Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane ca rețea
Arhitectură:

Louis Blanc (ϯ)
(n. 1860 - d. 1903)


Specializare: proiectare |
Stil dominant: eclectic

Casa Arhitect Louis Pierre Blanc - Elena Suțu
case/vile, 1-2 niveluri, 1888, neoclasic
Casa Băleanu / Theodor Aman (extindere)
case/vile, 2-5 niveluri, 1888, neoclasic, monument clasa B
Casa Corneliu Manolescu
case/vile, 2-5 niveluri, 1890, neoclasic
Casa Elena Suțu / Emanoil Băleanu
case/vile, 2-5 niveluri, 1886, neoclasic
Casa General Anton Berindei (dependințe)
case/vile, 2-5 niveluri, 1892, neoclasic
Arhitect Louis Pierre Blanc

Arhitectul Louis Pierre Blanc

Louis Pierre Blanc (31 decembrie 1860, Geneva – 26 aprilie / 9 mai 1903, București) a fost un arhitect elvețian care și-a desfășurat aproape întreaga carieră în România, devenind una dintre figurile centrale ale arhitecturii publice și rezidențiale de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Provenea dintr-o familie de burghezie educată, fiind fiul lui Christian Jean și al Louisei Blanc. A urmat gimnaziul și colegiul la Geneva, apoi, între 1877–1879, studii politehnice la Zürich. În 1879 depune dosarul de admitere la École des Beaux-Arts din Paris, unde studiază între 1880–1883 în atelierele lui Laisné și Paul René Léon Ginain. Se remarcă prin rezultate foarte bune, termină studiile în doar trei ani și obține diploma de arhitect la 26 decembrie 1883, cu un proiect de orfelinat pentru un mare oraș de provincie.

La Paris îl cunoaște pe Ion Mincu, coleg și prieten apropiat. Pe baza acestei relații profesionale și personale, imediat după obținerea diplomei acceptă propunerea de a veni în România, unde ajunge la începutul anului 1884. Contextul unui stat aflat în plină modernizare, cu o cerere mare de arhitectură publică și rezidențială, devine cadrul în care își construiește cariera. Louis Pierre Blanc moare la București la 26 aprilie / 9 mai 1903, în casa din strada Mercur nr. 12, după doar 19 ani de activitate în România, dar cu un portofoliu care marchează decisiv imaginea orașului.

Biografia sa este strâns legată de două familii importante ale elitei românești. Prima sa soție este Elena Suțu (1852–1890), din familia princiară Suțu, cu care are trei copii; doar fiica cea mică, Madeleine (1890–1974), supraviețuiește. După moartea Elenei se recăsătorește, la 17 mai 1897, cu Irina Berindei (1873–1954), fiica generalului Anton Berindei, cu care are alte două fiice, Marie-Louise (1899–1961) și Colette (1901–1972). Legăturile de familie cu Suțu și Berindei îi aduc contacte directe cu marii proprietari și comanditari ai epocii: Bibescu-Basarab Brâncoveanu, Știrbey, mari bancheri precum Maurice Blank, notabili ai comunității elvețiene din București (Schewitz-Thierrin, Brémond) și oameni politici de prim plan (Nicolae Filipescu, Tache Ionescu). Dincolo de viața de familie, Blanc este foarte activ în mediile profesionale: membru al Societății Arhitecților Diplomeți ai Guvernului Francez, participant la Salonul artiștilor francezi (1897, medalia a II-a pentru proiectele Universității din Iași și Gării Centrale București).

Carieră și funcții

În primii ani de activitate la București, Louis Pierre Blanc lucrează în structurile tehnice ale statului. În 1887–1888 este arhitect în biroul „Construcțiunilor Noi” al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, unde începe să proiecteze clădiri pentru marile instituții ale noului regat. Tot în cadrul ministerului se ocupă de proiectul Institutului Botanic din Cotroceni, apoi de marile ansambluri: Universitatea din Iași, Facultatea de Medicină din București, Institutul Bacteriologic și palatul Ministerului Agriculturii și Domeniilor.

