Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane ca rețea
Arhitectură:

Ștefan Ciocârlan (ϯ)
(n. 1856 - d. 1937)


Specializare: proiectare |
Stil dominant: popular urban

Biserica Pitar Moș (Popa Ivașcu) (refacere 1898)
creștin-ortodoxe, 1-2 niveluri, 1795, clădiri de cult, monument clasa B
Blocul A. Marinescu, Maria Herter
2-5 niveluri, 7 apartamente, 1932, art deco, risc seismic U1
Blocul Societatății de Petrol Columbia
birouri, 2-5 niveluri, 1934, eclectic regional
Casa Adam Beyerley (anexe 1910)
case/vile, 1-2 niveluri, 1900, popular urban
Casa Banului Constantin Ghika (magazie, 1931)
case/vile, 1-2 niveluri, 1850, neoclasic
Arhitect Stefan Ciocarlan

Arhitectul Ștefan Ciocârlan

Ștefan Ciocârlan (1856–1937) a fost un arhitect român născut la 26 decembrie 1856, în București și decedat la tot la București, cu o carieră lungă, desfășurată între sfârșitul secolului al XIX-lea și perioada interbelică târzie. Este un nume mai puțin vizibil în istoriile “canonice”, dar apare constant în documentațiile profesionale și în repertoriile de arhitecți ca autor de clădiri urbane, de intervenții asupra unor imobile existente și ca funcționar tehnic important în administrația Capitalei. Se vorbește mai puțin despre dânsul astăzi, în mare parte deoarece cele mai importante lucrări ale sale au dispărut, una dintre clădiri în 1977, iar cealaltă recent, prin 2000.

În sursele consultate apar două formulări convergente, dar nu identice ca interval și instituție: enciclopedia MetaCult îl indică student la Școala de Arte Frumoase din Paris între 1883–1887. Arhiva de Arhitectură îl menționează ca diplomat al École des Beaux-Arts din Paris în 1886 și precizează că a studiat cu Julien Guadet. Dicționarului lui Vasile Țelea completează profilul printr-o specializare în arta decorativă și prin plasarea studiilor la Paris între 1880 și 1887, ceea ce sugerează o formare îndelungată, compatibilă cu traseele de școală și atelier din epocă.

Activitate profesională și rol în administrația Bucureștiului

Ciocârlan este prezent în sursele online ca membru fondator al Societății Arhitecților Români și este asociat cu constituirea acesteia în 1891. În același timp, apare ca unul dintre actorii importanți ai presei profesionale de arhitectură din România: este menționat drept colaborator sau contributor la reviste precum Analele Arhitecturii și Arhitectura, fiind indicat explicit ca participant la fondarea și redactarea lor. Ciocârlan este consemnat ca participant la apariția și consolidarea presei de arhitectură din România: Analele Arhitecturii și Arhitectura apar în sursele consultate ca publicații la care a contribuit, indicând și un rol de fondare/redactare. În același registru, este menționat ca membru fondator al Societății Arhitecților Români.

În administrația Capitalei, sursele consultate îl plasează în structurile tehnice ale Primăriei, începând cu anul 1897, ca arhitect în Direcțiunea Lucrărilor Tehnice (Serviciul Studiilor), și de asemenea șef al serviciului alinierilor în Primăria Capitalei pentru un interval foarte lung (1897–1925), cu întreruperi. Arhiva de Arhitectură păstrează și detalii rare, de tip „fișă de practică”: sediul profesional în str. Orientului nr. 9, domiciliul în Calea Moșilor nr. 159 și un episod de „echivalare”/ recunoaștere administrativă târzie (cerere depusă în 1932, acceptată în mai 1933), ceea ce indică o biografie profesională care a traversat schimbări instituționale majore în organizarea profesiei.

