Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane ca rețea
Arhitectură:

Gaetan Antonio Burelly (ϯ)
(n. 1813 - d. 1896)


Specializare: restaurare |
Stiluri dominante: clădiri de cult, eclectic

Ansamblul Patriarhal din Dealul Mitropoliei (evaluări repetate ale stării ansamblului, 1862–1867)
creștin-ortodoxe, 10 blocuri, 2-5 niveluri, 1930, clădiri de cult, monument clasa A
Casa Gaetan Antonio Burelly / Ion Mincu
case/vile, 1-2 niveluri, 1871, eclectic, monument clasa B
Liceul Sfântul Sava (evaluări și supravegheri vechile clădiri)
educaționale, 2-5 niveluri, 1885, neoclasic
Palatul și Biblioteca Sfântului Sinod (Mănăstirea Antim) (recepționarea mobilierului realizat de Karl Storck, 1863)
creștin-ortodoxe, 1-2 niveluri, 1715, neoromânesc, monument clasa A
Palatul Voievodal Curtea Veche (evaluarea lucrărilor și elaborarea devizului de reparații, 1865–1871)
monumente, 1400
Emanoil Panaiteanu Bardasare, Portretul lui Gaetano Burelly

Arhitectul Gaetan Antonio Burelly

Gaetan A. Burelly s-a născut la București la 14 februarie 1820, conform declarației proprii consemnate în dosarul de înscriere la École Nationale et Spéciale des Beaux-Arts din Paris. Datele de naștere ale arhitectului prezintă o anumită inconsistență în documente — în 1877, într-o cerere de împrumut la Creditul Funciar Urban, Burelly declara că are 59 de ani, ceea ce ar plasa nașterea în 1818, iar în 1888 documentele de căsătorie ale fiicei sale Alexandrina consemnau vârsta tatălui la 73 de ani, ceea ce ar indica 1815. Istoricul de artă dr. Oana Marinache, autoarea monografiei dedicate arhitectului, reține data de 14 februarie 1820 ca cea mai probabilă, pe baza declarației formale de la Paris.

Familia Burelly era de origine italiană, naturalizată în Țara Românească. Tatăl arhitectului, Anton (sau Gaston) Burelly, era cofetar la Curtea Domnească din București și sosise în anturajul domnitorului fanariot Ion Caragea; el nu era singurul meșter de dulciuri la curte — în epocă mai erau amintiți și „bucătarii de zaharicale" Ștefan Caragea — bunicul lui Ion Luca Caragiale — și Girolamo Cardini Momolo. Mama arhitectului se numea Ana Burelly. Cercetările istoricului Emanuel Bădescu plasează originea familiei în rândul italienilor naturalizați, venind pe filiera Constantinopolului. Cu toate acestea, Gaetan A. Burelly a apărut constant în documentele epocii drept „pământean", adică cetățean român, și nu ca supus străin — statut confirmat de cercetările de arhivă ale dr. Oana Marinache, care îl repun în drepturi față de istoriografia anterioară ce îl considera italian. Fratele său, Iosif (Iosef) Burelly, este menționat în documente de epocă în calitate de agent imobiliar și intermediar de tranzacții pe strada Cârlova nr. 26.

Tinerețea la Paris și perioada de formare (1835–1850)

Primii ani ai vieții lui Gaetan Burelly rămân în mare parte nedescifrați de cercetare. Se știe că între 1835 și 1840, la o vârstă destul de fragedă, se afla la Paris în calitate de secretar al omului de litere romantic și politicianului francez Alphonse de Lamartine (1790–1869), informație identificată în fondul de documentare de la Muzeul Orsay din Paris. Nu se cunosc împrejurările în care un tânăr din familia unui cofetar bucureștean a ajuns să ocupe această poziție, dar prezența sa la Paris în preajma revoluției de la 1848 și relațiile pe care trebuie că le-a cultivat în mediul patronului său deschid ipoteza unei implicări în evenimentele politice ale deceniului respectiv. Această perioadă rămâne una dintre lacunele documentare ale biografiei sale, identificată ca atare de autoarea monografiei.

La 15 decembrie 1848, Burelly candidează la Școala Națională și Specială de Arte Frumoase din Paris cu un proiect pentru un spațiu comercial — „Une salle de vente". De la începutul anului 1849 și până în 25 octombrie 1850 studiază arhitectura la Paris în atelierul profesorului Léon Vaudoyer (1803–1872), unul dintre arhitecții reformatori ai Beaux-Arts-ului francez, care a marcat trecerea de la neoclasicismul strict spre eclectismul bazat pe studiul sistematic al stilurilor istorice diverse. Burelly urmează clasa a II-a de studii și obține o singură medalie — pentru construcțiile de zidărie —, foaia sa matricolă mai cuprinzând patru mențiuni pentru studii în lemn și fier, matematică și construcții generale. În arhiva școlii s-a mai păstrat un singur desen al său, o lucrare în cinci schițe intitulată „Arc biais maîtresse — voûte et escalier" din 1849, conservată la în fondul Archives nationales de France. Studiul la Paris, deși de scurtă durată, a făcut din Gaetan Burelly primul arhitect român cu cetățenie română care a frecventat École des Beaux-Arts, anticipându-l cu câțiva ani pe Dimitrie Berindei (1853–1859), considerat până la cercetările dr. Oana Marinache drept pionierul acestei tradiții.

Căsătoria și familia

La 1 ianuarie 1859 — alte surse indică data de 1 ianuarie 1850, dar documentul de căsătorie a fiicei din 1888 menționează că Agatha Burelly ar fi avut 53 de ani la acea dată, ceea ce plasează nașterea soției în 1835 și data căsătoriei mai degrabă în 1859 — Gaetan A. Burelly se căsătorește cu Agatha Floru (1836–1908). Agatha provenea dintr-o familie bucureșteană și era ruda lui Ioan Floru, paharnic în cancelaria Municipalității din Capitală — cumnat al arhitectului, menționat în corespondența oficială a lui Burelly. Căsătoria a dat naștere la cinci copii: doi băieți — George (n. 28 ianuarie 1862, d. 28 august 1881, student la medicină în vârstă de 19 ani la deces) și Constantin (n. 8 decembrie 1864, încetat din viață timpuriu) — și trei fiice: Ecaterina (Tita, n. 1860, căsătorită în 1900 cu inginerul Ion Zlatko), Alexandrina (Didina, n. 14 iunie 1865) și o a treia fiică mai puțin documentată. Familia a locuit succesiv în Mahalaua Batiștei (menționată la nașterea Alexandrinei în 1865), ulterior pe strada Pitar Moș nr. 15 și, în final, pe strada Pitar Moș nr. 4.

Legătura dintre familia Burelly și lumea literară și intelectuală a Bucureștiului se concretizează cel mai spectaculos prin căsătoria fiicei Alexandrina cu dramaturgul Ion Luca Caragiale (1852–1912). La 15 decembrie 1888, Caragiale depune cererea de căsătorie cu Alexandrina Burelly, în vârstă de 23 de ani; cununia civilă a avut loc de Sfântul Ion, iar cea religioasă la 8 ianuarie 1889, la Biserica Crețulescu. Până în 1891, cuplul Caragiale a locuit pe strada Pitar Moș nr. 15, alături de familia socrului, iar mai târziu pe strada Pitar Moș nr. 4–6, proprietatea cumnate lor, Irina Mihuleț. Martorii actului de deces al lui Gaetan Burelly, survenit la 26 octombrie 1896, au fost chiar ginerele Ion Luca Caragiale și un funcționar, Nae Ionescu — o confirmare a proximității lor.

