Arhitectul și inginerul Nicolae Cuțarida
Nicolae Cuțarida (scris frecvent și Cutzarida în presa vremii, 1854-1929) a fost una dintre figurile reprezentative ale mediului tehnic și antreprenorial bucureștean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Inginer de formație, menționat în unele articole și ca arhitect, el aparține generației de constructori care au contribuit direct la modernizarea materială a Capitalei. Fișa „Arhiva de arhitectură” și articolul Oanei Marinache indică studii de inginerie la Politehnica din Zürich (1879). Nicolae Cuțarida este menționat în sursele consultate ca inginer și antreprenor de lucrări cu activitate relevantă în arhitectura Bucureștiului, cunoscut mai ales pentru intervențiile la Casa Monteoru (1887–1889) și pentru implicarea în realizarea Palatului de Justiție (1890–1895), ca colaborator al arhitectului Ion Mincu.
Conform fișei „Arhiva de arhitectură”, Nicolae Cuțarida era fiul pitarului Vasilache C. Cuțardia și al Elenei Viroșanu; este menționat că a avut două surori (Mari și Fosa) și un frate (Jean). Aceeași sursă menționează două căsătorii: în 1881 cu o „baronesă” (numele apare nesigur/posibil deformat în sursă), de care ar fi divorțat, apoi recăsătorirea în 1893 cu Zoe Davila (1868–1943), fiica dr. Carol Davila, descendentă, pe linie maternă, din familia Racoviță. Această căsătorie îl propulsează pe Cuțarida în proximitatea unor nume importante din elita românească. În ceea ce privește copiii: sursa indică lipsa copiilor din prima căsătorie și cinci copii din a doua: Radu, Dinu, Niculae, Anna și Elena.
În plus, articolul Oanei Marinache (Adevărul) consemnează aceeași structură de familie și adaugă context de afaceri (inclusiv relații financiare și ipoteci) care leagă numele Cuțarida de familia Chrissoveloni și de activitățile industriale (fabrica de cărămidă). Nicolae Cuțarida provenea dintr-o familie de origine greacă, numele fiind pus în legătură cu forma Koutsaridis, relativ răspândită în mediul elen. Articolele de epocă sugerează integrarea familiei în burghezia comercială bucureșteană, iar alianțele matrimoniale confirmă această poziționare socială.
Un moment esențial în biografia sa profesională îl constituie anul 1881, când înființează la București o „fabrică sistematică” de cărămizi. Amplasată la marginea orașului, în zona Calea Griviței – Militari – Basarab, fabrica exploata lutul dintr-un teren vast, iar excavațiile rezultate au generat o adâncitură de mari proporții. Aceasta avea să fie cunoscută în timp sub numele de „Groapa lui Cuțarida”. Inițial o simplă consecință a activității industriale, groapa a devenit ulterior un spațiu insalubru, transformat în depozit de deșeuri, apoi asanat și convertit, în perioada postbelică, în parc. Prin romanul Groapa al lui Eugen Barbu, toponimul a intrat definitiv în imaginarul cultural românesc, legând numele inginerului de o realitate urbană devenită simbol literar.
Presa vremii îl menționează și în contexte familiale. Mama sa , Elena Viroșanu, a murit la 62 de ani, consemnat într-un anunț funebru care îl prezintă explicit drept „arhitectul Nicolae Cuțarida”. Familia era numeroasă și bine reprezentată în mediul bucureștean, iar numele apare frecvent în anunțuri sociale și necrologuri. Un fiu al său, Radu Cuțarida, este menționat ca pilot militar, rănit în Primul Război Mondial, semn al integrării familiei în structurile moderne ale statului român. Un alt anunț din 1922 consemnează moartea tânărului Nicolae M. Cutzarida, în vârstă de 18 ani, înmormântat la cimitirul Bellu, ceea ce indică existența unei ramuri familiale active și în generația următoare.
Activitate profesională și rol în arhitectura Bucureștiului
În sursele consultate, Cuțarida apare mai ales ca inginer/antreprenor de lucrări și proiectant pentru clădiri civile, cu o practică legată de șantiere majore și de dosare de autorizație din arhivele Primăriei București (ex.: cazul Lipscani). Este indicat ca implicat în Casa Monteoru (restaurare/renovare radicală, 1887–1889, alături de Ion Mincu) și în Palatul de Justiție (antrepriză/execuție în cadrul echipei conduse de Ion Mincu, după planurile francezului Albert Ballu).