Profil profesional și caracteristici ale arhitecturii practicate

Ciocârlan este descris explicit ca adept al arhitecturii eclectice, o etichetă care se potrivește cu perioada sa de maturitate profesională și cu tipologia lucrărilor urbane de final de secol XIX și început de secol XX. Profilul său, așa cum reiese din ansamblul informațiilor, este mai degrabă cel al unui arhitect „de practică” și al unui tehnician al orașului, capabil să lucreze în registre stilistice diferite, să proiecteze clădiri publice sau utilitare (școli, spitale), dar și să gestioneze intervenții punctuale asupra fondului construit existent (anexe, supraetajări, corpuri noi în curți, garaje), adică exact genul de lucrări care definesc evoluția reală a orașului, chiar dacă rămân mai puțin vizibile în istoriile de sinteză.

Un nucleu coerent al intereselor sale se leagă de cultura profesională: implicarea în reviste și în organizația arhitecților, dar și de preocuparea pentru conservarea patrimoniului. În informația vehiculată online apare un text programatic despre „Clădirile vechi”, cu accent pe obligația morală și civică a conservării, un discurs foarte timpuriu în raport cu practica obișnuită a demolărilor și modernizărilor agresive din București.

Lucrări și intervenții cunoscute

Clădiri publice și administrative (și lucrări cu caracter public temporar)

  • Clădirea ziarului Adevărul (Palatul Presei), Strada Sărindar (astăzi C. Mille), București, atribuită lui Ștefan Ciocârlan în repertoriile consultate; este și exemplul folosit pentru caracterizarea lui ca adept al eclectismului.
  • Clădirea ziarului L’Independence Roumaine, Calea Victoriei, București; menționată ca proiect de Ciocârlan în MetaCult și Arhiva de Arhitectură, cu localizare în zona colțului cu Edgar Quinet în descrierea Arhivei de Arhitectură.
  • Decorarea Gării de Nord (București), realizată în 1896 cu ocazia vizitei împăratului Franz Joseph; lucrare de decorare/amenajare festivă, relevantă pentru specializarea sa în zona decorativă
  • Școala primară „General Adrian”, Piața Sf. Vineri, București, 1890.

Reședințe și vile particulare, blocuri de locuințe (inclusiv intervenții punctuale)

  • Casa Adam Beyerley, București, Grigore Alexandrescu 31, intervenții/anexe (1910)
  • Casa cond. N. Form, supraetajare corp (1926).
  • Casa N. Ionescu, imobil nou în curte + garaj (1928).
  • Grigore Alexandrescu 52, supraetajarea unui corp din curte (1926).
  • Casa Banului Constantin Ghika, magazie (1931; clădire inițială datată 1850).
  • Blocul A. Marinescu / Maria Herter, București, Bd. Lascăr Catargiu 7, 1932.

Clădiri nerezidențiale, comerciale și servicii

  • Fostul Hotel Bruxelles, București, Strada Sf. Vineri; menționat ca proiect al lui Ciocârlan în MetaCult și Arhiva de Arhitectură.
  • Blocul Societății de Petrol Columbia, clădire nerezidențială, 1934.
  • Spitalul din comuna Balaci, județul Teleorman.
  • Spitalul din Periș, județul Ilfov, 1929; menționat în Arhiva de Arhitectură.
  • Școala Normală, Iași, 1890.
  • Hotel „Ștefănescu”, Băile Govora, județul Vâlcea, 1935; (cu formula „fostul Hotel Ștefănescu”).

Cele mai importante lucrări ale arhitectului Ștefan Ciocârlan, acum dispărute

Palatul ziarului L’Indépendance Roumaine

Palatul ziarului L’Indépendance Roumaine a fost sediul unui important jurnal de limbă franceză din București, activ în epoca modernizării accelerate a orașului și a vieții publice. În memoria urbană, clădirea a fost cunoscută simplu și ca „Independance” și a funcționat nu doar ca spațiu editorial, ci și ca loc de evenimente culturale. Imobilul era situat pe Calea Victoriei (fostul Pod al Mogoșoaiei) la nr. 46 (fost nr. 56), în segmentul central al arterei, într-o zonă unde s-au succedat, în timp, clădiri reprezentative și pasaje comerciale. Descrierile istorice îl plasează în dreapta Hanului și Sălii Bossel, în proximitatea locului unde, în 1913, se va construi Palatul Societății Imobiliara cu Pasajul Imobiliara (astăzi Pasajul Victoria) și vis-à-vis de Hotelul Oteteleşanu, pe locul căruia se va ridica ulterior Palatul Telefoanelor (1929–1934).

