Arhitectul Carol Benisch
Karl Franz Böhnisch s-a născut la 9 ianuarie 1822 în Krnov/Jägerndorf (Hlubočické předměstí nr. 69), în Silezia austriacă — astăzi districtul Bruntál din nord-estul Republicii Cehe, la granița cu Polonia. Fiu al postăvarului Franz și al Tereziei, provine dintr-un centru industrial în care meșteșugul textilelor era tradiția dominantă, ce dă și profesia tatălui său. Datele de naștere au fost furnizate de Rostislav Balner din biroul secretarului Primăriei Krnov, prin răspunsul transmis consulului dr. Roman Prosa de la Consulatul Republicii Cehe la București, tradus de Alexandru Stoian. Certificatul de deces din 18 octombrie 1896 îl înregistrează ca „de șaptezeci și patru ani, arhitect, căsătorit, născut în Silesia (Jagerndorf Trappau), fiul decedaților Francis Benisch și Teresa”, confirmând anul nașterii 1822.
Formarea academică a arhitectului rămâne documentar incertă. Toma T. Socolescu, în „Fresca arhitecților care au lucrat în România în epoca modernă de la 1800 la 1925” (Ed. Caligraf Design, București, 2004, p. 67), menționează studii la Viena, fără a preciza instituția sau perioada. Toate scrisorile adresate instituțiilor de profil din spațiul german și austriac — Akademie der Bildenden Künste Wien, Universitätsarchiv der Akademie der bildenden Künste Wien, Technische Universität Wien, Architekturzentrum Wien —, precum și cele adresate instituțiilor din Praga (Archives of the Czech Technical University) și Graz (Graz University of Technology) au primit răspunsuri negative: nicio urmă documentară a trecerii lui Böhnisch/Benisch prin cursurile acestor instituții nu a fost identificată. Totuși, activitatea sa profesională ulterioară, desfășurată pe parcursul a cincizeci de ani în România, dovedește — în formularea lui Socolescu — că „avea la bază studii serioase”.
O confuzie bibliografică semnificativă, semnalată de arhitectul Horia Moldovan în „Johann Schlatter: cultură occidentală și arhitectură românească (1831–1866)” (Ed. Simetria, București, 2013, p. 219), trebuie clarificată explicit. Moldovan identificase un Karel Beneš în registrele Academiei de Arte Frumoase din München, înscris în 1884 — dar acest Karel Beneš (1859–1893), născut în Hlinsko, Cehia, nu are nicio legătură cu Carol Benisch care se stabilise în Țara Românească deja din 1847, cu treizeci și șapte de ani înainte. Confuzia era generată de similitudinea numelui și de lipsa datelor biografice clare despre Böhnisch/Benisch.
Sosirea în Țara Românească și integrarea în serviciul tehnic al statului: 1847–1856
Carol Benisch a sosit în Țara Românească în 1847 — an confirmat chiar de arhitect în cererea sa de naturalizare depusă la Senat (A.N.R., fond Senatul, dosar 790). Toma T. Socolescu menționează că ar fi fost adus de principele Nicolae Bibescu Brâncoveanu. Documentele sugerează însă că este mai probabil vorba despre domnitorul Gheorghe Bibescu (1842–1848), aflat în 1847 pe tronul Țării Românești: fiul său Nicolae Bibescu (1832–1890) era mult prea tânăr la acea dată pentru a deține o funcție oficială sau pentru a acționa în numele tatălui. Benisch se înscrie în grupul de specialiști — arhitecți, ingineri, conductori, meșteri — recrutați în serviciul tehnic al statului valah de-a lungul perioadei 1843–1856 de marii vornici și de domnitorul Barbu D. Știrbey, fratele lui Gheorghe Bibescu, prin agenții lor din capitalele europene. Alături de el lucrează Johann Schlatter, Franz Ulein și Emanuel Fark, fiecare sosit în momente diferite și cu misiuni distincte.
De-a lungul timpului, numele arhitectului suferă numeroase modificări ortografice în documentele românești, reflectând adaptarea progresivă la mediul local: Carol sau Scarlat Benisch, Carol Benesch, Carol Beniș, Carol Benișu. Forma „Benisch” — cea mai frecventă în semnăturile proprii ale arhitectului — este utilizată în prezenta monografie ca formă de referință. Forma inițială a numelui, Böhnisch/Böhnisch, dispare rapid din documente, locul său fiind luat de variantele fonetice românizate. Benisch a lucrat inițial în subordinea lui Johann Schlatter (1808–1865), elvețianul angajat din 1844 ca arhitect mănăstiresc, cu care va colabora strâns timp de aproape un deceniu pe principalele șantiere de restaurare și reconstrucție a edificiilor de cult din Muntenia.
Contextul instituțional în care activează Benisch în primii ani este cel al Mesei arhitectonice din cadrul Departamentului Credinței — structura administrativă responsabilă de gestionarea patrimoniului religios și a șantierelor mănăstirești. Arhitectul italian Petre A. Tabai, angajat de Barbu Știrbey în 1844, descria în 1878 situația de la debutul perioadei: „de se edifica vreo lucrare serioasă se aduceau meșteri și lucrători străini din Transilvania și din Ungaria, de oare-ce Românii indigeni erau cu totul lipsiți de exercițiul practic al artei” (A.N.R., fond Senat, dosar 1189). Benisch se înscrie în această primă generație de specialiști care vor transfera progresiv cunoștințele tehnice spre lucrătorii locali, contribuind la formarea unui corp tehnic autohton.
Primele lucrări: șantierele mănăstirești (1848–1857)
Primul șantier mănăstiresc atestat documentar pentru Carol Benisch este Mănăstirea Tismana din județul Gorj. În luna februarie 1848, Johann Schlatter îl numește conductor al lucrărilor. Benisch colaborează la Tismana cu Franz Ulein, Costache Măinescu și Karl Mozer; antreprenorii licitației din 1851 sunt Anschel Hirschl și H. Moise. Schlatter și Benisch semnează împreună, la 5 noiembrie 1851, o solicitare referitoare la predarea grabnică a materialelor de către Ocârmuirea județului Gorj.
Mănăstirea Arnota din județul Vâlcea reprezintă al doilea șantier major, desfășurat între 1852 și 1856, dată consemnată pe pisania clopotniței. Lucrările de la Arnota vizau și înființarea unei închisori în incinta mănăstirii, potrivit deciziei autorităților. Ceva mai devreme, probabil din 1851, Benisch este implicat și la Mănăstirea Bistrița vâlceană, unde inițial condusese lucrările arhitectul Julius Freywald; informațiile despre prezența lui Benisch la Bistrița reies din raportul lui Anton Hefft din 1852. Schlatter îl propunea în același raport pe meșterul Anghelu pentru întreținerea Mănăstirilor Bistrița și Arnota, și pe Vasile Gregorovici pentru Tismana, ambii cunoscători ai problemelor fiecărui șantier. Benisch recepționa mobilierul realizat de tapițerul Moise pentru Bistrița.
Activitatea lui Benisch pe șantierele mănăstirești se extinde dincolo de coordonarea propriu-zisă a lucrărilor, incluzând sarcini administrative complexe: întocmirea devizelor, verificarea calității materialelor, organizarea echipelor de muncitori, deplasări permanente între șantiere, rapoarte periodice către Departamentul Credinței și, uneori, supunerea acestora atenției directe a domnitorului. În 1857, Schlatter și Benisch solicită împreună eliberarea sumei de 45.000 lei pentru întreținerea Mănăstirilor Bistrița, Tismana și Arnota, deși Schlatter declarase în 21 ianuarie 1856 că lucrările la cele trei mănăstiri fuseseră terminate și predate. Tot din 1853–1854 datează implicarea lui Benisch la Mănăstirea Sfântul Ioan din București, unde arhitecții Xavier Villacrose și Carol Benisch redactează devizele, condițiile de lucru și planurile pentru reparații la clopotniță, dependințe și incintă, din porunca domnitorului Barbu D. Știrbey.
