire, deziderat transmis fratelui său.
• Colțea clucerul Doicescu — fratele lui Udrea, care a dat numele mahalalei, al Spitalului Colțea, al Bisericii Colțea și al Hanului Colțea. A închinat Mitropoliei Ungrovlahiei propria sa ctitorie. Prezumat a fi ridicat al doilea paraclis al Doiceștilor înainte de 1698, posibil predecesorul direct al bisericii de lemn atestată din 1725.

Donatori și ctitori ai lucrărilor

• Dimitrie din Veria — negustor de origine macedoneană, donator al celei mai vechi atestări de patrimoniu mobil a lăcașului: icoana Sfântului Mare Mucenic Mina, datată iulie 1749.
• Nadejda Ganeva și Velin Ganev — au donat în 2011 Bisericii Ortodoxe Bulgare o proprietate la Snagov, în legătură cu activitatea comunității bulgare de la Sfântul Ilie.

Patriarhi și ierarhi

• Patriarhul Justinian Marina — Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (1948–1977), cel care a propus Sfântului Sinod, în ședința din 7 iunie 1954, cedarea Bisericii Sfântul Ilie – Kalinderu comunității bulgare din București. A co-resfințit lăcașul la 26 octombrie 1954.
• Patriarhul Kiril al Bulgariei — Patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare (1953–1971), co-celebrant al resfințirii din 26 octombrie 1954. Prezent la București alături de Patriarhul Justinian la ceremonia de predare a lăcașului comunității bulgare.

Preoți

• Protosinghelul Gherontie Tomescu — adus de la Mănăstirea Ghighiu, slujea la Biserica Sfântul Ilie începând cu 1 mai 1904, în perioada administrării Kalinderu.
• Gabriel Grigorescu — numit preot paroh al parohiei reînființate Sfântul Ilie – Hanul Colței prin decizia Permanenței Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor din 31 martie 2009. A condus lucrările de consolidare și restaurare din 2012–2015 și revendicarea proprietăților confiscate.
• Petăr Totev — preot bulgar care a continuat activitatea pastoral-misionară pentru credincioșii ortodocși bulgari din București, alături de preotul paroh român, după 2009.

Pictori și restauratori

• Maestrul Nicolae Stoica — pictor, autorul icoanelor Sfinților Apostoli Petru și Pavel din nișele fațadei de vest, realizate cu ocazia renovării din 1953–1954. A dres totodată zugrăvelile interioare deteriorate.
• Pictorița Bilțiu-Dăncuș — a realizat lucrările de curățare a picturilor interioare și exterioare în 1998–1999, conform avizului Ministerului Culturii. Lucrările sunt documentate în Arhiva INP, Fond CPPCN-DMI, Dosarul "Biserica Sf. Ilie – Bulgară / 1998".
• Dorin Handrea — restaurator expert, proiectant al lucrărilor de conservare-restaurare a iconostasului, amvonului și tronului arhieresc (2017–2021).
• Dan-Iacob Handrea — restaurator colaborator în cadrul proiectului de restaurare a iconostasului, amvonului și tronului arhieresc (2017–2021).
• Sultana-Ruxandra Polizu — expert restaurator pictură pe lemn, asistent universitar, responsabilă cu documentația fotografică a lucrărilor de restaurare a iconostasului (2017–2021).

Istorici și cercetători

• Dionisie Fotino (cca 1777–1821) — istoric și cronicar grec activ în Principatele Române, autorul lucrării Istoria generală a Daciei (1818). A consemnat că biserica Sfântul Ilie se afla în curtea Hanului Colțea.
• Gheorghe Negulescu-Batiște — preot și istoriograf, autorul studiului "O pagină din istoria Bucureștilor. Întemeierea mănăstirii și spitalului Colțea și înființarea bisericii Sf. Ilie. Hanul Colței", publicat în BOR, XLIV, 1926, nr. 2–3, p. 86. Primul cercetător care a atribuit ctitoria prezumtivă a unui paraclis pre-1725 familiei Doicești.
• George D. Florescu — secretar al Muzeului Municipal, genealogist și istoriograf, cel mai competent cercetător al istoriei proprietăților din centrul Bucureștiului. Autorul lucrării Din vechiul București. Biserici, curți boierești și hanuri între anii 1790–1791 după două planuri inedite (București, 1935), care documentează genealogia Doiceștilor și proprietățile lor în zona Colțea.
• George Potra (1905–1982) — istoric și arhivist, autorul lucrării Istoricul hanurilor bucureștene, sursă de referință pentru istoria Hanului Colțea.
• Oliver Velescu — autorul lucrării Ion Kalinderu – Documente și mărturii (București, Ed. Oscar Print, 2014), principala monografie dedicată fiului ctitorului.
• Lucia Stoica și Neculai Ionescu-Ghinea — autorii Enciclopediei lăcașurilor de cult din București, vol. I (București, Ed. Universalia, 2005), lucrare de referință care include o fișă a Bisericii Sfântul Ilie – Hanul Colței.

Bibliografie

• Stoica, Lucia; Ionescu-Ghinea, Neculai, Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, vol. I, Universalia, București, 2005. • (volum tipărit)
• Velescu, Oliver, Ion Kalinderu – Documente și mărturii, Oscar Print, București, 2014. • (volum tipărit)
• Florescu, George D., Din vechiul București. Biserici, curți boierești și hanuri între anii 1790–1791 după două planuri inedite, București, 1935. • (volum tipărit)
• Potra, George, Istoricul hanurilor bucureștene, București, 1985. • (volum tipărit)
• Negulescu-Batiște, Gheorghe, "O pagină din istoria Bucureștilor. Întemeierea mănăstirii și spitalului Colțea și înființarea bisericii Sf. Ilie. Hanul Colței", în BOR, XLIV, 1926, nr. 2–3, p. 86. • (volum tipărit)
• Ionașcu, I., Documente bucureștene privitoare la proprietățile mănăstirii Colțea din București, București, 1941. • (volum tipărit)
• Catagrafia Bisericilor Bucureștene la 1810, publicată de Alex. Lepădatu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1907. • (volum tipărit)
• Istoricul Bisericii Sfântul Ilie – Hanul Colței (sfantul-ilie.ro)
• Parohia Sfântul Ilie Hanul Colței (Protoieria Sectorului 3 Capitală)
• Biserica Sfântul Ilie – Hanul Colței din București (Wikipedia)
• Hanul Colțea, locul pe care nu l-au salvat nici rugăciunile călugărilor (b365.ro)
• Din trecutul Bisericii "Sfântul Ilie" – Hanul Colții din București (Ziarul Lumina)
• Biserica cu hramul Sfântul Ilie – Hanul Colței (monumentfor.ro)
• Once Upon A Time in Bucharest: Biserica Sfântul Ilie – Hanul Colței (ouatib.blogspot.com)
• Proiect de conservare-restaurare a iconostasului Bisericii "Sfântul Ilie" – Hanul Colței (sfantul-ilie.ro)
• Documente de arhivă
• Arhiva Institutului Național al Patrimoniului (INP), Fond CPPCN-DMI, Dosarul "Biserica Sf. Ilie – Bulgară / 1998".

Mai 2024: