Arhitectul Mircea Alifanti
Mircea Alifanti (1914, Călimănești – 1999) a fost arhitect, profesor și cercetător, asociat în mod constant cu arhitectura modernă de orientare funcționalistă din România, dar și cu o activitate amplă de documentare (relevee), desen, fotografie și reflecție teoretică. În sursele consultate apar detalii despre parcursul său în anii războiului (inclusiv trimiterea pe front) și despre un episod de afiliere/ruptură politică în primii ani ai regimului comunist; aceste elemente sunt discutate mai ales în texte de analiză istorică și memorialistică, în legătură cu contextul instituțional al epocii.
A fost căsătorit cu arhitecta Cleopatra Alifanti, tot arhitectă. Cleopatra a absolvit în 1945 (Magna cum laude), a lucrat la proiecte importante în București (inclusiv în echipa Aerogării Băneasa) și a avut proiecte proprii/în echipe feminine (Policlinica Vitan; Institut pentru cercetare în agricultură – 1966), apoi lucrări legate de extinderea Academiei de Studii Economice (1967–1970).
Parcurs profesional și roluri
A absolvit Facultatea de Arhitectură din București (diplomat) în 1939. Începe să profeseze în atelierul lui Duiliu Marcu (în jurul anilor 1938–1940). După intrarea în profesie, este asociat cu proiecte majore ale perioadei 1940–1970 (unele în colective mari), iar în paralel își consolidează profilul de profesor de atelier, mentor și autor de reflecții teoretice (adesea în caiete personale și materiale de lucru). În sursele consultate apare explicit faptul că a predat în cadrul școlii de arhitectură din București, cu activitate de durată și o influență notabilă asupra generațiilor formate în anii ’60–’80; retragerea din activitatea didactică este indicată în 1984, într-un studiu al Anei-Maria Zahariade. Sunt indicate premii UAR: 1970 pentru Primăria din Baia Mare și 1978 pentru studiul de modulare/dimensionare pentru locuințe.
Profil arhitectural și caracteristici stilistice
Mircea Alifanti este descris ca arhitect de orientare funcționalistă, adică un autor pentru care logica funcțională și constructivă constituie baza expresivității. În texte analitice (inclusiv sinteze istorice), este plasat între principalii reprezentanți ai generației funcționaliste, alături de Ascanio Damian, cu proiecte reper precum Aerogara Băneasa și fabrica APACA, apoi cu lucrări în Baia Mare și Bistrița în anii 1969–1974.
Un accent important este preocuparea pentru detaliu și pentru o expresivitate obținută prin compoziție, contrast și „conflict” compozițional. Există un pasaj atribuit lui Alifanti despre proiectarea sediului politico-administrativ din Baia Mare, în care descrie metoda sa: pornește de la funcțional și constructiv, caută asocieri „neașteptate”, apoi ordonează și simplifică prin procedee de compoziție, păstrând tensiunea ca sursă de „viață” a arhitecturii. În același registru, el apreciază arhitectura populară din Maramureș pentru adecvare, vigoare și inteligența relației cu peisajul (suprapunere, integrare, uneori „înfruntare” a cadrului).
Activitate didactică și influență profesională
Sursele subliniază un tip de pedagogie exigentă, bazată pe îndoială, căutare și discuție critică, mai degrabă decât pe rețete și soluții „gata făcute”. Este evocată și cultura atelierului ca spațiu de reflecție prelungită (corecturi, discuții târzii), plus un statut „informal” de autoritate în școală. În prezentări biografice, este descris ca profesor apreciat și mentor pentru generații de arhitecți formați în spiritul arhitecturii moderne.
În surse apare o componentă consistentă de cercetare/documentare: relevee și studii privind arhitectura de lemn și arhitectura vernaculară din Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat (1954–1962). Arhiva digitală a UAR are un „Fondul Mircea Alifanti” cu fotografii realizate de el (de exemplu, imagini de arhitectură vernaculară și monumente religioase), ceea ce confirmă rolul său de fotograf-documentarist.
În 1978 este menționat un studiu de modulare și dimensionare a elementelor pentru locuințe (în colaborare), publicat și în revista „Arhitectura”. Este menționat și un corpus de „notebooks” (caiete) atribuite profesorului Alifanti, discutate într-un articol academic, ca sursă majoră pentru înțelegerea gândirii și pedagogiei sale. Sunt menționate, de asemenea, contribuții și dosare instituționale (memorii/rapoarte) în literatura de istorie a arhitecturii (ex. Arhitectura 1906), utile mai ales pentru reconstituirea biografiei profesionale.