Arhitectul statului: lucrări publice, instituționale și private (1857–1875)
Arhitectul Teatrului Național: 1857–1869
Una dintre cele mai longevive și mai bine documentate misiuni ale lui Carol Benisch în serviciul public este aceea de arhitect al Teatrului Național din București — cunoscut și ca Teatrul cel Mare —, clădit în prima jumătate a secolului al XIX-lea pe terenul fostului Han Filaret de pe Podul Mogoșoaiei, după planurile arhitectului vienez Anton Hefft (1815–1900). Din 1857, arhitecții Gaetano Burelli și Johann Schlatter inspectează clădirea și propun reparații. Benisch și Alexandru Orăscu se implică în lucrările aferente din 1858. La 11 august 1859 este depusă formal solicitarea de angajare a lui Carol Benisch ca arhitect al teatrului, după ce redactase devizul reparațiilor necesare. Benisch este angajat definitiv din 1 septembrie; recomandarea venise din partea lui Grigore Bengescu (1824–1881), fost ministru al cultelor și director general al teatrelor.
Lucrările s-au amplificat rapid. În mai 1861 Benisch semnalează urgența alocării fondurilor, iar arhitectul Petre Tabai solicita și el urgentarea și preluarea antreprizei de către Benisch însuși, calitatea lucrărilor unor antreprenori externi nefiind satisfăcătoare. Intervențiile vizau: demolarea unui zid ruinat de la scenă, introducerea unui al patrulea rând de loji, montarea unui balcon de fier, amenajarea unei cafenele de artiști în clădire și mărirea subporticului fațadei principale. Planul lojilor și balconului realizat de Benisch nu s-a mai păstrat în dosar. Printre colaboratorii de pe șantier se numără Giovanni Labo, pictor și conservator al decorurilor, care îi înaintează lui Benisch devizele de reparații.
Activitatea lui Benisch la teatru acoperă și sarcinile administrative curente ale clădirii: în 1864 repară magazia de decoruri afectată de vânt și ploi; în 1865 constată putrezirea rezervoarelor de apă de sub scenă și solicită repararea dispozitivelor de prevenire a incendiilor; în 5 mai 1867 o furtună devastatoare afectează acoperișul, iar Benisch întocmește devizul de reparații; tot el realizează devizul reparațiilor coșurilor și caloriferelor la cererea comandamentului de pompieri. De asemenea, în 1863 amenajase sala de bal a teatrului la solicitarea generalului Ioan Em. Florescu.
Mitropolia Ungro-Vlahiei, Palatul Universității și lucrările instituționale
Paralel cu activitatea de la teatru, Carol Benisch este implicat în câteva dintre cele mai importante proiecte instituționale ale Capitalei. La 19 octombrie 1857, devizul lucrărilor de reparație la clădirile Mitropoliei Ungro-Vlahiei — elaborat de Schlatter — este contrasemnat și de Carol Benisch. În august 1858, în absența lui Schlatter plecat la șantierele de la Mănăstirile Dealu și Târgoviște, Benisch este desemnat șef al mesei tehnice, coordonând dependințele Sfintei Mitropolii. Planurile pentru cele patru obeliscuri de la poalele Dealului Mitropoliei îi sunt atribuite lui Benisch. Benisch și Freywald amenajează și sala Adunării Naționale de la Mitropolie.
La Palatul Universității din București — Bd. Regina Elisabeta nr. 4–12, monument istoric clasa A —, construit în stil neoclasic între 1856 și 1869 după proiectul arhitectului Alexandru Orăscu, Carol Benisch semnează planurile corpului central al clădirii. Inaugurarea a avut loc la 14 decembrie 1869. Proiectul palatului Arhivelor Statului și Institutului de Paleografie, bazat pe planul lui Grigore Bengescu II, este concretizat într-un plan semnat de Benisch în 1862 — proiect nerealizat, autorul punându-l în legătură cu ampla construcție neoclasică a Palatului Academiei (Universității) de Alexandru Orăscu (1857–1869), care i-a servit ca inspirație. Benisch participă și la comisiile de verificare ale Spitalului Ostășesc din strada Știrbey Vodă (1861), alături de Petre A. Tabai și Johann Schlatter, în urma unor rapoarte constatatoare de neregularități sesizate de Alexandru Orăscu.