Locuințele din București și proprietățile imobiliare

Gaetan Burelly a locuit și a deținut proprietăți în zona Pitar Moș–Arthur Verona din București, una dintre cele mai elegante zone rezidențiale ale capitalei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Lotul de pe strada Mercur (actuala stradă Arthur Verona) la intersecția cu strada Pitar Moș a fost achiziționat în etape: un prim contract datează din 1857–1863, proprietarul anterior al terenului fiind graful Scarlat Rosetti (1802–1872). Pe acest teren a construit casa cu parter, cu plan în formă de L — un corp principal cu cinci încăperi și o aripă de dependințe —, ale cărei caracteristici neoclasice pot fi datate în intervalul 1857–1863. Casa de la strada Mercur (Arthur Verona) nr. 19 a fost vândută în 1890 arhitectului Ion Mincu (1852–1912), care a locuit-o și i-a adăugat decorațiuni inspirate din arhitectura veche românească. Imobilul, cunoscut azi drept Casa Burelly-Mincu, este monument istoric (cod LMI B-II-m-B-19835) și adăpostește în prezent sediul Ordinului Arhitecților din România.

Pe lângă proprietatea din strada Arthur Verona nr. 19, documentele menționează că Burelly și familia sa au locuit ulterior pe strada Pitar Moș nr. 15, apoi pe nr. 4, această din urmă proprietate aparținând cumnatei sale, Irina Mihuleț (văduva lui Gheorghe Mihuleț, m. 1887). Arhitectul a deținut și proprietăți funciare în afara Capitalei: o moșie la Pătârlagele și una la Cepturași (Cetina), județul Buzău. Cea din urmă a fost moștenită de fiica Ecaterina. La decesul său, în 1896, proprietatea de pe strada Pitar Moș nr. 4 era grevată de un credit ipotecar la Societatea Creditului Urban; Creditul Funciar Urban a scos imobilul la licitație publică în 1905–1906 pentru recuperarea unui împrumut nerestituit, proprietatea fiind în cele din urmă răscumpărată de inginerul Ion Zlatko, ginerele Ecaterinei Burelly.

Controversa privind restaurarea Bisercii Sărindar și moartea

În 1889, la scurt timp după căsătoria fiicei sale Alexandrina cu I. L. Caragiale, Gaetan Burelly a fost criticat public în presa bucureșteană în legătură cu reparațiile pe care le efectuase cu peste două decenii în urmă la Biserica Sărindar — una dintre ctitoriile voievodale ale Capitalei, demolată în 1897. Ziarul Epoca consemna la 9/21 februarie 1889 că „d. architect Burelli, însărcinat atunci cu acea lucrare, a descheiat și slăbit clădirea aceasta antică, în loc de a o mai consolida" și că starea proastă a monumentului se datora greșitelor reparații din acea perioadă. Critica trebuie privită în contextul dezbaterilor epocii despre metodele de intervenție asupra patrimoniului construit — o problemă recurentă în România anilor 1860–1890, agravată de lipsa formării specializate în restaurare.

Gaetan A. Burelly a încetat din viață la 26 octombrie 1896, în casa din strada Pitar Moș nr. 4, din București. A fost înmormântat în cimitirul Bellu. Actul de deces confirmă drept martori pe ginerele Ion Luca Caragiale și pe funcționarul Nae Ionescu. Soția sa, Agatha Burelly (n. 1836), i-a supraviețuit până în 1908. Portretul arhitectului — despre a cărui înfățișare nu se cunoaște nicio altă reprezentare vizuală — fusese pictat de Ghe. Panaiteanu-Bardasare în 1865 și înaintat Ministerului Cultelor spre a fi prezentat la „Expozițiunea artiștilor în viață", tabloul nefiind localizat până în prezent.

Studiile

Contextul formării — anii la Paris înainte de studii (1835–1848)

Gaetan A. Burelly a intrat în contact cu mediul cultural și intelectual parizian cu mult înaintea studiilor formale de arhitectură. Conform declarațiilor fiicei sale, Alexandrina Caragiale, consemnate de Șerban Cioculescu în Universul Literar din 25 iunie 1938, tatăl ei ar fi petrecut „aproape 25 de ani în Franța", ceea ce ar plasa sosirea sa la Paris undeva în deceniile 1820–1830. Documentele identificate de cercetătorii ulteriori confirmă că între 1835 și 1840 Burelly se afla la Paris în calitate de secretar al lui Alphonse de Lamartine (1790–1869), poet, scriitor romantic și om politic francez de prim rang — figura centrală a liberalismului francez și unul dintre liderii Revoluției de la 1848. Contextul acestei funcții la o personalitate de o asemenea anvergură sugerează că tânărul Burelly a beneficiat de o imersie directă în mediile literare, politice și culturale pariziene, cu mult înainte ca studiile de arhitectură să-i ofere o formare profesională structurată. Fondurile de la Muzeul Orsay din Paris constituie sursa principală pentru confirmarea acestei perioade.

Perioada dintre plecarea din serviciul lui Lamartine (circa 1840) și candidatura la Beaux-Arts (1848) rămâne insuficient documentată. Este posibil ca acești ani să fi inclus frecventarea unor ateliere de desen și arhitectură la Paris sau implicarea în evenimentele politice ale epocii — Revoluția de la 1848 a mobilizat o parte a expatriaților din capitala franceză, iar legăturile lui Burelly cu cercul Lamartine îl plasau în proximitatea evenimentelor. Alexandrina Caragiale menționează că tatăl ei „a luat diploma de argint ca laureat" al Școlii de Belle-Arte, informație care nu se confirmă integral din dosarele păstrate la Archives nationales de France, unde Burelly apare cu o singură medalie — pentru construcții de zidărie — și cu patru mențiuni. Discrepanța poate fi explicată prin imprecizia memoriei sau prin existența unor diplome sau premii acordate în afara concursurilor consemnate în matricolă.

Studiile la École Nationale et Spéciale des Beaux-Arts din Paris (1848–1850)

La 15 decembrie 1848, Gaetan A. Burelly candidează la École Nationale et Spéciale des Beaux-Arts din Paris cu un proiect de concurs pentru un spațiu comercial — „Une salle de vente". Primind admiterea, studiază arhitectura de la începutul anului 1849 până în 25 octombrie 1850, în atelierul profesorului Léon Vaudoyer (7 iunie 1803 — 9 februarie 1872). Dosarul său de înscriere, păstrat la Archives nationales de France, este sursa principală a acestor informații. Studiile lui Burelly se înscriu în clasa a II-a — nivelul introductiv al cursurilor de arhitectură —, spre deosebire de clasa I, rezervată studenților avansați care concurau la marile premii. Singurul desen păstrat în arhiva școlii este o lucrare în cinci schițe intitulată „Arc biais maîtresse — voûte et escalier" din 1849.

Profesorul Léon Vaudoyer era, la data când Burelly studia în atelierul său, una dintre figurile centrale ale reformei pedagogice și estetice din arhitectura franceză a secolului al XIX-lea. Fiu al arhitectului Antoine-Laurent-Thomas Vaudoyer, Léon obținuse Grand Prix de Rome în 1826 și deschisese propriul atelier de formare a studenților la École des Beaux-Arts în 1833. Alături de Félix Duban, Henri Labrouste și Louis Duc, Vaudoyer aparținea generației „romantice" care a contestat neoclasicismul strict și a introdus studiul sistematic al stilurilor medievale, renascentiste și al altor tradiții arhitecturale, punând bazele eclectismului istorist francez. Vaudoyer era, de asemenea, implicat activ în restaurarea monumentelor istorice — din 1848 era membru al noii Commission des arts et édifices religieux, iar din 1849 al Comisiei Monumentelor Istorice —, ceea ce înseamnă că tocmai în anii 1848–1850, când Burelly îi frecventa atelierul, profesorul era profund angajat în problematica patrimoniului construit. Această convergență dintre formarea lui Burelly și preocupările mentorului său are o relevanță directă pentru înțelegerea orientării ulterioare a arhitectului spre restaurare.