Un element important al profilului său este componenta industrială: înființarea unei fabrici de cărămidă (în sursele web: comuna Militari), asociată cu excavațiile care au generat toponimul „Groapa lui Cuțarida” (azi legat de zona Parcului Cireșarii, în formulările din surse). De asemenea, a fondat o antrepriză cu C.Olănescu, cu sediul în strada Regală nr. 19, prin intermediul căreia a realizat şi Palatul de Justiţie din Bucureşti, după planurile arh. A. Ballu şi ale lui Ion Mincu. În 1885 biroul său se găsea în str. Regală nr. 4. Nicolae Cuțarida a fost membru al Societății Politehnice din România începând cu anul 1882 și membru al Societății Arhitecților din România din 1892. În august 1905 este menționat în presă ca „consilier comunal al Bucureștiului”, fapt care indică implicarea sa în viața administrativă a Capitalei.
Din datele disponibile, Cuțarida este asociat cu intervenții de renovare/reamenajare cu limbaj eclectic francez (Casa Monteoru, conform descrierilor din presă); cu proiectare și/sau coordonare de lucrări pentru imobile urbane cu funcțiuni comerciale și rezidențiale (Lipscani, case particulare, imobile de raport), documentate prin autorizații și dosare tehnice de epocă; lucrări tehnice și utilitare (hale, ateliere, magazii, cazărmi), sugerând un profil de inginer constructor antreprenor cu practică variată.
Lucrări și proiecte documentate
"In aceeaşi perioadă N. Cuţarida proiectează şi construieşte Liceul Sfîntul Gheorghe pe Calea Victoriei. Clădirile şcolare mult timp adăpostite în spaţii improvizate, alcătuiesc unul dintre programele solicitate acum, mai ales după acordarea unor fonduri speciale în bugetul anilor 1884/1885. Astfel, pe lîngă liceul amintit, se construieşte Liceul externat, viitorul liceu Lazăr, sau Şcoala centrală de fete, opere ale arhitecţilor români F. Montureanu şi I. Mincu. Prima clădire citată, şi anume Liceul Sf. Gheorghe, adoptă un plan sinuos, determinat şi de amplasare, dar şi de negăsirea soluţiilor celor mai fericite de rezolvare, circulaţia fiind greoaie, cu ştrangulări şi neclarităţi de sensuri. Faţada, oglindind interiorul, îşi modifică ritmul deschiderilor, singura unitate fiind dată de folosirea aceloraşi profiluri pentru fiecare cat." (Cezara Mucenic)
Nicolae Cuțarida (sinteză)
Nicolae Cuțarida (1854–1929) a fost una dintre figurile importante ale ingineriei și antreprizei de construcții din Bucureștiul sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX, contribuind decisiv la realizarea unor clădiri reprezentative și la dezvoltarea infrastructurii urbane moderne. Format ca inginer la Politehnica din Zürich, unde studiază în jurul anului 1879, Cuțarida aparține acelei generații tehnice care a introdus metode moderne de construcție în România, lucrând în strânsă colaborare cu arhitecți de prim rang, în special Ion Mincu. Activitatea sa se situează la intersecția dintre inginerie, antrepriză și dezvoltare imobiliară. Devine cunoscut mai ales prin implicarea în realizarea unor proiecte majore ale Capitalei, precum Casa Monteoru (1887–1889) și Palatul de Justiție din București (1890–1895), unde a avut rol de antreprenor și colaborator tehnic.
Pe lângă aceste lucrări emblematice, Cuțarida desfășoară o activitate extinsă în construcții civile și urbane: case particulare, intervenții asupra unor imobile existente, clădiri publice, ateliere, licee și lucrări edilitare. Din cercetările de arhivă reiese implicarea sa în numeroase proiecte din București în anii 1880–1890, inclusiv locuințe urbane, cazărmi, clădiri educaționale și lucrări de infrastructură. Un rol important în activitatea sa îl joacă și componenta industrială. În 1895 înființează o fabrică de cărămizi în zona Militari–Grivița, exploatând resursele locale de argilă; ulterior, fabrica produce și tuburi de beton, contribuind la modernizarea tehnică a construcțiilor bucureștene. Această activitate îl plasează printre pionierii industrializării materialelor de construcție în România.
În paralel, Cuțarida dezvoltă și o antrepriză de construcții împreună cu C. Olănescu, implicată inclusiv în execuția Palatului de Justiție, după planurile arhitecților A. Ballu și Ion Mincu. Activitatea sa demonstrează rolul central al antreprenorului în epocă, ca intermediar între proiect și execuție. Relațiile sale cu marile familii ale epocii sunt relevante: documentele indică legături financiare și profesionale cu familia Chrissoveloni, inclusiv ipotecarea unor proprietăți și realizarea unor lucrări pentru aceasta. Această relație explică implicarea sa în proiecte imobiliare importante din centrul Bucureștiului, inclusiv imobilul Chrissoveloni de pe Lipscani (1904). În plan profesional și civic, Cuțarida a fost membru al Societății Politehnice (1882) și al Societății Arhitecților din România (1892), iar în 1905 apare ca consilier comunal al Bucureștiului, participând inclusiv la discuții privind sistematizarea orașului. Această implicare arată statutul său de specialist influent în dezvoltarea urbană a Capitalei.
