Arhitectul Dimitrie Maimarolu
Dimitrie Maimarolu (1859–1926) s-a născut la 21 august 1859 la București, în Țara Românească, într-o familie de origine aromână, legată de comunitățile macedoromâne din Balcani. În tinerețe a lucrat în atelierul celebrului profesor Julien Guadet, una dintre figurile importante ale școlii academice franceze de la École des Beaux-Arts din Paris.
În august 1881 este admis la Școala de Arte Frumoase din Paris, unde urmează cursurile de arhitectură până în 1885; în același an i se recunoaște diploma franceză și i se acordă dreptul de practică în România, fiind bursier al Ministerului Lucrărilor Publice din România pe toată durata studiilor. Formația sa este puternic marcată de academismul francez, de disciplina compoziției axiale și de repertoriul clasic și neobaroc pe care îl va traduce în arhitectura instituțională din România de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Carieră profesională și funcții oficiale
După întoarcerea în țară, Maimarolu intră în serviciul Ministerului de Interne, fiind menționat ca arhitect al ministerului și, din 1887, avansat în funcția de arhitect-șef, poziție pe care o deține până în februarie 1892. În această calitate anchetează, de pildă, calitatea construcțiilor de cazărmi din Babadag și Tulcea și elaborează proiectul Palatului Administrativ al județului Olt, proiect nerealizat.
Din 1898 trece la Ministerul Agriculturii și Domeniilor, unde coordonează amenajarea pavilioanelor pentru „Expoziția agricolă, industrială și de animale” din Grădina Bibescu din Craiova, consolidându-și experiența în arhitectura de reprezentare și în organizarea de ansambluri expoziționale. În 1908 este implicat în supravegherea lucrărilor de terasamente la calea ferată Ploiești–Vălenii de Munte, ceea ce indică un profil tehnic solid și o înțelegere a infrastructurilor, dincolo de clădirile individuale.
De-a lungul carierei sale, Dimitrie Maimarolu este membru fondator al Societății Arhitecților din România, membru al Societății Politehnice și arhitect în Comisia Monumentelor Istorice, poziții care îi conferă un rol central în definirea politicilor profesiei și în protejarea patrimoniului la începutul secolului XX. A fost, de asemenea, implicat în fondarea și susținerea Școlii Superioare de Arhitectură din București, în cadrul căreia a influențat generații de arhitecți formați în spiritul academismului francez.
Documentele de epocă surprind o mobilitate rezidențială tipică pentru un arhitect activ în centrul capitalei. În 1890 este consemnat împreună cu fratele său, Nicolae, pe Calea Moșilor nr. 58; apoi, între 1891 și 1892, domiciliul său este pe strada Sfinților, iar între 1893 și 1895 pe strada Brezoianu nr. 13. Momentul decisiv este 1897, când își construiește propria casă pe fosta stradă Sf. Ionică nr. 6, actuala stradă George Vraca nr. 6, imobil ce devine atât reședință, cât și atelier de arhitectură. Imobilul, astăzi monument istoric de clasă B, este o vilă urbană impunătoare, în stil eclectic cu puternice influențe franțuzești și accente de neo-baroc academic, cu o compoziție riguroasă și detalii sculpturale care trimit direct la formarea sa pariziană.
Biografia familială este legată și de vila de pe strada Nicolae Golescu nr. 18 (Casa Ștefan și Henrieta Sihleanu), situată în spatele Ateneului, care a aparținut inițial familiei Sihleanu și a fost ulterior cumpărată de arhitectul Dimitrie Maimarolu; pentru această casă există o istorie de familie bine documentată, legată de anturajul elitelor bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În 1906 este menționat cu atelierul pe strada Jules Michelet nr. 28, iar în planul cadastral din 1911 apare locuind la intersecția străzilor Nicolae Golescu și Șaguna nr. 1, în imediata apropiere a Ateneului Român, ceea ce confirmă statutul său central în mediul profesional și social al capitalei.