Activitatea instituțională a lui Benisch cuprinde și o serie de devize de reparații la edificii religioase și civile ale Capitalei: în 1865 — Biserica Sărindar, Biserica Sfântul Sava, Biserica Sfânta Ecaterina, Biserica Radu Vodă, verificări la Hanul Zlătari, Hanul Șerban Vodă și Hanul Grecilor, devize importante pentru Corpul Ponderator, Palatul de vară de la Cotroceni și Hanul Filipescu de pe Podul Mogoșoaiei. Tot el participă la reparațiile de la Obștescul Divan de lângă Sfânta Mitropolie. În 1864 i se încredințează pregătirea unor camere pentru Biblioteca Consiliului de Stat, la solicitarea vicepreședintelui acestuia. Alcătuiește în 1871 planul de situație al clădirilor din complexul Bisericii și Hanului Greci (zona Stavropoleos – Smârdan – Lipscani), iar în 1872 realizează planul de situație al Bisericii Sărindar — monument aflat pe teren mlăștinos, a cărui degradare accelerată va duce la demolare în 1893.
Azilul Domniței Bălașa (Elena Cuza) și Casa Diaconeselor Evanghelice: 1862–1870
Prin scrisoarea adresată în 1862 Consiliului de Miniștri, Doamna Elena Cuza (1825–1909) pune bazele instituționale ale Azilului de fete orfane de la Cotroceni. Piatra de temelie a fost așezată în 28–29 iulie 1862, planurile clădirii fiind realizate de arhitecții Carol Benisch și Hoffmann. Supervizarea construcției a revenit arhitectului Luigi Ludovic Lipizer (1825–1864). Programul interior prevedea: la subsol sala de masă pentru 120 de copii, bucătăria și camerele personalului; la parter sălile de curs; la etaj dormitoare și infirmerie. Corpul stâng (1863–1864) și cel central (1865–1866) au fost realizate de arhitectul Ghiesel. Planurile Azilului poartă ștampila antreprenorilor Koerting Frères din Paris. În 1870 s-a pus piatra de temelie a capelei Sfânta Elisabeta, proiectată tot de Benisch și Hoffmann și decorată de Karl Storck și Gheorghe Tattarescu; lucrările la aripa stângă s-au finalizat în 1875. Între 1895–1896, azilul a fost extins cu noi corpuri de clădiri.
Concomitent, Carol Benisch elaborează proiectul Casei Diaconeselor Evanghelice din București, a Fundației Ordinului Ioaniților, inițiativă a Epitropiei Bisericii Luterane și a consulului prusac Karl Bernhard Max von Meusebach (1814–1862). Proiectul propune trei clădiri de lemn în stilul romantic german-elvețian — cel mai probabil două clădiri principale și o dependință —, destinate îngrijirii bolnavilor, bătrânilor și săracilor, dar și educației copiilor. În 1859 diaconesele preiau și școala Ioaniților din strada cu același nume. Comunitatea evanghelică, depășită de cheltuielile construcției, se adresează în februarie 1862 domnitorului Alexandru Ioan Cuza pentru a solicita acoperirea instituțională a cheltuielilor noului spital; Eforia Spitalelor decide cumpărarea clădirii și înființarea unui spital pentru copii, cu ajutorul surorilor diaconese, urmând să se mai investească pentru finalizarea lucrărilor. În 1885 Eforia Spitalelor Civile vinde clădirea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, mutând în ea Liceul Sfântul Sava.
Naturalizarea și primele lucrări private: 1858–1875
În 1858 Carol Benisch depune cerere de acordare a cetățeniei române, menționând că se află în Țara Românească din 1847 și că a lucrat neîntrerupt în serviciul statului. Naturalizarea va fi obținută în 1874–1875, prin vot parlamentar, în calitate de arhitect al Bunurilor Țării pe lângă Administrația domeniilor. În 1860 obține un certificat de emigrare definitivă de la autoritățile austriece pentru sine și pentru familia sa. Certificatul din succesiunea sa menționează „un certificat liberat de Off. Stării civile din Egendorf”, pe baza căruia se presupune că soția sa, Charlotta, era originară din Eggendorf, Austria. Potrivit Arhivei de Arhitectură, din prima căsătorie, din 1853 cu Antonia Muehlstein la Biserica Romano-Catolică din București, s-au născut cel puțin trei băieți: Carol jr., Aureliu și Oscar; din a doua căsătorie, cu Charlotta, le-a avut pe Olga (căsătorită Tack) și pe Emilia (căsătorită Patzelt).