Clădirea era considerată deja existentă în jurul anului 1875, fiind asociată cu consolidarea presei francofone din Capitală și cu apariția ziarului L’Indépendance Roumaine (publicație începută în 1875, conform datelor bibliografice). Asocierea cu arhitectul Ștefan Ciocârlan se referă, probabil, la niște intervenții ulterioare. În interior a funcționat administrația jurnalului, iar clădirea a devenit un punct de referință al vieții publice și mondene prin ceea ce se întâmpla acolo, nu doar prin activitatea editorială.

Element distinctiv: „dorobanțul de tuci” și ceasul de pe fațadă! Un element devenit celebru în evocările Bucureștiului a fost figura de pe fațadă, amplasată deasupra balconului: „dorobanțul de tuci care bătea orele”. Acesta era un ceas-sculptură realizat de sculptorul Ettore Ferrari (1848–1929), conceput ca omagiu adus ostașilor români din Războiul de Independență din 1877. Prin poziționare și funcție, obiectul devenea un reper urban vizibil și o mică „scenă” publică a timpului orașului.

1896: prima proiecție cinematografică din București. În octombrie 1896, în Palatul ziarului L’Indépendance Roumaine a avut loc „reprezentațiunea high-life a cinematografistului Lumière”, considerată prima proiecție cinematografică din București. Momentul a fixat clădirea în istoria începuturilor cinematografului local: sediul unui ziar devine, temporar, sală de spectacol a noii tehnologii vizuale, înainte ca proiecțiile să capete spații dedicate.

Schimbări de destinație: Sala Mozart și viața culturală. După încetarea apariției ziarului, clădirea a continuat să funcționeze ca spațiu cultural, găzduind expoziții de pictură sub numele de Sala Mozart. În aceeași zonă imediată se aflau și spații comerciale legate de viața artistică, inclusiv un magazin de muzică menționat în evocări ca Orfeu, ulterior Romanța și Feder, în vecinătatea intrării către sala Comedia (apoi Majestic, astăzi Odeon).

Proprietar și episodul Lahovary–Filipescu. Imobilul este asociat cu George Em. Lahovary, proprietar al ziarului și personaj foarte vizibil al presei și politicii de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Conflictul publicistic dintre Lahovary și Nicolae Filipescu a escaladat până la duelul din 1897, în urma căruia Lahovary a murit, episod care a rămas unul dintre cele mai comentate dueluri din România modernă.

Dispariție și înlocuire după 1977: Blocul Comedia. După cutremurul din martie 1977, pe locul fostului sediu al ziarului L’Indépendance Roumaine a fost construit Blocul Comedia. În acest fel, clădirea istorică a dispărut din țesutul construit, dar a rămas prezentă în memoria urbană prin poveștile despre ceasul de pe fațadă, începuturile cinematografului și traseele culturale ale Căii Victoriei.

Palatul ziarului „Adevărul” (cunoscut și ca „Palatul Presei”), Strada Sărindar

Clădirea cunoscută ca Palatul ziarului „Adevărul” sau Palatul Presei era sediul istoric al unuia dintre cele mai influente cotidiene românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în epoca interbelică. Imobilul se afla pe Strada Sărindar nr. 9–11 (astăzi Strada Constantin Mille), în zona centrului Capitalei, între Calea Victoriei și Grădina Cișmigiu, în imediata apropiere a Cercul Militar și a altor clădiri importante ale orașului. În contextul urban, Sărindar era una dintre arterele principale ale Capitalei, cu un amestec dens de funcțiuni sociale și culturale.

Palatul a fost proiectat de arhitectul Ștefan Ciocârlan în stil eclectico-monumental, inspirat de modelul clădirii „Le Figaro” din Paris, și a fost finalizat și inaugurat în anul 1898. Clădirea a fost concepută ca un „palat al presei”, cu funcțiuni complexe adaptate activității unui cotidian modern: redacție, tipografie, arhive, bibliotecă și spații administrative.

Construcția nu a fost doar un sediu editorial: Palatul Adevărul a găzduit între altele redacția zilnicului, birourile administrative, tipografia, arhivele și o bibliotecă. Imaginea publică a ziarului reflectată de clădire era una de reprezentare modernă a presei, iar interiorul era decorat și amenajat cu elemente sugestive pentru acest rol. În primele decenii ale secolului XX, aici se tipăreau nu doar „Adevărul”, ci și publicații conexe precum „Dimineața”, „Adevărul Literar și Artistic”, „Realitatea Ilustrată” și altele, consolidând locul ca epicentru al jurnalismului românesc. Inaugurarea Palatului Adevărul a avut loc pe 3 mai 1898, în prezența a peste 500 de invitați de seamă ai epocii, inclusiv scriitori, oameni politici și personalități culturale. Acest moment a reprezentat nu doar deschiderea unui sediu de presă, ci și o declarație de forță a ziarului în viața publică românească.

Istoria ulterioră și modificări: deși inițial edificiul era construit pentru a răspunde cerințelor unei redacții moderne, în deceniile următoare a fost extins și adaptat pe măsură ce activitățile ziarului și ale publicațiilor afiliate au crescut. În perioada Primului Război Mondial clădirea a fost requisitionată de autorități străine pentru a tipări ziare proprii, iar după război a continuat să funcționeze ca sediu al conferințelor de presă, tipografiilor și birourilor editoriale. Până în anul 1951, când ziarul „Adevărul” a fost suprimat de regimul comunist și transformat în alte publicații, palatul a rămas simbolul centrului de presă românesc.

Clădirea era remarcată pentru dimensiunea sa și pentru arhitectura bogată, reflectând caracterul palatin al sediului unei publicații de rang. Inspirându-se din clădirea Figaro din Paris, proiectul de la Sărindar a combinat elemente de monumentalitate cu funcționalitatea necesară pentru activitate tipografică și editorială. Interiorul era amenajat cu spații largi dedicate birourilor, bibliotecii și tipografiei. Fotografiile de epocă arată o structură cu fațadă articulată și decoruri sugestive pentru rolul său de „templu al presei”.

Degradare, demolare și situația actuală: în ultimele decenii înainte de demolare, clădirea intrase într-un stadiu avansat de degradare și abandon, rămânând un simbol discutat al patrimoniului pierdut al Capitalei. În anul 2021, după decenii de deteriorare și fără intervenții de restaurare eficiente, Palatul Adevărul a fost demolat complet, iar în locul său este planificată construcția unui nou imobil mixt de birouri și magazine.

Semnificație culturală și socială: Palatul Adevărul a fost mult timp considerat „leagănul presei românești” și a jucat un rol central în dezvoltarea jurnalismului modern din România. Sub conducerea lui Constantin Mille, publicațiile găzduite aici au introdus tehnici noi de tipărire, au adus în fața publicului noi formate și au găzduit figuri marcante ale gazetăriei românești. Clădirea rămâne un punct de referință în memoria colectivă a Capitalei, chiar și după dispariția fizică.

Locul fostului Palat Adevărul se află în prezent în fază de transformare urbană, iar viitoarea construcție indică continuarea funcțiunilor de birouri și comerț în zona centrală a orașului. Blocul Comedia, construit după cutremurul din 1977 pe terenuri învecinate, precede demolarea clădirii istorice și marchează evoluțiile urbane ale zonei Sărindar–Constantin Mille.

Note: Pentru Ciocârlan există o fișă de arhitect în Arhiva de Arhitectură care include date concrete despre sediu profesional și domiciliu, precum și indicii despre documente administrative și despre recunoașterea studiilor. MetaCult indică explicit poziția sa în Direcțiunea Lucrărilor Tehnice a Primăriei, un indiciu important pentru cercetare în arhive municipale și fonduri de autorizații/alinieri.

Referințe


Cât de utilă este această informație? Vă rugăm să votați apăsând pe o steluță...
Property Index