Arhitectul Nicolae (Nicu) P. Georgescu
Nicolae (Nicu) P. Georgescu (17 martie 1892, București – 1987) a fost arhitect român activ mai ales în perioada interbelică și în anii ’40, asociat cu o zonă de modernism urban cu accente Art Deco, dar și cu o versatilitate stilistică tipică epocii, care îl duce atât spre formule neoromânești, cât și spre un registru mediteraneean, inclusiv cu influențe Littorio. În documentele și fișele de specialitate este prezentat ca autorul sau coautorul unor lucrări publice și rezidențiale notabile în București și în țară, precum și ca participant la concursuri de arhitectură premiate.
Nicolae (Nicu) P. Georgescu s-a născut la București, în anul 1892 (în unele sinteze este indicată data 17.03.1892) și a decedat în 1987. Este menționat ca fiu al lui Petre și al Mariei. În sursele consultate este menționat un frate arhitect, Pascal Georgescu (1905–1975), asociat cu funcții în administrația Capitalei (inclusiv roluri de arhitect-șef).Activitatea lui documentată este plasată preponderent în România (București, Sibiu, Cluj și alte localități).
Notă: este important de delimitat de arhitectul „Nicolae Georgescu” prezentat în alte fișe biografice: aici este vorba despre Nicolae P. Georgescu, cunoscut în mediul profesional și în documente ca „Nicu Georgescu”, cu un portofoliu și un traseu distinct.
Formare și începuturi profesionale
Este consemnat ca absolvent al Școlii de Arhitectură din București în 1919, după o întrerupere a studiilor în contextul războiului (într-o variantă biografică) și, în altă sinteză, ca absolvent al Școlii Superioare de Arhitectură din București în 1920. Diferența de un an apare frecvent în repertorii interbelice și dicționare, fără a altera concluzia principală: formarea sa este cea a Școlii bucureștene de arhitectură, la finalul deceniului al doilea al secolului XX. În 1933 s-a înscris în Corpul Arhitecților din România.
După absolvire, și-a început activitatea într-un context profesionist foarte dinamic: în primii ani postbelici, arhitecții tineri combinau adesea activitatea din birouri/întreprinderi de construcții cu participarea la concursuri, proiecte private și colaborări editoriale. În cazul lui Nicu Georgescu, traseul profesional este descris ca fiind unul mixt: perioadă de lucru în cadrul unei companii importante de construcții („Construcția Modernă”), urmată de o etapă consistentă de practică privată (în care își conturează repertoriul stilistic), apoi reorientarea către instituții de stat după război.
Este menționat cu sediu de lucru în București, pe strada Pictor Mirea nr. 10, într-un imobil descris ca având o factură modernist-mediteraneeană, fapt care leagă în mod direct biografia sa profesională de propriul său proiect de locuire și reprezentare. Această adresă are și o semnificație urbană: strada Pictor G. D. Mirea este descrisă (în literatura recentă de popularizare cu bază documentară) drept un fel de „expoziție” de arhitectură mediteraneeană bucureșteană, iar prezența unei lucrări semnate de Nicu Georgescu la nr. 10 este punctată explicit.
Rol profesional, poziționare în breaslă și activitate editorială
Nicu Georgescu este prezentat ca o personalitate cu vizibilitate în breaslă, inclusiv prin implicare instituțională: a fost membru în Consiliul Corpului Arhitecților din România (1932–1935). În paralel, a avut o relație directă cu mediul editorial profesional: colaborator al Revistei Arhitectura și secretar de redacție (1924–1925). Această dublă prezență – proiectare + breaslă + publicații – îl plasează în nucleul arhitecților interbelici care funcționau nu doar ca autori de clădiri, ci și ca vectori de profesionalizare și circulație a ideilor de arhitectură.
În 1971 este consemnată o contribuție editorială: redactarea capitolului despre arhitectul Cristofi Cerchez, în volumul „Mari arhitecți”, realizată împreună cu Cristina Cerchez Colbazi (fiica arhitectului Cristofi Cerchez), la Editura Meridiane, București. Această apariție târzie indică o continuitate a interesului său pentru istoria profesiei și pentru recuperarea figurilor fondatoare ale arhitecturii românești moderne. În același registru al practicilor artistice complementare, este menționat că a lăsat numeroase acuarele și desene de arhitectură, ceea ce îl plasează într-o tradiție interbelică a arhitectului care desenează și documentează, dincolo de practica strict tehnică a proiectării.