Rezultatele studiilor și locul lui Burelly în istoria arhitecților români la Paris

Foaia matricolă a lui Burelly de la École des Beaux-Arts consemnează o medalie pentru construcțiile de zidărie și patru mențiuni pentru studii în lemn și fier, matematică și construcții generale (clasa a II-a). Studiile sale nu au dus la obținerea unei diplome formale de arhitect în sens deplin — absolvirea completă a École des Beaux-Arts presupunea promovarea în clasa I și participarea la concursuri majore, inclusiv la Grand Prix de Rome — dar i-au furnizat baza tehnică și estetică necesară exercitării profesiei. Burelly însuși se prezenta în documentele românești cu titlul de „arhitect-inginer civil" (arhitect GA Burelly), formulă care reflectă statutul ambiguu al pregătirii sale în raport cu standardele academice ale timpului. Alexandrina Caragiale menționează că tatăl ei a obținut o „diplomă de argint ca laureat" — posibil o referire la medalia pentru construcțiile de zidărie sau la un alt tip de recunoaștere.

Semnificația istorică a prezenței lui Burelly la Paris este redimensionată de cercetările dr. Oana Marinache: istoriografia arhitecturii românești consemnase până în 2017 că Dimitrie Berindei (1832–1884) ar fi fost primul arhitect român care a studiat la École des Beaux-Arts din Paris. Cercetările de arhivă au dovedit că înaintea lui Berindei (1853–1859) studiaseră acolo arhitectul de origine armeană Iacob Melic (1817–1887, student din 1840, diplomat în 1842) și Gaetan Burelly (1849–1850). Cum Burelly a fost cetățean român — „pământean" confirmat în mai multe documente de epocă —, el se plasează de drept printre primii arhitecți cu cetățenie română formați la Paris. Cu siguranță destinul parizian al lui Burelly s-a intersectat cu cel al lui Melic, ambii frecventând aceeași instituție la intervale apropiate, în mediul cultural al capitalei franceze din deceniile 1840–1850.

Activitatea didactică la Școala de Belle-Arte din București (1865)

Pe lângă formarea academică de la Paris, Burelly a activat ulterior și în postura de formator de arhitecți în România. La 20 ianuarie 1865, prin decret domnesc semnat de Alexandru Ioan Cuza și cu aprobarea ministrului Nicolae Krețulescu, Gaetan Burelly este numit profesor de arhitectură la Școala de Belle-Arte din București — instituție înființată în 1864, al cărei director era pictorul Theodor Aman. Numirea s-a datorat tocmai recomandării lui Aman, care îi scria ministrului: „Am onoare a Vă recomanda ca professoru de Architectură la Scoala de Belle Arte pe Domnu Burelly Românu și cel mai capabilu pentru acestu cursu." Salariul prevăzut era de 800 de lei pe lună (9.600 de lei anual), conform statelor de plată ale Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice.

Activitatea didactică a lui Burelly la Școala de Belle-Arte nu s-a materializat în mod semnificativ. În 1866 Ministerul nu a mai dispus de fonduri pentru susținerea cursurilor, care au fost suspendate până la aprobarea bugetului din 1867. Cum în acel an școlar nu au mai existat candidați la arhitectură, Theodor Aman nota în registre că Burelly «ne fiindu elevi n-a urmat». Contractul său a încetat, fără ca el să fi putut forma o generație de arhitecți în cadrul acestei instituții. Experiența pedagogică, deși nepersistentă din motive administrative și bugetare, confirmă recunoașterea competenței sale profesionale de către vârful mediului artistic și administrativ bucureștean al epocii — Theodor Aman, directorul Școlii, și ministrul Krețulescu. Absența unor studenți și continuitatea limitată a contractului nu diminuează semnificația numirii în

Lucrările

Activitatea lui Gaetan A. Burelly s-a desfășurat aproape exclusiv în serviciul statului, mai întâi ca arhitect al orașului București (1855-1859), apoi ca arhitect în cadrul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (din 1860), unde a deținut funcția de arhitect-șef din 1864-1865. Această poziție i-a limitat posibilitatea de a realiza lucrări rezidențiale sau comerciale private, opera sa constând în principal din evaluări, devize, proiecte și supravegheri de lucrări publice, administrative, religioase și de restaurare. Documentele de arhivă identificate de dr. Oana Marinache relevă o activitate extrem de prolifică mai mult de două decenii și jumătate.

Lucrări executate — Clădiri publice și administrative

Activitatea lui Burelly ca arhitect al orașului București (1855-1859) a implicat coordonarea reparațiilor la o serie de clădiri publice ale Capitalei, printre care clădirile Comisiilor de sector (de Negru, de Roșu, de Galben, de Albastru și de Verde), sediile poliției, cazărmile și grajdurile din dotarea orașului. A participat la verificarea, avizarea și supravegherea unor lucrări la Palatul de pe Podul Mogoșoaiei (fostele Case Golescu, reședința oficială), la Palatul de la Cotroceni și la Teatrul Național, unde a întocmit devize de reparații și a colaborat cu arhitecții Alexandru Orăscu, Johann Schlatter, Carol Benisch și George de Gaudi. La Teatrul Național, Burelly a deținut planurile clădirii — transmise ulterior, la cerere, printr-un intermediar — și a semnat devize de reparații, printre care zugrăvirea antreului și a anticamerei lojii domnești din 1856.

În perioada 1864-1874, Burelly a participat activ la comisiile de verificare și supraveghere ale Palatului Academiei din București — una dintre cele mai ample și mai controversate construcții publice ale epocii, proiectată inițial de Alexandru Orăscu în colaborare cu Johann Schlatter și Carol Benisch. Burelly a semnat rapoarte, a evaluat activitatea antreprenorilor și a colaborat la deciziile privind reorganizarea spațiilor interioare, inclusiv transformarea salonului de la mansardă în atelier cu luminator pentru Școala de Belle-Arte, la solicitarea lui Theodor Aman. La finalul perioadei sale de implicare, a participat la supravegherea amenajărilor din curtea palatului și a Grădinii Botanice aferente. A coordonat, de asemenea, recepția lucrărilor de împrejmuire a statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul de pe Bulevardul Academiei (1874), colaborând cu grădinarul peisagist Wilhelm Knechtel.

O altă categorie importantă o constituie lucrările la instituțiile de educație și cultură. Burelly a evaluat și supravegheat reparații la Liceul Sfântul Sava (mutat temporar la Schitu Măgureanu), la Internatul Matei Basarab, la Conservatorul de Muzică, la Arhivele Statului de la Mănăstirea Mihai Vodă, la Galeria Națională de Pictură (1864), la Seminarul Central și la numeroase alte instituții de învățământ din București și din țară — Seminarul din Buzău, Școala primară din Slatina, Seminarul din Huși, Seminarul de la Socola, Seminarul din Râmnicu Vâlcea, Școala Centrală de fete din Iași și altele. A avizat și construcțiile pentru Grădina Botanică de la Cotroceni, inclusiv serele și adăposturile pentru răsaduri, la solicitarea dr. Carol Davila (1868).

Burelly a publicat în 1868, în colaborare cu V.A. Urechia — director general în Ministerul Instrucțiunii Publice —, un volum de planuri-tip pentru localuri de școli sătești din mediul rural, destinat a fi distribuit gratuit fiecărei comune. Planșele litografiate de M.B. Baer din București propuneau tipuri de localuri de școli pentru diverse capacități — 40-50, 50, 150, 250, 300 de elevi — dar și un local mixt pentru primărie și școală, toate concepute în cărămidă și lemn, în stilul romantic al chalet-ului elvețian/german. Această lucrare normativă reprezintă singura publicație identificată a arhitectului și una dintre primele tipărituri de planuri-tip pentru arhitectura școlară din România modernă.