Lucrări documentate
Mircea Alifanti în lectura studiului „Professor Alifanti’s Notebooks”
Portretul lui Mircea Alifanti care se conturează în studiul „Professor Alifanti’s Notebooks”, semnat de Ana Maria Zahariade și Radu Ponta, este acela al unui arhitect și profesor important pentru modernitatea românească din perioada comunistă, dar care a rămas relativ discret în spațiul public și profesional al epocii. Autorii îl descriu ca pe unul dintre arhitecții remarcabili ai generației sale și, în același timp, ca pe un profesionist care nu a fost niciodată o figură vizibilă sau mediatizată.
Un element central al studiului „Professor Alifanti’s Notebooks” de Ana Maria Zahariade și Radu Ponta îl constituie analiza caietelor personale ale arhitectului: aproximativ patruzeci de „notebooks” care l-au însoțit de-a lungul vieții. Acestea nu sunt prezentate ca un jurnal în sens clasic și nici ca simple caiete de schițe, ci ca un amestec de note teoretice, reflecții, observații culturale și desene. Ele au avut pentru Alifanti un rol constant de organizare a ideilor și de clarificare a intențiilor profesionale.
În interpretarea propusă de Zahariade și Ponta, aceste caiete oferă o perspectivă asupra modului în care Alifanti înțelegea arhitectura și proiectul arhitectural într-un context în care discursul profesional era puternic standardizat și controlat ideologic. Studiul subliniază faptul că el își formula întrebări generale despre profesie și despre sensul arhitecturii într-o epocă în care majoritatea colegilor se adaptaseră la limbajul oficial și la clișeele perioadei.
Un alt aspect discutat în „Professor Alifanti’s Notebooks” de Ana Maria Zahariade și Radu Ponta este preocuparea arhitectului pentru tema dedublării și a „măștii”, pe care autorii o pun în legătură cu condițiile culturale și politice ale epocii. În caietele sale apar reflecții despre nevoia de a ascunde gândirea critică și despre mecanismele sociale ale conformismului.
Studiul acordă un spațiu important activității sale didactice. Zahariade și Ponta descriu un profesor care nu oferea soluții rapide sau formule fixe, ci urmărea să stimuleze îndoiala și căutarea în procesul de proiectare. Studenții își amintesc corecturile îndelungate și discuțiile care depășeau cadrul tehnic al atelierului, iar autorii subliniază că influența sa în școală a fost mai degrabă informală decât instituțională.
În plan profesional, Zahariade și Ponta notează un paradox: deși numele său nu apărea frecvent ca autor principal al proiectelor în primele decenii postbelice, el beneficia de un respect solid în mediul arhitectural. Acest prestigiu era legat de calitatea cursurilor sale, de competența profesională și de rolul său în colectivele care au realizat proiecte importante precum APACA sau Aeroportul Băneasa.
Un moment major analizat în studiul „Professor Alifanti’s Notebooks” de Ana Maria Zahariade și Radu Ponta este proiectul sediului politico-administrativ din Baia Mare. Autorii îl consideră una dintre puținele lucrări publice ale perioadei care se distinge printr-o reflecție teoretică explicită asupra raportului dintre program, context urban și tradiția regională. Ei menționează existența a șaisprezece caiete dedicate acestui proiect, care documentează procesul de concepție, dezvoltarea detaliilor și preocuparea pentru expresia arhitecturală.
În acest cadru, Zahariade și Ponta discută și noțiunea formulată de Alifanti, „logical singularity”, prin care arhitectul descria căutarea unei soluții coerente, rezultate din interacțiunea dintre funcțiune, structură, ritm compozițional și context. Această idee sugerează un interes pentru unitatea întregului și pentru controlul arhitectului asupra relației dintre elementele majore și detaliu.
În final, studiul „Professor Alifanti’s Notebooks”, semnat de Ana Maria Zahariade și Radu Ponta, arată că Mircea Alifanti a reprezentat un tip de arhitect preocupat de dimensiunea intelectuală și morală a profesiei, de calitatea proiectării și de rolul educației în arhitectură. Retragerea sa treptată din scena profesională și critica față de degradarea mediului construit în ultimele decenii ale regimului comunist sunt prezentate ca parte a acestui profil, fără a fi însă dezvoltate într-o biografie completă.
Referințe