În 1895 este membru al comisiei care stabilește programul lucrărilor de la stațiunea balneară Lacul Sărat (județul Brăila), ceea ce arată implicarea lui în proiecte de amenajare și peisaj, dincolo de clădirile strict urbane. În paralel cu lucrările publice, Blanc dezvoltă o practică privată extrem de activă. Se asociază cu antreprenorul Luigi Scolari pentru realizarea a numeroase vile și imobile de raport și colaborează cu inginerul Virgiliu Pleșoianu la achiziția și parcelarea unor mari proprietăți funciare în zone precum Dudești, Colentina–Lacul Tei, Băneasa și Șoseaua Bonaparte.

Cariera sa este marcată și de participarea la concursuri importante. În perioada studiilor, la Paris, câștigă Premiul Labarre cu un proiect de Palat de Comerț (1881). Mai târziu obține premiul I la concursul pentru Gara Centrală din București (1893, împreună cu arhitectul Alexandre Louis Auguste Maurice Marcel), participă la concursul pentru Primăria Capitalei (1895) și este menționat în competiția pentru Camera Deputaților, în colaborare cu Ion Mincu. Este decorat cu Ordinul Steaua României și este ofițer al Ordinului „Coroana României”, în semn de recunoaștere oficială a contribuției sale la arhitectura statului român.

Profil arhitectural și orientare stilistică

Louis Pierre Blanc este reprezentativ pentru arhitectura academistă de inspirație franceză, în versiunea ei beaux-arts și neoclasică târzie. Formarea la École des Beaux-Arts se vede în folosirea curentă a ordinului colosal în clădiri publice și reședințe, în compoziții de fațadă simetrice, cu registre clar marcate, colonade și frontoane, în integrarea motivelor de neorenaștere franceză în palatele urbane, mai ales în reședințele particulare de pe Calea Dorobanți și din zona Tudor Arghezi. În clădirile publice majore (Facultatea de Medicină, Ministerul Agriculturii, Universitatea din Iași, Institutul Victor Babeș), accentul este pus pe monumentalitate și reprezentativitate, cu porticuri, colonade și sculptură decorativă abundentă, integrată în compoziția generală.

În reședințele private, păstrează disciplina compoziției academiste, dar introduce o scară mai domestică și detalii decorative mai bogate: mansarde înalte, acoperișuri inspirate de arhitectura pariziană, ferestre tripartite, ancadramente bogat profilate, balcoane cu balustrade lucrate. Palatul Maurice Blank este exemplul tipic de reședință urbană în stil neoclasic francez, cu decorație interioară luxoasă și un rafinat repertoriu de stucaturi și pictură decorativă. Un alt aspect important este activitatea sa de urbanism: parcelările de la Șoseaua Bonaparte, Dudești, Colentina–Tei, Băneasa și Comarnic–Isvor arată preocuparea pentru structura urbană și pentru modelarea zonelor rezidențiale noi, în strânsă legătură cu proprietarii marii moșii.

Clădiri publice și administrative

Lista de mai jos reunește principalele lucrări publice și instituționale cunoscute ale lui Louis Pierre Blanc, cu accent pe clădirile încă existente.

