Arhitectul Édouard Jean Joseph Ramonatxo
Édouard Jean Joseph Ramonatxo (uzual: Édouard Ramonatxo) a fost un arhitect francez activ la sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului XX, cu un parcurs profesional împărțit între Franța și România (București), iar mai târziu între Bretania și zonele de reconstrucție postbelică din nordul Franței. S-a născut la 24 iunie 1869, la Saint-Brieuc, în Bretania (astăzi departamentul Côtes-d’Armor; în epocă Côtes-du-Nord). Într-o fișă biografică locală este menționat ca fiu al unui cofetar (confiseur). Data morții este indicată precis într-o sursă locală din Pontivy: a decedat în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1933, la 64 de ani. Într-o fișă de autoritate (AGORHA/INHA) apare mențiunea „după 1935”, care pare să reflecte o incertitudine administrativă sau o confuzie cu activitatea ulterioară a familiei (fiul său arhitect).
Naționalitate franceză. Este descris ca fiind „d’origine basque” (de origine bască), cu nume sugerând o proveniență din zona franco-cantabrică; această idee apare și într-un comentariu al lui Andrei Pippidi. Sursele studiate confirmă existența unui fiu, Noël René Joseph Ramonatxo, care devine la rândul lui arhitect și lucrează (cel puțin) în zona Lorient în anii 1930–1940. În Pontivy, Ramonatxo apare și în ipostază de căpitan al companiei de pompieri (menționat explicit), iar o fotografie îl prezintă în uniformă (1905), semn că avea un rol public local, nu doar profesional.
Cronologie profesională
Parcursul lui de formare este bine documentat în registrele École des Beaux-Arts: A fost elev în atelierul lui Ludovic Douillard la Nantes (intrare în atelier menționată la 18 februarie 1888), apoi admis la École des Beaux-Arts din Paris în 1888. La Paris a lucrat în atelierele lui Charles Alphonse Thierry și Henri Deglane. Într-o sinteză locală din Pontivy, intervalul de școlarizare este dat ca 1888–1892.
Debutul său se leagă de mediul parizian (este menționat ca stabilit inițial în Paris, arondismentul 14). O etapă importantă, relevantă direct pentru București, este plecarea în România imediat după Beaux-Arts: o sursă locală din Pontivy afirmă explicit că, după absolvire, a venit în România și a participat la edificarea mai multor clădiri la București, unde „o casă poartă numele lui și astăzi”.
Revenirea în Franța este plasată în 1902: se stabilește la Pontivy și devine „architecte voyer” (arhitect-șef/inginer-șef urban, cu atribuții de edificare și infrastructură), fiind în același timp și căpitan al companiei locale de pompieri. În 1919 părăsește funcția și pleacă în nordul Franței, ca arhitect adjunct al „regiunilor eliberate” (reconstrucție post-Primul Război Mondial) pentru departamentul Nord; participă la reconstrucții (menționată explicit: La Chapelle-d’Armentières – biserică și clădiri municipale).
Din 1920 se asociază cu arhitecții lorientais Louis-Marie Dutartre și Charles Caro (cabinetul Dutartre-Caro-Ramonatxo), cu lucrări importante, inclusiv Camera de Comerț din Lorient. Cabinetul se dizolvă în 1930, după decesul lui Charles Caro; apoi Ramonatxo deschide un nou cabinet împreună cu fiul său și revine pentru scurt timp în funcții la Pontivy. Premii, concursuri, distincții: Premiu II la concursul pentru Crédit foncier égyptien (Cairo), 1902; Premiul I la concursul pentru o sală de festivități la Auray, 1904; Ofițer al „Instruction publique”, 1914.
Activitate în România și legătura cu Bucureștiul
În București, numele lui este legat direct de începuturile Bulevardului Lascăr Catargiu (vechiul „Bulevardul Colței”), zonă construită intens chiar din 1898. Într-un articol din seria „SOS București”, Andrei Pippidi descrie explicit un dosar de proiect pentru imobilul de la nr. 4 (azi Bd. Lascăr Catargiu 4) care poartă semnătura „Ed. Ramonatxo” ca arhitect și beneficiar. În același text, Pippidi îl leagă de alte proiecte din vecinătate și oferă o schiță biografică: colaborator al lui Paul Gottereau, prieten cu Ion Mincu și cu sculptorul Carl Storck, probabil venit din Franța, cu nume sugerând origine franco-cantabrică.
Tot Pippidi afirmă că, pe lângă casa proprie (nr. 4), Ramonatxo a primit sarcina de a construi casa de la actualul nr. 6 (în 1900, numerotarea fiind diferită), proiect pentru Alexandru Gr. Ionescu; și descrie, în plus, un dosar de parcelă / cerere (1898) pentru casa Ing. Alexandru Mareș (actualul nr. 10), unde numele arhitectului nu apare în cererea inițială citată.
În sursele studiate, pentru casa de la nr. 4 din Lascăr Catargiu, este inclusă și o descriere funcțională de plan foarte utilă, care confirmă tipologia de vilă urbană de sfârșit de secol XIX (hol central generos cu scară principală, parter împărțit între birou/bucătărie și salon/masa, subsol cu spații de serviciu și depozitare). Aceeași organizare este descrisă și de Pippidi, într-o formă foarte apropiată (birou stânga, salon dreapta etc.). În paralel, „Arhiva de arhitectură” indică existența unei piese de arhivă (schițe/planuri) pentru „Casa Ramonatxo”, cu trimitere la ANDMB (fond PMB Tehnic, dosar 375/1899) și localizarea istorică „blvd. Colțea colț cu str. Cometa” (adică zona care corespunde începutului actualului Bd. Lascăr Catargiu).
Profil profesional și caracteristici de stil
Din ce reiese din sursele franceze (Pontivy) și din tipologia lucrărilor bucureștene, Ramonatxo este un arhitect de tranziție între un eclectism târziu și un limbaj „de paradă” pentru reședințe urbane (București, 1898–1900), cu planuri burgheze riguroase și accent pe reprezentare; un Art nouveau temperat în primele decenii ale secolului XX în Bretania, mai ales în contexte educaționale și rezidențiale; un Art déco asumat în anii 1920–1930, când realizează clădiri publice (în Pontivy este menționată ca emblematică „école Quinivet”). O notă interesantă din sursele din Pontivy este discuția despre materialitate: utilizarea cărămizii în combinație cu piatră și beton a fost suficient de vizibilă încât să genereze critici din partea carierelor locale, iar Ramonatxo ar fi argumentat utilizarea cărămizii ca alegere estetică.
Pentru București, Pippidi sugerează o integrare a lui Ramonatxo în cercuri profesionale relevante: colaborare cu Gottereau, legături cu Mincu și Carl Storck. În acest cadru, profilul său bucureștean poate fi descris ca al unui arhitect francez format la Beaux-Arts, capabil să livreze proiecte rezidențiale urbane cu planuri eficiente și fațade încărcate decorativ (în special la casa de la nr. 6 de pe Lascăr Catargiu, descrisă de Pippidi ca având „decorație încărcată” și acoperiș înalt).
Édouard Jean Joseph Ramonatxo este menționat ca arhitect publicat/mediatizat în contexte editoriale de început de secol XX, prin includerea „vilelor bretonne” în cultura tiparelor și a modelelor de arhitectură regională vehiculate în mediul editorial francez (referință indirectă la enciclopediile lui Paul Planat și Anatole de Baudot, plus discuția despre „publicitatea” acestor modele).
Lucrări documentate
Reședințe și vile particulare în București, alte lucrări
Reședințe și vile particulare (Franța, Bretania și alte zone)
Clădiri publice și administrative (Franța)
Clădiri publice și administrative (reconstrucție postbelică, nordul Franței)
Referințe