Lucrări executate — Lucrări religioase și de restaurare

Cea mai substanțială parte a operei lui Burelly o constituie lucrările de evaluare, proiectare și supraveghere la edificii religioase, în calitate de arhitect al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Această activitate s-a desfășurat pe parcursul a două decenii intense, între 1860 și 1874, și a acoperit un număr remarcabil de lăcașuri de cult din București și din provinciile istorice ale Principatelor. În București, implicarea sa documentată cuprinde: Mănăstirea Antim (1862 — recepționarea mobilierului realizat de Karl Storck), Mănăstirea Văcărești, Mănăstirea Radu Vodă, Mănăstirea Plumbuita, Mănăstirea Mihai Vodă (adaptarea pentru Arhivele Statului, planuri de parter și etaj executate în 1864), Mănăstirea Zlătari, Mănăstirea Stavropoleos, Mănăstirea Cotroceni, Schitul Stănești, Curtea Veche (planul bisericii, al locuințelor și al clopotniței, cu devizul lucrărilor necesare), Sfântul Gheorghe cel Nou, Sfânta Ecaterina, Sfântul Spiridon cel Vechi, Sfinții Apostoli, Sfântul Sava și Spirea din Deal.

Intervenția la Stavropoleos — micul bijutier al arhitecturii brâncovenești din inima Bucureștiului — este printre cele mai documentate și mai bine argumentate, Burelly exprimând explicit aprecierea față de valoarea monumentului. În 1867 constata că acoperișul de olane era în desăvârșită proastă stare, din cauza putrezirii căpriorilor, și întocmea devizul reparațiilor urgente. În 1868 dispunea lucrările: înlocuirea acoperișului, repararea crăpăturilor exterioare, reproducerea cornișelor, împrejmuirea cu grilaj de fier și poartă în două canaturi. În 1869 cerea avizul ministrului pentru construirea unei noi clopotnițe de zid în curtea Stavropoleos, îndemnând totodată la «restaurarea radicale a acestui deși micu, dară prețiosu, monumentu sub punctulu de vedere artistica și tradiționale». Din 1872 datează și schimbarea pardoselii de lemn a bisericii. La Mănăstirea Mihai Vodă a realizat planurile parterului și etajului în 1864, în vederea adaptării pentru depozitarea Arhivelor Statului, lucrările ulterioare desfășurându-se cu Carol Benisch.

Cel mai important obiectiv al carierei sale în domeniul restaurării a fost Biserica Episcopală de la Curtea de Argeș. Burelly s-a implicat în proiectul de restaurare începând din 1862, când a solicitat ministerului resursele necesare pentru ridicarea de planuri cu cea mai mare exactitate — planuri, elevații, detalii de construcție și ornamente — și a obținut colaborarea desenatorului Anton Standacher. A elaborat planurile și devizul restaurării între 1863 și 1865, proiectul său ridicându-se la o valoare considerabilă. Tot în 1865 a prezentat proiectul la Expozițiunea artiștilor în viață din București, primind Mențiunea Onorabilă. La Expoziția Universală de la Paris din 1867, macheta la scara 1:14 a monumentului — realizată de sculptorul Karl Storck după planurile lui Burelly și ale lui Reissenberger — a reprezentat România în secțiunea de arhitectură, Burelly primind și medalia pentru arhitectură la Expozițiunea artiștilor în viață din același an. Din 1870, lucrările efective de restaurare au fost atribuite arhitectului Filip Muntureanu/Montoreanu, Burelly rămânând în funcție de supraveghere până spre 1872, când a fost înlocuit de Mihail Capuțineanu. Lucrările au fost ulterior preluate, la recomandarea lui Viollet-le-Duc, de arhitectul francez André Lecomte de Noüy.

În afara Bucureștiului, Burelly a efectuat inspecții și a elaborat devize la un număr important de mănăstiri și biserici: Mănăstirea Curtea de Argeș, Mănăstirea Cozia, Mănăstirea Dintr-un Lemn, Schitul Surpatele, Mănăstirile Bistrița, Tismana și Hurezi, Câmpulung, Schitu Ciocanu (Muscel), Schitul Balamuci (Ilfov), Catedrala din Râmnicu Sărat, Biserica Maica Domnului din Slatina, Stelea din Târgoviște, împrejmuirea Bisericii Răzvan din Târgoviște, Mănăstirea Dealu (Dâmbovița), Episcopia din Buzău, Schitul Stănești (Vâlcea), Mănăstirea Brâncoveni, proprietățile Brâncovenești (Horezu, Surpatele, Dintr-un Lemn, Mamu, Corbeni, Polovragi), Mănăstirea Sărindar — unde a propus un amplu proiect de restaurare și extindere (1869), inclusiv mărirea ferestrelor, adăugarea unui portal vestic cu două turnuri și împrejmuire cu grilaj de fier pe soclu de piatră — și Mănăstirea Clocociov (pe care a refuzat să o restaureze). La Teatrul Național, în 1872-1874, a participat la lucrările de transformare și reparare.

Lucrări executate — Reședința proprie

Singura lucrare rezidențială identificată ca aparținând lui Burelly este propria sa casă, construită pe lotul din strada Mercur (actuala stradă Arthur Verona) nr. 19, la colț cu strada Pitar Moș, achiziționat între 1857 și 1863 de la graful Scarlat Rosetti (1802-1872). Casa, cu plan în formă de L — un corp principal cu parter înalt și pivnițe, cu plan simetric tipic perioadei neoclasice, și o aripă de dependințe pe latura nordică a parcelei — a fost construită cel mai probabil în intervalul 1857-1863. Suprafața construită era de aproximativ 499 m.p., cu spații de reprezentare spre cele două artere (antreu, anti-salon, salon, cabinet de toaletă) și spații private în interior. Fresca de la intrare, cu chenare și decorație simetrică inspirată din stilul pompeian, poate fi încadrată în neoclasicism. În 1884 Burelly a reparat casa. În 1890 proprietatea a fost vândută arhitectului Ion Mincu, care a adăugat ancadramente neoromânești ferestrelor și a amenajat împrejmuirea spre stradă. Imobilul, cunoscut ca Casa Burelly-Mincu, este astăzi monument istoric (cod LMI B-II-m-B-19835) și adăpostește sediul Ordinului Arhitecților din România.

Lucrări neexecutate sau nefinalizate

Cea mai importantă lucrare proiectată de Burelly care nu a fost realizată conform planurilor sale este restaurarea Mănăstirii Curtea de Argeș. Deși a elaborat planuri și devize între 1863 și 1865, lucrările efective nu i-au fost atribuite lui, ci arhitectului Filip Muntureanu (din 1870), iar restaurarea propriu-zisă a fost realizată, într-o manieră radical diferită și controversată, de André Lecomte de Noüy (1875-1886). Planurile lui Burelly nu s-au mai păstrat în arhive, cel mai probabil rămânând la Muntureanu, care le-a preluat drept bază de lucru. Proiectul de reedificare a complexului Mitropoliei Ungro-Valahiei (1858) — un ansamblu vast care trebuia să cuprindă arhonterie, cancelarie, arhivă, apartamente, camere de musafiri și dependințe —, la care Burelly a participat în comisie alături de Alexandru Orăscu și Carol Kuchnowsky, nu a fost niciodată realizat, din cauza sumelor considerabile implicate și a dificultăților constructive.

Proiectul său pentru un pavilion elegant în Piațeta Teatrului Național (1868) — propus de Vincentiu Fialkowski și adaptat de Burelly — nu a putut fi realizat din cauza opoziției Primăriei față de o construcție de lemn în acea locație. Un local comun pentru toate departamentele și ministerele, preconizat a fi construit pe proprietatea lui Constantin Cantacuzino de pe Podul Mogoșoaiei (achiziționată de stat între 1867-1868 și evaluată de Burelly și Kuchnowsky), nu s-a realizat niciodată, locul servind ca depozit de materiale în perioada prefacerii palatului. Planurile pentru o nouă clopotniță de zid la Mănăstirea Stavropoleos (1869) și proiectul de reconstrucție a complexului Mitropoliei au rămas, de asemenea, nerealizate. Lucrările la Mănăstirea Clocociov — monument din vremea lui Matei Basarab — nu au mai fost întocmite, Burelly refuzând după inspecție să elaboreze planuri de restaurare, probabil din cauza stării avansate de ruinare a edificiului.