  • Facultatea de Medicină / Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, București, Bulevardul Eroii Sanitari nr. 8, 1893–1903: Ansamblu monumental în stil neoclasic francez, cu portic cu colonade, corpuri laterale cu cupole și fațadă principală articulată printr-un soclu puternic și registre clar definite. Clădirea servește și astăzi ca sediu principal al UMF.
  • Institutul de Bacteriologie „Victor Babeș”, București, Splaiul Independenței nr. 99–101, 1897–1899: Clădire concepută ca un institut medical modern, inspirat de modelul Institutului Pasteur, cu o compoziție echilibrată și volumetrie robustă. Astăzi găzduiește Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Domeniul Patologiei și Științelor Biomedicale „Victor Babeș”.
  • Institutul Botanic, Grădina Botanică Cotroceni, București, 1888–1889: Primul său mare proiect public în România, realizat în colaborare cu inginerul George Duca, integrat în ansamblul Grădinii Botanice din Cotroceni. Din structurile inițiale se păstrează sere și corpuri de clădire adaptate funcțiunilor contemporane.
  • Ministerul Agriculturii și Domeniilor, București, Bulevardul Carol I nr. 2–4, 1894–1897: Palat administrativ în stil renașterii franceze, cu fațadă monumentală, colonade, atlanți și sculpturi simbolice (Hercule, Demetra). Clădirea este azi sediul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.
  • Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, corpul principal, 1893–1897: Proiectat ca palat universitar în stil clasicizat, cu fațade ample și o compoziție simetrică, este una dintre cele mai importante clădiri academice din România sfârșitului de secol XIX. Pentru Universitatea din Iași, proiectele au fost prezentate la Salonul artiștilor francezi (1897): Proiectul universității este expus la Paris, unde obține medalia a II-a, confirmând recunoașterea internațională a lucrărilor sale.
  • Institutul Schewitz-Thierrin, București, Ulița Scaune nr. 51 / Str. Scaune 52, 1895 (dispărut): Institut medical privat al comunității elvețiene din București, demolat ulterior; rămâne cunoscut prin documentele de epocă și planurile păstrate în arhive.
  • Podul de la Cernavodă peste Dunăre, 1890–1895 – colaborare: Louis Pierre Blanc lucrează ca arhitect colaborator al inginerului Anghel Saligny și al lui G. Balș pentru arhitectura ansamblului podului, contribuind la soluțiile de integrare a infrastructurii în peisaj și la componentele arhitecturale ale capetelor de pod.

Reședințe și vile particulare în București

  • Casa „Louis Blanc – Elena Suțu”, Strada Polonă (Piața G. C. Cantacuzino), 1888: Reședință de familie realizată după prima căsătorie; este o vilă urbană reprezentativă pentru începutul carierei sale bucureștene.
  • Casa „Louis Blanc – Irina Berindei”, Strada Tudor Arghezi nr. 22, 1892–1893: Casă de locuit construită după a doua căsătorie, parte a ansamblului de reședințe proiectate pe strada Tudor Arghezi, într-un context urban de înaltă reprezentativitate.
  • Casa „Nicolae Filipescu”, București, Strada Batiștei nr. 13, 1888–1890: Vilă cu subsol, parter și etaj, în stil eclectic cu elemente neoclasice, fațadă bosată și ferestre cu ancadramente profilate. A aparținut primarului Bucureștiului Nicolae Filipescu; este astăzi într-o stare avansată de degradare, dar rămâne o piesă importantă pentru istoria locuirii de elită.
  • Casa „Ion / Maria Lahovary”, București, Calea Dorobanți nr. 39, 1889–1890: Reședință amplasată într-un parc generos, în stil renașterii franceze, cu fațade simetrice, mansardă înaltă și detalii rafinate. 
  • Casa „Hermann Spayer” (Palatul H. Spayer / Casa Marmorosch Blank), București, Strada Batiștei nr. 24, 1899–1900: Palat urban pentru industriașul Herman Spayer, ulterior cunoscut ca reședință legată de banca Marmorosch Blank, foarte mediatizată în ghiduri și vederi de epocă.
  • Palatul „Maurice Blank”, București, Strada Tudor Arghezi nr. 9 colț cu Strada Blanduziei, 1891: Reședința bancherului Maurice Blank, cofondator al băncii Marmorosch Blank & Co, în stil neoclasic francez, cu volumetrie bogată, acoperiș mansardat și decorație interioară de mare calitate. Timp de aproximativ 70 de ani a fost sediul Ambasadei SUA la București; în prezent este un important monument istoric, frecvent prezentat în presă și în oferta pieței imobiliare.
  • Casa „Tache Ionescu”, Strada Tache Ionescu nr. 25, București – refacere și extindere: Intervenție de restaurare și extindere asupra unei case existente; reședință urbană pentru politicianul Tache Ionescu, inclusă frecvent în traseele dedicate arhitectului.
  • Casa „Corneliu Manolescu”, Strada Tudor Arghezi (fost nr. 7), București, cca 1890: Vilă neoclasică amplasată în același front cu Palatul Maurice Blank și alte reședințe ale elitei bucureștene, menționată în repertorii și evaluări recente ale patrimoniului.
  • Casa „Elena Gheorghe Adrian”, Strada Povernei nr. 2 colț cu Strada Vasile Alecsandri, București, 1890 (dispărută): Reședință atribuită lui Blanc, demolată în contextul transformărilor recente ale zonei, cunoscută din documente istorice și intervenții ale organizațiilor de protecție a patrimoniului.
  • Casa Blanc de pe Șoseaua Bonaparte, colț cu Clopotarii Noi nr. 37, București, 1896 (dispărută): Proprietate de familie, legată de parcelările de pe Șoseaua Bonaparte, cunoscută din surse de epocă și din cercetarea recentă.
  • Dependințe casa Constantin Berindey, Strada Henri Coandă nr. 20, București: Lucrări de anexă și reorganizare pentru una dintre reședințele familiei Berindey.
  • Extindere imobil „Băleanu”, Strada Soarelui nr. 27 (astăzi Strada Theodor Aman), București, 1888: Intervenție asupra unui imobil existent, într-o zonă centrală, în acord cu limbajul arhitecturii academiste promovate de Blanc.