Profil arhitectural și influență
Opera lui Dimitrie Maimarolu este reprezentativă pentru adoptarea și adaptarea școlii academice franceze în România. Construcțiile sale majore – palatele instituționale și bisericile – folosesc scheme compoziționale simetrice, volume masive, registre clar ordonate și un limbaj decorativ bogat, cu coloane și pilaștri clasici, frontoane, cornișe puternice și sculpturi alegorice.
Palatul Camerei Deputaților (azi Palatul Patriarhiei) și Palatul Cercului Militar Național ilustrează cel mai bine acest repertoriu: fațade monumentale pe bază de ordine colosală, scară amplă de reprezentare, cupole și acoperișuri mansardate în spirit Beaux-Arts. Bisericile la care lucrează – Sf. Silvestru, Sf. Haralambie din Turnu Măgurele și Catedrala Armeană din București – îmbină planuri și volume clasice cu detalii inspirate din tradiția bizantină și armeană, într-un eclectism sofisticat, adaptat programului religios.
În sfera locuințelor urbane și a vilelor, stilul său oscilează între eclectism academic și un limbaj mai reținut, cu fațade ordonate, dar cu detalii bogate – balcoane, ancadramente sculptate, frontoane fragmentate – vizibile atât la propria casă din strada George Vraca 6, cât și la casele Vorvoreanu și Mirică din Craiova sau la casa Dinu Brătianu de pe bulevardul Lascăr Catargiu.
Metacult și Arhiva de Arhitectură subliniază și rolul său de „maestru” al unor arhitecți importanți ai perioadei, precum Ernest Doneaud, Paul Smărăndescu și Victor Ștefănescu, care lucrează în primii ani ai carierei lor în colective conduse de Maimarolu la Camera Deputaților, Cercul Militar și proiectul Senatului. Influența lui se propagă astfel prin mai multe generații de arhitecți formați în mediul Școlii Superioare de Arhitectură din București.
Concursuri și recunoaștere profesională
Dimitrie Maimarolu obține premii importante la concursurile majore ale epocii. În decembrie 1890 câștigă Premiul I la concursul internațional pentru clădirea Camerelor Legiuitoare (Camera Deputaților și Senat), proiect realizat pe Dealul Mitropoliei pentru Camera Deputaților, în etape între 1906–1916, în colaborare cu Ernest Doneaud. În 1899 câștigă concursul pentru Palatul Cercului Militar, edificiu realizat între 1911–1923 cu întreruperi, împreună cu Ernest Doneaud și o echipă de ingineri de prestigiu (Anghel și Paul Saligny, Elie și Mircea Radu). Activitatea sa este evocată și în studii privind arhitectura religioasă a comunității armene din România, în contextul proiectării Catedralei Armene din București, și în lucrări dedicate arhitecților de origine aromână sau arhitecturii instituționale de la începutul secolului XX.
Lucrări principale (selecție)
Clădiri publice și administrative
Clădiri religioase
Clădiri publice în afara Bucureștiului
Reședințe și vile particulare în București
Clădiri de raport, hoteluri și lucrări speciale
Lucrări în afara Bucureștiului (civile și rezidențiale)
Receptare și importanță în istoria arhitecturii românești
Dimitrie Maimarolu este perceput în literatura de specialitate drept unul dintre cei mai importanți promotori ai academismului francez în arhitectura românească de la 1900. Palatele instituționale pe care le proiectează – Camerele Legiuitoare, Cercul Militar, prefecturile din Pitești și Târgu Jiu – reprezintă o etapă de maturitate a eclectismului oficial, înaintea apariției stilului neoromânesc și a arhitecturii moderniste.
Participarea sa la comisiile de verificare a spitalelor, implicarea în expoziții și în proiecte feroviare, precum și rolul său în Comisia Monumentelor Istorice îl conturează ca o figură de profesionist complet, preocupat atât de reprezentarea monumentală, cât și de infrastructurile și instituțiile publice. Casele sale – în special propria casă din str. George Vraca 6 – sunt astăzi subiectul unor campanii de sensibilizare și de promovare a intervențiilor de restaurare și reconversie culturală, fiind frecvent menționate în presă și în proiecte dedicate patrimoniului vulnerabil.
Lista de referințe