Primele lucrări private atestate ale lui Benisch reflectă un registru tematic larg, de la clădiri comerciale la reședințe. În 1856 construiește casa I. Dobrovolski din Mahalaua Popa Dârvași. În aprilie 1858 realizează planurile prăvăliilor cu etaje pentru Mihail Popovici pe Ulița Mogoșoaiei — un edificiu neoclasic impunător pentru epocă, cu parter și două etaje, între casele lui Ștefan Greceanu și proprietatea lui I. Kenel, în mahalaua Doamnei. În 1866 alcătuiește planurile Hotelului Avram de pe strada Bibescu Vodă. În 1862 i se atribuie și devizul lucrărilor de reparații radicale interioare la casele parohiale ale Bisericii Sfântul Dumitru – Metohul Episcopiei Buzăului, precum și amenajarea grădinii, după un plan al lui Benisch. Tot în această perioadă, în 1862, Carol Benisch realizează un plan elaborat al unui complex proiectat — probabil o reședință domnească în preajma unui lac — și este desemnat să dirijeze lucrările la Palatul Princiar de vară de la Mănăstirea Cotroceni.
O lucrare privată de referință pentru această perioadă este proiectul de extindere a casei lui Iancu Marghiloman pe strada Amzei la colț cu strada Luminei (1873). Proiectul a fost blocat de Primăria Bucureștilor — arhitectul Cantacuzino a cerut retragerea clădirii de la aliniamentul stradal —, dar activitatea lui Benisch pentru familia Marghiloman nu s-a oprit la această tentativă nerealizată. Arhitectul a realizat pentru Iancu Marghiloman multiple intervenții de-a lungul timpului, nedocumentate exhaustiv în dosarele de arhivă conservate, iar relația dintre cei doi a depășit cadrul profesional strict: terenul pe care Carol Benisch și-a construit propria casă din strada Christian Tell (fostă strada Luminei) îi fusese obținut tocmai din proprietatea Marghiloman. Reședința de pe strada Amzei nr. 13 — actuala Ambasadă a Franței, monument istoric clasa B — a cunoscut ulterior intervenții ale arhitectului Paul Gottereau (1891) și ale Henrietei Delavrancea-Gibory (1935), statul francez cumpărând-o în 1938 pentru a o transforma în noul sediu al Legației.
Lucrările de maturitate: marile monumente (1875–1891)
Catedrala Romano-Catolică Sfântul Iosif: 1875–1884
Catedrala Romano-Catolică Sfântul Iosif din București — situată pe strada General Henri Mathias Berthelot nr. 19, Sector 1, monument istoric clasa B — reprezintă lucrarea cu care Carol Benisch este cel mai frecvent asociat în istoriografia arhitecturii românești și pentru care a primit cea mai înaltă distincție acordată vreodată unui laic de Vatican. Proiectul a aparținut arhitectului vienez Friedrich Schmidt (1825–1891), specialist în arhitectura medievală și restaurarea catedralelor gotice, care a conceput edificiul în stil romanic cu elemente neogotice: o bazilică cu navă principală și două nave laterale, cu 40 m lungime și 22 m lățime, cu șarpantă aparentă în locul bolților — soluție adoptată pentru execuție rapidă și ușoară. Ctitorul a fost episcopul pasionist Ignatius Paoli, din Congregația Călugărilor Pasioniști și primul arhiepiscop al Arhidiecezei de București.
Terenul — două parcele în mahalaua Stejarului, cu suprafața de 816 stânjeni, achiziționate în 1872–1873 de episcopul Paoli — a epuizat fondurile inițiale. Autorizația de construcție a fost eliberată de Primăria Capitalei la 17 iulie 1873. Piatra de temelie a fost sfințită la 19 septembrie 1875. Lucrările de început au fost conduse de un călugăr arhitect pasionist olandez, Alfons Zegers, chemat de la mănăstirea din Dublin. Criza generată de intrarea României în Războiul de Independență (1877) a determinat episcopul Paoli să întrerupă șantierul; în 1878–1879 el s-a concentrat pe strângerea de fonduri și procurarea materialelor. Șantierul a fost redeschis în februarie 1880, când Carol Benisch preia conducerea în regie proprie, depunând în mai 1880 — în numele Epitropiei Catolice — cererea pentru continuarea lucrărilor și pentru ridicarea unei școli provizorii la intrarea în curte.