Imobile de raport și ansambluri urbane

  • Imobil „Louis Blanc – Aloys Brémond”, Calea Victoriei nr. 124, București, 1888–1889 (dispărut): Imobil de raport ridicat pentru un membru al comunității elvețiene, situat vizavi de Palatul Știrbey, demolat ulterior; cunoscut prin fotografii și documente de arhivă.
  • Parcelări urbane: Șoseaua Bonaparte, Dudești, Colentina–Lacul Tei, Băneasa, București; Comarnic–Isvor, Sinaia: Intervenții de urbanism și parcelare în zone aflate în expansiune la sfârșitul secolului XIX, în parteneriat cu inginerul Virgiliu Pleșoianu și mari proprietari funciari.

Aceste proiecte arată dimensiunea „de dezvoltator” a lui Blanc, implicat nu doar în clădiri individuale, ci și în structura urbană și în valorificarea terenurilor.

Lucrări religioase și rezidențe în afara Bucureștiului

  • Capela din parcul Palatului Știrbey, Buftea: Capelă de familie în parcul domeniului Știrbey, atribuită lui Blanc în dicționarele de specialitate, parte a relației sale cu familia Știrbey și cu domeniile de la periferia Bucureștiului. (Informație sintetizată și în [Dicționar, Arh. Vasile Țelea, 2014]).
  • Vile la Sinaia – Comarnic–Isvor, județul Prahova: Vile de vacanță și parcelări în zona Comarnic–Isvor și Sinaia, asociate activității sale pentru familiile aristocratice și pentru investițiile imobiliare de la sfârșitul secolului XIX.

Concursuri, premii și recunoaștere

  • 1881 – Premiul Labarre la École des Beaux-Arts, pentru un proiect de Palat de Comerț (medalia I).
  • 1893 – Premiul I la concursul pentru Gara Centrală din București (în colaborare cu Alexandre Louis Auguste Maurice Marcel).
  • 1895 – Participare la concursul pentru Primăria Capitalei.
  • 1897 – Participare la Salonul artiștilor francezi, cu proiectele pentru Universitatea din Iași și Gara Centrală din București (medalia a II-a).
  • Distincții: Steaua României; Ordinul „Coroana României”, grad de ofițer.

Louis Pierre Blanc este considerat în literatura de specialitate unul dintre arhitecții care „au construit Bucureștiul” modern, prin marile ansambluri instituționale și prin rețeaua de reședințe private de pe axele istorice Dorobanți – Batiștei – Tudor Arghezi – Cotroceni. Monografia realizată de Oana Marinache și Cristian Gache, la Editura Istoria Artei, îl prezintă ca pe „o planșetă elvețiană în serviciul României”, accentuând atât dimensiunea profesională, cât și pe cea de antreprenor și organizator al parcelărilor urbane. Prezența lui în enciclopedia Meta, în Arhiva de arhitectură, în articole de presă contemporane și în repertoriile patrimoniului arată actualitatea interesului pentru opera sa. Multe dintre clădirile proiectate de el sunt astăzi monumente istorice protejate și rămân repere ale peisajului urban.

Referințe

 



Cât de utilă este această informație? Vă rugăm să votați apăsând pe o steluță...
Property Index