Activitatea sa economică a fost însă marcată și de dificultăți financiare. În anii 1910, din cauza unor datorii și litigii, este nevoit să își ipotecheze și ulterior să vândă fabrica de cărămizi, demarând parcelarea unor terenuri extinse din zona Griviței. Acest episod reflectă volatilitatea mediului antreprenorial din epocă, chiar și pentru constructori de prim rang. Din punct de vedere familial, a fost căsătorit cu Zoe Davila, fiica celebrului medic Carol Davila, ceea ce îl plasează în cercurile elitei bucureștene. În ansamblu, Nicolae Cuțarida se conturează ca un personaj-cheie al modernizării Bucureștiului: inginer format în Occident, antreprenor de mari lucrări, industrial al materialelor de construcție și actor implicat în transformările urbane ale Capitalei. Contribuția sa nu constă doar în clădiri individuale, ci în infrastructura tehnică și economică care a făcut posibilă dezvoltarea orașului modern.
Anexă: Groapa lui Cuțarida
În articolul lui Andrei Milca, „Un Pasolini al realismului socialist românesc: Eugen Barbu în Groapa”, publicat în RITL, nr. 1–4, 2010, Nicolae Cuțarida (Cutzarida) este evocat în legătură directă cu geneza toponimului „Groapa lui Cuțarida” și cu realitatea istorică a periferiei bucureștene care a stat la baza romanului Groapa de Eugen Barbu. Autorul pornește de la întrebarea cum arăta, în realitate, „groapa” lui Cuțarida înainte de a deveni topos literar și citează un reportaj al lui Dan Bălteanu din „Universul” (1948), intitulat De la gropile lui Cutzarida la… Parcul Copiilor. În acest context, Nicolae Cuțarida apare ca proprietarul unei cărămidării situate la marginea Bucureștiului, în zona Calea Griviței – Basarab, într-o perioadă în care limita orașului se oprea la bariera Basarab.
Groapa propriu-zisă a rezultat din excavațiile făcute pentru exploatarea lutului necesar cărămidăriei. După desființarea acesteia, a rămas o excavație imensă, cu o suprafață de peste 10 hectare și o adâncime de câteva zeci de metri. Pe măsură ce orașul s-a extins dincolo de vechile limite, groapa a fost înconjurată de locuințe modeste, devenind treptat un focar de infecție și un depozit de gunoi, unde se aruncau deșeuri industriale și cadavre de animale.
Articolul precizează că atât groapa lui Cuțarida, cât și cea a lui Ouatu (Wyatt), s-au născut „simplu în realitatea mizeră din anii ’30 periferici”, în urma excavațiilor realizate pentru cărămidăria lui Nicolae Cuțarida . Astfel, Cuțarida nu este prezentat ca personaj cultural sau literar, ci ca proprietar industrial ale cărui activități au generat, indirect, un spațiu urban degradat, ulterior transformat în depozit de gunoi și, în anii ’50, asanat și transformat în parc („Cireșarii”). În interpretarea lui Andrei Milca, groapa lui Cuțarida își depășește statutul real, de spațiu insalubru și refugiu al marginalilor, devenind în romanul lui Eugen Barbu un suprapersonaj mitic, un „Macondo autohton”, dar originea sa rămâne legată de cărămidăria lui Nicolae Cuțarida și de dinamica expansiunii periferiei bucureștene dinspre sat către oraș.
Prin urmare, Nicolae Cuțarida apare în articol ca figură istorică asociată procesului de industrializare periferică și ca punct de plecare al unei realități urbane care, transfigurată literar, va deveni unul dintre cele mai puternice mituri ale prozei românești postbelice. Din ansamblul acestor informații se conturează portretul unui inginer-antreprenor implicat în dezvoltarea infrastructurii și a industriei de materiale de construcții din Bucureștiul modernizării târzii. Deși fabrica sa de cărămizi nu a avut o existență prosperă pe termen lung, urma lăsată în țesutul urban – „Groapa lui Cuțarida” – a traversat istoria orașului și a fost transfigurată literar, asigurând numelui său o posteritate neașteptată.
Referințe