Profil arhitectural și stilistic
Arhitectul Nicolae (Nicu) P. Georgescu este asociat în mod recurent cu modernismul de tip Art Deco, mai ales în zona clădirilor urbane din București, inclusiv imobile de raport și ansambluri administrative cu expresie geometrizantă, ritmuri verticale, suprafețe nete și detalii de epocă specifice. În același timp, este descris ca rezonând și cu stilul neoromânesc, inclusiv prin lucrări publice de mare vizibilitate, unde registrul poate fi citit ca o sinteză între modernitatea programului și un vocabular cu referințe naționale. O a treia direcție, foarte importantă în cazul lui, este curentul mediteraneean, documentat prin lucrări identificate în București, inclusiv una considerată inedită în cadrul cercetării recente, precum și prin propria locuință, descrisă ca mediteraneeană cu influențe Littorio. În acest registru apar elemente precum loggii, pergole, volumetrii articulate de terase și un anumit tip de plastică a fațadelor, asociată în epocă atât cu imaginarul sudic, cât și cu un modernism mai „cald”, opus austerității funcționaliste stricte.
În literatura și presa culturală recentă, sunt reluate aceste atribuiri stilistice, iar câteva dintre lucrările sale sunt folosite ca repere pentru discutarea mediteraneeanului interbelic din București (inclusiv exemple asociate străzii Visarion și casei Maria Panizil). Nicu Georgescu este caracterizat printr-o practică stilistică coerentă, dar plurală: a lucrat în registrul neoromânesc (inclusiv în formula monumentală pentru clădiri publice); a practicat modernismul cu inflexiuni Art Deco (mai ales în proiecte urbane și administrative); a proiectat și în curentul mediteranean, cerut de mediile înstărite ale Bucureștiului anilor 1930–1940, în special în variante „hispanice” sau mediteraneene cu detalii decorative adaptate.
În analiza unor lucrări reprezentative, se insistă asupra modului în care îmbină modernismul (inclusiv elemente asociabile Art Deco-ului) cu vocabularul mediteranean: nu doar prin compoziția fațadelor, ci și prin detalii de iluminat și articulări spațiale (de exemplu, soluții de tip scafe de lumină, integrate într-un context mediteranean, mai rar întâlnite la acest tip de case).
Perioada interbelică, în timpul războiului și după 1945: tipuri de comenzi și lucrări reprezentative
În perioada de practică privată (în special la mijlocul anilor ’30), Nicu Georgescu realizează atât proiecte publice/administrative, cât și locuințe urbane și vile. Este menționat ca autor al unor lucrări considerate azi repere: un bloc timpuriu pe Calea Victoriei (1924), prezentat drept primul bloc de locuințe de pe arteră, asociat cu „Construcția Modernă”; proiecte administrative și edilitare (inclusiv ansambluri de hale și piețe, proiecte de primării/edilitare), care îl poziționează în zona arhitecturii publice interbelice; locuințe și vile urbane, unele în registru mediteranean (inclusiv reședințe în zone centrale și de elită).
În ceea ce privește curentul mediteranean, sunt invocate explicit câteva lucrări: casa Afrodita și Ion Dumitrescu (str. Visarion nr. 15), menționată ca fiind astăzi afectată prin intervenții; o vilă pe str. Muzeul Zambaccian nr. 12 (menționată și ca „fostă Demetriade”); reședința/lucrări asociate str. Pictor G. D. Mirea nr. 10, prezentată ca o combinație de modernism și detalii mediteraneene.
Pentru anii celui de-al Doilea Război Mondial, este menționată mobilizarea, cu ieșire din armată în 1944 cu gradul de căpitan. După război, traseul urmează tiparul multor arhitecți rămași în țară: trecerea către instituții/întreprinderi de stat, proiectare de construcții civile și industriale, colaborări punctuale. Sunt indicate, ca repere, diverse structuri de proiectare/șantiere și institute unde a lucrat ca salariat.