Lista de lucrări

Activitatea lui Gaetan A. Burelly s-a desfășurat aproape exclusiv în serviciul statului, mai întâi ca arhitect al orașului București (1855–1859), apoi ca arhitect în cadrul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (din 1860), unde a deținut funcția de arhitect-șef din 1864–1865. Această poziție i-a limitat posibilitatea de a realiza lucrări rezidențiale sau comerciale private, opera sa constând în principal din evaluări, proiecte și supravegheri de lucrări publice, administrative, religioase și de restaurare.

Lucrări executate — Clădiri publice și administrative

  • Palatul de pe Podul Mogoșoaiei (fostele Case Golescu) — reparații și lucrări de amenajare a încăperilor oficiale, 1854–1859, în colaborare cu arhitecții Alexandru Orăscu, Johann Schlatter și Carol Benisch
  • Palatul de la Cotroceni — reparații la apartamentele domnești, evaluări ale stării clădirii și proiectarea unor construcții auxiliare (ghețărie, grajduri)
  • Teatrul Național din București — devize de reparații (zugrăvirea antreului și anticamerei lojii domnești, parapetul scării); deținerea planurilor clădirii
  • Palatul Academiei din București — participare în comisiile de verificare și supraveghere, evaluarea activității antreprenorilor, rapoarte tehnice; transformarea salonului de la mansardă în atelier cu luminator pentru Școala de Belle-Arte
  • Curtea Administrativă (fostele case Facca-Romanet, Ulița Mogoșoaiei) — avizarea și supravegherea lucrărilor de amenajare a cancelariilor
  • Galeria Națională de Pictură — amenajarea sălilor de expoziție și a sălilor de curs, 1864
  • Grădina Botanică de la Cotroceni — avizarea construcțiilor (sere, adăposturi pentru răsaduri), la solicitarea dr. Carol Davila
  • Împrejmuirea statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul, Bulevardul Academiei — recepționarea și supravegherea lucrărilor de împrejmuire, în colaborare cu grădinarul peisagist Wilhelm Knechtel
  • Planuri-tip pentru localuri de școli sătești — elaborarea și publicarea unui volum de planuri-tip pentru școli rurale (40–300 de elevi) și local mixt primărie-școală, litografiate de M.B. Baer, în colaborare cu V.A. Urechia; distribuit gratuit fiecărei comune, 1868
  • Evaluări și supravegheri la instituții de învățământ din București și din țară: Liceul Sfântul Sava, Internatul Matei Basarab, Conservatorul de Muzică, Arhivele Statului, Seminarul Central, Gimnaziul Lazăr, Liceul Matei Basarab, Școala Centrală de Fete, Seminarul din Buzău, Seminarul de la Socola, Seminarul din Huși, Seminarul din Râmnicu Vâlcea, Școala Centrală de Fete din Iași, Școala primară din Slatina și altele
  • Comisia pentru deschiderea Bulevardului Academiei — participant în comisia de expropriere și delimitare a proprietăților, alături de Alexandru Orăscu, Carol Enderle și T. Teodori
  • Comisia pentru înfrumusețarea și însănătoșirea capitalei — membru, alături de arhitecții Alexandru Orăscu și Dimitrie Berindei

Lucrări executate — Lucrări religioase și de restaurare în București

  • Mănăstirea Antim — recepționarea mobilierului (amvon, jilțuri, scaunul domnesc, scaunul episcopal, iconostase, tetrapozi) realizat de Karl Storck, 1862–1863
  • Curtea Veche (Palatul Voievodal) — plan al bisericii, al locuințelor și al clopotniței, cu elaborarea devizului de reparații; evaluarea lucrărilor și constatarea pagubelor produse de furtuni, 1865–1871
  • Mănăstirea Văcărești — recepționarea lucrărilor de tinichigerie și avizarea intervențiilor la casele mari din curte, 1864; evaluarea pagubelor produse de o furtună în 1867
  • Mănăstirea Radu Vodă — elaborarea devizului și supravegherea lucrărilor; recepționarea mobilierului și a zugrăvelii în ulei realizate de pictorul Constantin Lecca, 1863–1864
  • Mănăstirea Plumbuita — supravegherea lucrărilor de reparație a acoperișului, 1863–1871
  • Mănăstirea Mihai Vodă (Arhivele Statului) — elaborarea planurilor de parter și etaj în vederea adaptării pentru depozitarea Arhivelor Statului (1864); supravegherea lucrărilor de reparații și amenajare a cancelariei, direcției și bibliotecii Arhivelor, 1867–1869
  • Mănăstirea Zlătari — reparații la acoperiș, chilii și turlă; avizarea instalării de geamuri și vitralii după o vijelie; amenajarea apartamentelor Mitropolitului și Episcopului Milcovului, 1864–1866
  • Mănăstirea Stavropoleos — repararea acoperișului de olane, reproducerea cornișelor, împrejmuirea cu grilaj de fier, 1867–1869; schimbarea pardoselii de lemn, 1872; propunere pentru construirea unei clopotnițe de zid în curte, 1869
  • Mănăstirea Cotroceni (Palatul de Vară) — evaluarea stării și supravegherea reparațiilor, 1862–1863; elaborarea schițelor pentru o ghețărie provizorie
  • Mitropolie (București) — reparații la acoperiș (învelitoare cu tablă de plumb), sobe, stâlpi de clopote, clădiri-dependință; evaluări repetate ale stării ansamblului, 1862–1867
  • Schitul Stănești (Vâlcea) — inspecție și evaluare a stării de conservare; recomandarea unor lucrări urgente de conservare și împrejmuire, 1861–1871
  • Mănăstirea Antim — avizarea și recepționarea lucrărilor de mobilier, 1862–1863
  • Mănăstirea Sărindar — evaluarea stării, elaborarea unui proiect de restaurare și extindere (1869): mărirea ferestrelor, adăugarea unui portal vestic cu două turnuri, împrejmuire cu grilaj de fier pe soclu de piatră, plantații; supravegherea lucrărilor de reparație și extindere (1869–1872)
  • Sfântul Gheorghe cel Nou — evaluare și reparații, inclusiv recuperarea grilajului de fier depozitat la Mănăstirea Văcărești
  • Sfânta Ecaterina — avizarea lucrărilor de tencuieli exterioare, cupola Pantocrator, împrejmuire la cimitir, 1864; lucrări la școala și dormitoarele din incintă, 1870
  • Sfântul Spiridon cel Vechi — evaluarea stării și recomandarea lucrărilor de restaurare completă după inundațiile din 1864; supravegherea lucrărilor urgente de învelitoare, tencuieli, ferestre și pardoseală
  • Sfinții Apostoli — recepționarea lucrărilor de reparație după inundații; introducerea de sobe pentru eliminarea umezelii
  • Sfântul Sava — evaluări și reparații în vederea mutării Mitropoliei de Milcov; repararea acoperișului, 1869
  • Spirea din Deal — evaluare și recomandarea amânării lucrărilor pentru sezonul favorabil; supravegherea lucrărilor după adjudecarea licitației
  • Templul Coral (București) — evaluarea pagubelor produse de devastarea din 18 iunie 1866 și întocmirea unui raport, la solicitarea Ministerului Cultelor

Lucrări executate — Lucrări religioase în afara Bucureștiului

  • Mănăstirea Curtea de Argeș — studiu, planuri și deviz de restaurare (1862–1865); supraveghere în faza inițială a lucrărilor (1870–1872); prezentarea planurilor la Expozițiunea artiștilor în viață din București (Mențiunea Onorabilă, 1865); machetă la scara 1:14 expusă la Expoziția Universală de la Paris, 1867 (realizată de Karl Storck după planurile lui Burelly și Reissenberger)
  • Mănăstirea Cozia — inspecție și evaluare a stării de conservare, 1865
  • Mănăstirea Hurezi — inspecție și evaluare, 1865; vizite pe proprietățile Brâncovenești aferente
  • Mănăstirea Tismana — inspecție și evaluare, 1865
  • Mănăstirea Bistrița — inspecție și evaluare, 1865
  • Mănăstirea Dintr-un Lemn — inspecție și evaluare, 1865
  • Schitul Surpatele — inspecție și evaluare, 1865
  • Proprietățile Brâncovenești: Horezu, Surpatele, Dintr-un Lemn, Mamu, Corbeni, Polovragi — inspecții și devize de reparații, 1862
  • Schitu Ciocanu (Muscel) — deviz de reparații, 1865
  • Schitul Balamuci (Ilfov) — deviz de reparații, 1865
  • Catedrala din Râmnicu Sărat — deviz de restaurare, 1865
  • Biserica Maica Domnului din Slatina — deviz de restaurare, 1865
  • Stelea din Târgoviște — repararea învelitorii, 1865
  • Împrejmuirea Bisericii Răzvan din Târgoviște — deviz și supraveghere, 1865
  • Mănăstirea Dealu (Dâmbovița) — deviz de reparații, 1865
  • Episcopia din Buzău — deviz de reparații, 1865
  • Mănăstirea Brâncoveni — inspecție la fața locului în cursul unor lucrări, 1860
  • Mănăstirea Plătărești (Ilfov) — plan de restaurare și proiect de clopotniță, 1864

Lucrări executate — Reședința proprie

  • Casa Burelly, strada Mercur (azi strada Arthur Verona) nr. 19, colț cu strada Pitar Moș, București — construcție proprie cu parter înalt, plan în formă de L, stil neoclasic, cca. 1857–1863; reparații 1884; vândută în 1890 arhitectului Ion Mincu; astăzi Casa Burelly-Mincu, sediul Ordinului Arhitecților din România (cod LMI B-II-m-B-19835)

Lucrări neexecutate sau nefinalizate

  • Restaurarea Mănăstirii Curtea de Argeș conform planurilor proprii (1862–1865) — planurile elaborate de Burelly au fost preluate de arhitectul Filip Muntureanu (din 1870), iar restaurarea a fost realizată diferit de André Lecomte de Noüy (1875–1886)
  • Reedificarea complexului Mitropoliei Ungro-Valahiei (1858) — proiect vast (arhonterie, cancelarie, arhivă, apartamente, dependințe), rămas nerealizat din cauza costurilor și dificultăților constructive; Burelly a participat în comisia de proiect alături de Alexandru Orăscu și Carol Kuchnowsky
  • Pavilion elegant în Piațeta Teatrului Național (1868) — planul adaptat de Burelly după propunerea lui Vincentiu Fialkowski; respins de Primărie din cauza materialului (lemn)
  • Clădire comună pentru ministere, pe proprietatea Cantacuzino de pe Podul Mogoșoaiei (1867–1868) — evaluată și propusă de Burelly și Kuchnowsky; nerealizată, locul utilizat ca depozit
  • Clopotniță de zid la Mănăstirea Stavropoleos (1869) — propusă de Burelly; nerealizată
  • Planuri de restaurare la Mănăstirea Clocociov — refuzate de Burelly după inspecție, din cauza stării de ruinare avansată a edificiului
  • Sediul Arhivelor Statului la Mănăstirea Mihai Vodă — planuri elaborate de Burelly în 1864; clădire nouă propusă ulterior de Carol Benisch, dar niciodată construită

Stil arhitectural

Formarea estetică și filiera Beaux-Arts

Formarea lui Gaetan A. Burelly la École des Beaux-Arts din Paris, în atelierul lui Léon Vaudoyer, l-a plasat în descendența directă a eclectismului istorist francez de la mijlocul secolului al XIX-lea. Vaudoyer aparținea generației reformatoare care a abandonat neoclasicismul strict — bazat pe modelul exclusiv greco-roman — în favoarea unui studiu comparativ al mai multor tradiții arhitecturale istorice: medievalul, renascentistul, romanicul și gotice. Această orientare pedagogică punea accentul pe cunoașterea detaliată a structurii, materialelor și detaliilor decorative ale monumentelor existente ca bază a oricărei intervenții, fie de proiectare nouă, fie de restaurare. Burelly a asimilat aceste principii în scurta sa perioadă de formare academică (1849–1850), pe care le-a aplicat apoi, în condițiile specifice ale Principatelor Române, unui context construit dominat de tradiția bizantino-brâncovenească și de intervenții anterioare eclectice, neogotice sau neoclasice.

Spre deosebire de colegii săi care au studiat la Paris în deceniile anterioare sau ulterioare — Iacob Melic (diplomat în 1842) sau Dimitrie Berindei (1853–1859) —, Burelly nu a realizat lucrări de arhitectură nouă de amploare care să îi permită afirmarea unui stil personal vizibil în volum și fațadă. Singura sa lucrare rezidențială cunoscută — casa proprie de pe strada Mercur (actuala Arthur Verona) nr. 19 — prezintă o soluție de plan în formă de L cu parter înalt și pivnițe, de factură neoclasică, cu o distribuție clară între spațiile de reprezentare și cele private, și cu o decorație de intrare în stil pompeian. Aceasta este, practic, singura mărturie construită care permite o apreciere a gustului său estetic în materie de arhitectură rezidențială.

Orientarea spre restaurare — un arhitect al patrimoniului

Trăsătura definitorie a operei lui Gaetan Burelly nu este un stil de construcție nouă, ci o orientare constantă, sistematică și raționată spre restaurarea și conservarea patrimoniului construit. Această orientare nu a fost accidentală, ci a rezultat din conjunctura profesională a epocii — secularizarea averilor mănăstirești din 1863 a transferat responsabilitatea unui patrimoniu monumental vast de la mănăstiri la stat, iar Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, în cadrul căruia Burelly activa ca arhitect-șef, a devenit principalul organ administrativ responsabil cu întreținerea și restaurarea acestui patrimoniu. Burelly era singurul arhitect mănăstiresc din minister în primii ani ai mandatului său, ceea ce îi conferea o responsabilitate excepțional de amplă și îl obliga la deplasări frecvente în toată Muntenia și Oltenia.

Abordarea sa în materie de restaurare se poate reconstituie parțial din rapoartele și corespondența oficială păstrate în arhive. Burelly acorda prioritate conservării autenticității materialelor și structurii originale, înainte de orice intervenție estetică. La Stavropoleos, aprecia explicit valoarea monumentului ca «deși micu, dară prețiosu, monumentu sub punctulu de vedere artistica și tradiționale» și recomanda o «restaurare radicale» — adică completă și fidelă —, spre deosebire de soluțiile provizorii sau modernizante. La Mănăstirea Curtea de Argeș, solicita studii preliminare scrupuloase — «redicări de planuri cu cea mai mare exactitate, elevațiunile cu toate detaliurile de construcțiune și ornamente» — înainte de orice lucrare efectivă, un principiu perfect aliniat cu metodologia Comisiei Monumentelor Istorice din Franța din aceeași perioadă, în tradiția căreia se formase profesional.

Raportul cu tradițiile constructive locale

Spre deosebire de predecesorul său direct în funcția de arhitect mănăstiresc — elvețianul Johann Schlatter (1808–1865), care intervenise la edificii medievale românești aplicând un vocabular neogotic de proveniență central-europeană, considerat ulterior neadecvat contextului —, Burelly a arătat o sensibilitate mai pronunțată față de specificul stilistic al arhitecturii vechi românești. Aprecierea sa față de tâmpla de la Cotroceni — descrisă ca o lucrare de «mare talentu», cu «concepțiuni feconde de decoruri» în «Stylul Byzantinu micstu», cu o abilitate vădită în producerea figurilor în relief detașat — indică o deschidere estetică față de tradițiile artizanale locale, chiar dacă, în ochii lui, executantul ei lipsit de pregătire academică nu putea atinge nivelul lucrărilor formate prin studii sistematice. Refuzul de a întocmi planuri de restaurare la Mănăstirea Clocociov — monument din vremea lui Matei Basarab — după inspecția la fața locului reflectă de asemenea o judecată de profesionist care nu prelua comenzi dacă starea obiectivului nu permitea o intervenție corectă.