Vila „Maria Ponizil” și tema palatului mediteranean (1942)
Un caz foarte bine documentat în monumentala lucrare a lui Mădălin Ghigeanu este vila „Maria Ponizil” (str. Mihai Eminescu nr. 56), autorizată în 1942. Este descrisă ca una dintre cele mai reprezentative lucrări ale stilului mediteranean de factură hispanică din București. Particularitatea proiectului este că nu pornește de la un teren „gol”, ci dintr-o situație existentă: proiectul este prezentat ca o extindere și supraînălțare (cu modificări de fațade) a unei construcții preexistente, probabil modestă, de tip „casă-vagon” specifică parcelărilor mai vechi. Rezultatul final este un volum considerabil, descris ca un „adevărat palat” (circa 600 mp), care marchează vizual zona. În lectura spațiilor și a detaliilor, sunt discutate: living pe două niveluri bine vitrat și luminat, adaptarea la constrângeri existente, precum și detalii care trimit la modernismul Art Deco (inclusiv soluții de iluminat cu scafe pentru tuburi de neon), rar întâlnite la casele mediteraneene. Clădirea ajunge ulterior în zona biografică a Bucureștiului cultural-politic: după 1960 este asociată ca reședință a scriitorului Eugen Barbu și a actriței Marga Barbu, în contextul locuirii în clădiri naționalizate.
Studii, publicații și contribuții scrise, premii și concursuri
Pe latura editorială, în afară de activitatea din Revista Arhitectura (colaborator, apoi secretar de redacție în anii 1924–1925), este menționată o contribuție publicistică mult mai târzie: un capitol despre arhitectul Cristofi Cerchez, realizat împreună cu Cristina Cerchez Colbazi, într-un volum apărut la Editura Meridiane (1971). Acest tip de contribuție arată interesul pentru istoria arhitecturii și pentru recuperări biografice/critice ale arhitecților români.
În sinteze sunt menționate premii obținute în cadrul unor concursuri (de exemplu pentru un internat la Năsăud, Camera de Comerț și Industrie din Iași, proiecte pentru camere de comerț și primării), unele în colaborare cu arh. L. Teodosiu. Chiar și atunci când nu sunt detaliate execuțiile efective, această listă indică o prezență consecventă în cultura concursurilor interbelice. Este consemnat un palmares relevant în concursuri de arhitectură: În 1924 obține Premiul al II-lea la Concursul Internatului de băieți din Năsăud, cu proiectul având motto-ul „Coșbuc”, împreună cu arhitectul L. Teodosiu; În 1925 obține Premiul I pentru proiectul Camerei de Comerț și Industrie din Iași; În 1926 obține Premiul al II-lea pentru proiectul Palatului Comunal din București.
Aceste premii îl poziționează ca participant competitiv la comenzi publice importante ale epocii, chiar și atunci când proiectele nu au fost materializate integral sau au rămas la nivel de concurs.
Lucrări și clădiri proiectate (sinteză)
Portofoliul său cunoscut acoperă atât clădiri publice și administrative, cât și locuințe și imobile de apartamente, plus lucrări de infrastructură comercială (hale/piețe). Este documentată activitatea în București, dar și în afara capitalei, cu exemple în Sibiu și Cluj, respectiv în zona rurală (conac). Apar și colaborări repetate, în special cu arhitecți precum George Cristinel, L. Teodosiu și, într-un caz timpuriu, cu Grigore Cerkez.
Clădiri publice și administrative
Reședințe și vile particulare
Lucrări în afara Bucureștiului și colaborări
În materialele biografice sunt menționate explicit colaborări cu George Cristinel (pentru proiectul primăriei din Banu Manta), cu L. Teodosiu (pentru unele locuințe și atribuiri suplimentare), precum și cu Grigore Cerkez (într-o lucrare din 1923). Există și un set de lucrări atribuite sau considerate realizate în colaborare, unde documentarea indică autorie comună sau o participare la proiectare, fără ca toate detaliile să fie fixate în același grad de certitudine pentru fiecare obiectiv. Nicolae (Nicu) P. Georgescu (menționat frecvent și ca Nicu Georgescu) rămâne în memorie, în special, ca autor (între altele) al proiectului pentru vila „Maria Ponizil” (str. Mihai Eminescu nr. 56, 1942) și coautor al Primăriei Sectorului 1 (fosta primărie a „Sectorului de Verde”, Bd. Banu Manta 9–15).
Referințe
Revista Arhitectura 1931