Planurile-tip pentru localuri de școli sătești publicate în 1868 — concepute în stilul romantic al chalet-ului elvețian/german, în cărămidă și lemn — constituie cel mai clar document al orientării sale estetice în materie de arhitectură nouă. Alegerea acestui registru romantic și pitoresc, în vogă în Europa occidentală a deceniilor 1850–1870, este perfect aliniată cu formarea sa pariziană și cu gustul epocii, și se deosebește clar de neogotismul lui Schlatter sau de neoclasicismul pur al lui Alexandru Orăscu. Totodată, ea anticipează, într-un sens, direcția pe care arhitecții generației următoare — Ion Mincu, Grigore Cerchez, Cristofi Cerchez — aveau să o dezvolte sistematic: ancorarea arhitecturii românești în repertoriul formelor vernaculare și tradiționale naționale.

Caracteristici ale practicii profesionale

Gaetan Burelly nu a fost un arhitect al marilor proiecte de reprezentare, ci un practician al lucrărilor de fond: evaluarea, devizarea, supravegherea, recepționarea și raportarea. Documentele de arhivă îl relevă ca un profesionist riguros, cu o capacitate de analiză tehnică solidă — știa să identifice cauzele structurale ale degradărilor, să ierarhizeze urgențele și să recomande soluțiile proporționate cu situația specifică a fiecărui obiectiv. Rapoartele sale se remarcă prin claritate expozitivă și prin refuzul de a propune soluții pur cosmetice acolo unde se impunea o intervenție structurală. Corespondența sa oficială, redactată într-o română cu inflexiuni arhaice dar coerentă, atestă un om format intelectual în mediul parizian și adaptat complet contextului românesc.

O altă trăsătură distinctivă este atenția acordată integrării monumentelor în spațiul urban. La Mănăstirea Sărindar, Burelly anticipa impactul deschiderii Bulevardului Academiei asupra amplasamentului și recomanda ministrului să ia în calcul înfrumusețarea ansamblului în raport cu noua axă urbană — o perspectivă de planificare urbană înaintea timpului în contextul administrației române de atunci. La Stavropoleos, propunea deschiderea unor ferestre spre piața învecinată și ridicarea unui nou grilaj decorativ de fier — elemente care dovedesc o gândire a relației monument–spațiu public, nu doar o intervenție punctuală pe structura clădirii. Această conștiință urbană, alimentată probabil de experiența directă a Parisului lui Napoleon al III-lea și a marilor lucrări de sistematizare ale prefectului Haussmann, a rămas o trăsătură distinctivă a practicii sale față de majoritatea contemporanilor săi din administrația românească.

Contribuții și recunoaștere

Funcțiile deținute în administrația statului român

Cariera administrativă a lui Gaetan A. Burelly s-a desfășurat pe durata a circa două decenii și jumătate în serviciul statului român, acoperind mai multe funcții publice succesive. Între 1854 și 1855 a lucrat în calitate de arhitect angajat al administrației, participând la diverse lucrări de evaluare și supraveghere în cadrul ministerelor epocii. Din 1855 și până în 1859, a ocupat funcția de arhitect al orașului București — „arhitectul capitalei" — preluând-o după moartea arhitectului francez Xavier Villacrose senior. Din 1859 a activat pentru scurtă vreme în serviciul Așezămintelor Brâncovenești, înainte de a trece, din 1860, la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. În cadrul acestui minister a avansat la funcția de arhitect-șef clasa I — cea mai înaltă poziție tehnică din ierarhia ministerului —, pe care a deținut-o din 1864–1865. Această funcție îi conferea un salariu de 2.000 de lei pe lună și o responsabilitate directă asupra întregului patrimoniu construit aflat în administrarea ministerului: edificii religioase, instituții de învățământ, clădiri administrative. În mai 1874, după circa douăzeci de ani de activitate neîntreruptă în serviciul public, Burelly a încetat lucrul la minister. Ulterior, în 1878, a mai fost numit prin decret regal arhitect al administrației domeniilor la Ministerul de Finanțe, dar nu există documente care să ateste o activitate semnificativă în această poziție.

Pe lângă funcțiile executiv-administrative, Burelly a participat în calitate de expert sau de membru la numeroase comisii tehnice ale epocii: Comisia pentru înfrumusețarea și însănătoșirea capitalei (alături de Alexandru Orăscu și Dimitrie Berindei, circa 1860), Comisia de evaluare a stării Palatului Academiei, comisii de expropriere pentru deschiderea Bulevardului Academiei (1869), comisii de evaluare a lucrărilor de restaurare de la Mănăstirea Curtea de Argeș și alte obiective. A colaborat constant cu cei mai importanți arhitecți ai generației sale din România: Alexandru Orăscu, Johann Schlatter, Carol Benisch, Iacob I. Melic, Dimitrie Berindei, Carol Kuchnowsky, Petre Tabai, George de Gaudi și Carol Enderle.

Recunoașterea publică și distincțiile

Recunoașterea publică a activității lui Burelly s-a manifestat în principal prin două momente documentate. La Expozițiunea artiștilor în viață din București, în 1865, planurile de restaurare ale Mănăstirii Curtea de Argeș au primit Mențiunea Onorabilă la secțiunea de arhitectură — o distincție acordată de juriul de specialitate al celei mai importante manifestări expoziționale din capitala românească a epocii. În 1867, la aceeași Expozițiune a artiștilor în viață, Burelly a primit medalia la secțiunea de arhitectură, cel mai probabil tot pentru planurile legate de proiectul Curtea de Argeș. Tot în 1867, la Expoziția Universală de la Paris, macheta la scara 1:14 a Mănăstirii Curtea de Argeș — realizată de sculptorul Karl Storck după planurile lui Burelly și ale lui Reissenberger — a reprezentat România în secțiunea de arhitectură, oferind lucrării sale o vizibilitate internațională fără precedent pentru un proiect românesc de restaurare al epocii. Portretul arhitectului pictat în 1864–1865 de Emanoil Panaiteanu-Bardasare și înaintat ministerului pentru Expozițiunea artiștilor în viață din 1865 reprezintă o altă formă de recunoaștere publică, deși tabloul nu a fost localizat până în prezent.

Burelly a devenit membru al Societății de Arhitecți și Ingineri din România, o organizație profesională de referință a epocii, care a stat la baza constituirii ulterioare a asociațiilor profesionale ale arhitecților români. Această afiliere îl plasează în rândul generației fondatoare a profesiei de arhitect organizate și recunoscute ca atare în România modernă. Absența unor lucrări de construcție nouă majore a limitat în mod obiectiv vizibilitatea sa în istoriografia arhitecturii românești, care a tins să privilegieze creatorii de edificii notabile față de arhitecții practicieni ai restaurării și ai administrației publice. Abia cercetările dr. Oana Marinache, culminând cu monografia publicată în 2017 de Asociația-Editura Istoria Artei cu sprijinul financiar al Ordinului Arhitecților din România din Timbrul Arhitecturii, au restabilit locul lui Burelly în tabloul arhitecturii românești a secolului al XIX-lea.

Legătura cu Ion Mincu și cu Ordinul Arhitecților din România

Relația dintre Gaetan Burelly și arhitectul Ion Mincu (1852–1912) — creatorul stilului neoromânesc și fondatorul școlii naționale de arhitectură — transcende simplul act juridic al vânzării-cumpărării de proprietate din 1890. Cei doi au locuit probabil în proximitate imediată: Ion Mincu a locuit pe strada Mercur nr. 6 (pe locul viitorului Muzeu Simu) înainte de a se muta la nr. 19, proprietatea lui Burelly. Vânzarea casei și a terenului de 910 mp de pe strada Mercur nr. 19 cu colțul în strada Pitar Moș — la un preț convenit între cei doi — a marcat trecerea unui bun cu valoare simbolică și urbanistică din posesia primului arhitect cu cetățenie română format la Paris în posesia celui care a întemeiat școala națională de arhitectură românească. Ion Mincu a renovat clădirea adăugând ancadramente neoromânești și împrejmuind curtea — o intervenție care ilustrează chiar una dintre trecerile generaționale esențiale din arhitectura românească a perioadei: de la eclectismul neoclasic al lui Burelly la curentul naționalist al lui Mincu.

Casa de pe strada Arthur Verona nr. 19 — denumită în literatura de specialitate Casa Burelly-Mincu — este astăzi monument istoric clasat, cu codul LMI B-II-m-B-19835, și adăpostește sediul Ordinului Arhitecților din România (OAR). Prin această destinație, clădirea construită de primul arhitect român format la Beaux-Arts din Paris a ajuns să fie sediul instituției care reprezintă profesiunea de arhitect în România modernă — o coincidență care conferă proprietății o valoare simbolică dincolo de cea arhitecturală și patrimonială. Legătura lui Burelly cu istoria arhitecturii românești organizate este astfel materializată în chiar sediul organizației profesionale a arhitecților.

Activitatea postministerială și colaborarea cu familia Bibescu (1875–1896)

După retragerea din serviciul public în 1874, Gaetan Burelly a continuat să exercite profesia de arhitect, de această dată în serviciul privat al familiei Bibescu-Basarab Brâncoveanu — cu care avusese deja o colaborare în perioada Așezămintelor Brâncovenești (1859). A activat în calitate de administrator și arhitect al Epitropiei Averii Doamnei Zoe Brâncoveanu, coordonând lucrările de restaurare și amenajare ale palatului Brâncoveanu-Bibescu de pe strada Brâncoveanu (Dealul Mitropoliei) și gestionând relațiile instituționale ale Epitropiei cu Primăria Municipiului București în probleme de expropriere și regularizare a Dâmboviței. A intermediat, de asemenea, tranzacții imobiliare pentru familia princiară și a reprezentat Epitropia în relațiile cu antreprenorii și cu instanțele judecătorești. Această activitate privată, mai puțin documentată față de cea ministerială, s-a încheiat — cel puțin parțial — în 1883, când Burelly și-a depus demisia din poziția de administrator al Epitropiei, invocând greutățile generate de neînțelegerile dintre frații Bibescu și faptul că pierduse pensia de stat prin renunțarea la postul din serviciul tehnic.

Colaborarea cu familia Bibescu și implicarea în gestionarea patrimoniului acesteia — moșii, palate, proprietăți urbane — reprezintă o dimensiune mai puțin vizibilă, dar semnificativă, a activității lui Burelly în ultimele două decenii ale vieții sale. Ea reflectă statutul său de profesionist de încredere al elitei politice și financiare a epocii și continuitatea relațiilor profesionale construite în cele două decenii de activitate ministerială. Gaetan A. Burelly a murit la 26 octombrie 1896, în casa din strada Pitar Moș nr. 4, la vârsta de circa 76 de ani, după o carieră de peste patru decenii de practică arhitecturală în serviciul statului și al marilor familii boierești ale Principatelor și, ulterior, ale Regatului României.

Moștenirea lui Burelly

Gaetan A. Burelly reprezintă una dintre figurile de tranziție ale arhitecturii românești din secolul al XIX-lea — un practician format în spiritul eclectismului istorist parizian, care a exercitat profesia aproape exclusiv în serviciul statului, la intersecția dintre administrația publică și gestionarea patrimoniului construit. Prima sa contribuție de ordin istoriografic rezidă chiar în statutul de pionier: cercetările dr. Oana Marinache au demonstrat că Burelly este primul arhitect cu cetățenie română care a studiat la École des Beaux-Arts din Paris (1849–1850), anticipându-l cu câțiva ani pe Dimitrie Berindei (1853–1859), considerat anterior drept deschizătorul acestei tradiții. Această repunere în drepturi nu este un simplu detaliu biobibliografic, ci o corecție cu implicații mai largi pentru înțelegerea procesului de formare a profesiei de arhitect în România modernă.

A doua contribuție, mai puțin spectaculoasă dar mai durabilă, ține de munca sa sistematică de aproape două decenii în slujba patrimoniului religios și a edificiilor publice ale Principatelor și ale statului român în formare. Inspecții, rapoarte, devize, planuri, recepții de lucrări — Burelly a traversat mănăstiri și șantiere din Muntenia, Oltenia și Moldova, a evaluat starea unor zeci de monumente, a propus intervenții calibrate și a supravegheat realizarea lor. Faptul că cel mai important proiect al său de restaurare — Mănăstirea Curtea de Argeș — nu i-a fost atribuit lui spre execuție, ci a fost preluat și transformat de André Lecomte de Noüy, nu diminuează valoarea studiilor și planurilor sale preliminare, fără de care nici Muntureanu și nici Lecomte de Noüy nu ar fi putut demara lucrările. A treia dimensiune a moștenirii sale este Casa Burelly-Mincu de pe strada Arthur Verona nr. 19 din București — monument istoric (cod LMI B-II-m-B-19835), sediu al Ordinului Arhitecților din România —, singurul edificiu construit de el care a supraviețuit și care concentrează, prin istoria sa, unul dintre momentele de ruptură generațională ale arhitecturii românești: trecerea de la eclectismul neoclasic la curentul neoromânesc.

Bibliografie

  • Marinache, Oana, Gaetan A. Burelly, arhitect restaurator, Asociația-Editura Istoria Artei, București, 2017 (volum tipărit)
  • Bădescu, Emanuel, Bucureștii lui Mazar Pașa, Editura Vremea, București, 2014 (volum tipărit)
  • Bergdoll, Barry, Léon Vaudoyer: Historicism in the Age of Industry, MIT Press, Cambridge–Londra, 1994 (volum tipărit)
  • Ionescu, Grigore, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982 (volum tipărit)
  • Lascu, Nicolae, Bulevardele bucureștene până la primul război mondial, Simetria, București, 2011 (volum tipărit)
  • Marinache, Oana, Familia Bibescu — Basarab Brâncoveanu: între Paris și București, Editura Istoria Artei, București, 2016 (volum tipărit)
  • Marinache, Oana, Paul Gottereau, un regal în arhitectură, Editura Istoria Artei, București, 2017 (volum tipărit)
  • Popescu-Cadem, C., Document în replică, Ed. Biblioteca Bucureștilor, 2007 (volum tipărit)
  • Urechia, V.A.; Burelly, G.A. (delineator), Localurile de școli sătești în România, Tipografia Națională, București, 1868 (volum tipărit)
  • *** Arhivele Naționale ale României — Arhivele Naționale Istorice Centrale, fondurile: Primăria Municipiului București, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Ministerul Lucrărilor Publice, Ministerul Agriculturii și Domeniilor (surse arhivistice)
  • *** Archives nationales de France, AJ/52/356 — dosar de înscriere la Școala Națională și Specială de Arte Frumoase, nr. 3089, matricolă nr. 1511 (sursă arhivistică)
  • Gaetano Burelly (Wikipedia România - sursă foto)
  • Gaetan Burelly, primul arhitect român la Paris (adevarul.ro)
  • Casa Burelly-Mincu (arhivadearhitectura.ro)
  • Ion Mincu — arhitect (independentaromana.ro)
  • Antonio Gaetano Burelli, architect restaurator / Emanuel Bădescu (zf.ro)
  • Léon Vaudoyer (inha.fr)
  • Arhitecți spre și dinspre România până în 1940 (arhitectura-1906.ro)

 


Cât de utilă este această informație? Vă rugăm să votați apăsând pe o steluță...
Property Index