Materialele utilizate în construcție au fost: piatra adusă din carierele de la Rusciuc (Bulgaria) și cărămizi achiziționate din București și localitățile învecinate. Pentru lucrările de interior Benisch a coordonat o rețea de meșteri specializați: tâmplarul Ioan Pongratz din Brașov; firma de vitralii și mozaicuri Mayer din München; meșterul italian Nicola Orassi pentru montarea altarului adus de la Roma și proiectat de arhitectul Schmidt; firma franceză pentru celelalte elemente decorative. Construcția catedralei s-a finalizat la sfârșitul anului 1883, iar inaugurarea solemnă a avut loc la 15 februarie 1884, cu sfânta Liturghie Pontificală celebrată de arhiepiscopul Ignatius Paoli, în prezența întregului corp diplomatic acreditat la București, a președintelui Consiliului de Miniștri, a președintelui Senatului, a primarului Capitalei și a altor demnitari. Catedrala este considerată de specialiști „o mare reușită a arhitecților Friedrich Schmidt – care a conceput-o – și Carol Benisch – care a terminat-o”.
Pentru munca depusă la ridicarea și finalizarea catedralei, Carol Benisch a primit la 10 ianuarie 1882 de la Papa Leon XIII Ordinul Ecvestru al Sfântului Grigorie cel Mare în grad de Cavaler Comandor — cea mai înaltă distincție pe care Sfântul Scaun o poate acorda unui laic — și titlul de conte, cu sufixul „Carol Vallachiensis” (Carol din Valahia). Un fapt mai rar semnalat este că arhitectul Carol Benisch a contribuit și financiar la edificarea catedralei: alături de credincioșii din București, personalitățile înstărite și binefăcătorii din străinătate, printre ctitori figurează și arhitectul însuși. Catedrala a suferit avarii în urma cutremurelor din 1929, 1940, 1977, 1986 și 1990, ca și din cauza bombardamentelor din 1944, cutremurul din 4 martie 1977 distrugând o mare parte din dotările interioare și exterioare.
Biserica Domnița Bălașa: 1880–1885
Biserica Domnița Bălașa din București — situată pe strada Sfinții Apostoli nr. 60, monument istoric clasa A — constituie cel mai reprezentativ proiect de arhitectură religioasă ortodoxă al lui Carol Benisch, realizat în colaborare cu Alexandru Orăscu și Friedrich Hartmann, cu avizarea lui André Lecomte de Noüy. Expertiza din 1880 constată că biserica veche (1842) era irecuperabilă și recomandă demolarea și reconstrucția integrală. Execuția a fost în final atribuită lui Dobre Nicolau.
Planul bisericii are forma de cruce, cu absida poligonală a altarului, conceput în stil neobizantin și neoromantic. Tehnica de construcție folosită de Benisch utilizează cărămidă presată, aceeași pe care o va aplica și la Catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel din Constanța. Decorarea interioară a recurs la achiziții internaționale — vitralii realizate de F. Zettler, bronzuri livrate de firma Gaget Gauthier, sculptură de Babic, pardoseală de Carol Storck, pictură de Josef Kott —, cu procurări din Viena, München și Paris. Inaugurarea a avut loc la 29 septembrie 1885. Atât decorația exterioară a Bisericii Domnița Bălașa, cât și cea a Catedralei din Constanța prezintă similitudini stilistice cu decorul exterior al Catedralei Sfântul Iosif, reflectând coerența limbajului arhitectural al lui Benisch în lucrul cu cărămida presată și ornamentele de factură istoristă.
Catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Constanța: 1883–1885
Al treilea mare șantier religios al lui Carol Benisch este Catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel din Constanța, comandă a Arhiepiscopiei Tomisului. La 3 mai 1883 Benisch este desemnat arhitect diriginte al șantierului — o primă amplasare fusese refuzată chiar de el, pe motivul că terenul nisipos prezenta riscuri serioase pentru stabilitatea construcției. Antreprenor a fost desemnat Henri Guaracino. Benisch a utilizat și la Constanța tehnica cărămizii presate, decorația exterioară prezentând similitudini evidente cu cea a Domniței Bălașa. Piatra de temelie fusese pusă la 4 septembrie 1883. Construcția s-a finalizat în prima etapă în 1885, dar lucrările de decorație au continuat cu numeroase controverse generate de pictura realizată de George Demetrescu Mirea (1852–1934).
Elementele interioare ale catedralei — tronul regal, candela, sfeșnicele, stranele și iconostasul, în mare parte aurite/poleite — au fost concepute de arhitectul Ion Mincu, care, în absența unor surse documentare medievale bizantine locale, a încercat să recreeze stilul bizantin potrivit tradiției locale. Lucrările au fost executate la Paris de Casa André Doré. Sfințirea catedralei a avut loc la 22 mai 1895. Edificiul a suferit de-a lungul timpului avarii în urma cutremurelor și bombardamentelor. Catedrala din Constanța constituie ultima mare lucrare de arhitectură religioasă a lui Carol Benisch și singura sa lucrare importantă în afara Capitalei, demonstrând recunoașterea competenței sale la nivel național.
Spitalul Elena Beldiman din Bârlad și Spitalul Brâncovenesc: 1880–1885
Activitatea lui Benisch în domeniul arhitecturii spitalicești acoperă două proiecte semnificative din aceeași perioadă. Ante 1881, Carol Benisch realizează planurile Spitalului „Elena Beldiman” din Bârlad, instituție întemeiată la inițiativa doctorului Constantin Codrescu (1840–1891). Construcția a fost executată de Loran Ingverman, iar inaugurarea a avut loc la 17 aprilie 1881. Este singurul proiect spitalicesc al lui Benisch realizat în afara Capitalei — și, alături de Catedrala din Constanța, una dintre rarele sale lucrări provinciale atestate documentar.
La Spitalul Brâncovenesc din București, Carol Benisch participă la construcția unor noi corpuri și, mai ales, proiectează morga și sălile de autopsie (1882). Multe dependințe ale spitalului au fost demolate ca urmare a regularizării cursului Dâmboviței, proiect urban care a afectat mai multe proprietăți din zonă. Benisch trimite rapoarte oficiale periodice către epitropii spitalului, reflectând o implicare administrativă continuă dincolo de proiectare propriu-zisă. Influența stilistică a Catedralei Sfântul Iosif este semnalată ca prezentă în fațadele noilor corpuri ale Spitalului Brâncovenesc, ceea ce sugerează că Benisch își transferă în registrul laic și spitalicesc elemente din vocabularul arhitectural dezvoltat pe marele șantier catolic. O posibilă implicare a lui Benisch în construcția altor corpuri ale Spitalului Brâncovenesc rămâne neconfirmată documentar.
Activitatea instituțională și didactică: Societatea Arhitecților din România, 1891–1892
Coroana activității publice a lui Carol Benisch în domeniul profesional este participarea sa la întemeierea Societății Arhitecților din România (SAR) în 1891–1892. Benisch este ales membru fondator și primul vicepreședinte al societății, alături de arhitectul Alexandru Orăscu, primul președinte, și de un grup de fondatori care include Ion Mincu, Grigore Cerchez, Nicolae Cerchez, Felix Xenopol, Toma Socolescu și alți arhitecți reprezentativi ai epocii. Tot în cadrul SAR, Carol Benisch activează ca profesor la prima Școală de Arhitectură înființată de Orăscu sub tutela societății — prima instituție de profil din România (Toma T. Socolescu, op. cit.). Fiul său, Oscar Benisch, este de asemenea membru SAR și asistent în Serviciul Clădirilor al Primăriei Municipiului București.
Prezența lui Carol Benisch între fondatorii SAR nu este întâmplătoare: cu o activitate de aproape cincizeci de ani în serviciul public și privat al Capitalei, cu lucrări de referință în domeniul arhitecturii religioase, spitalicești și rezidențiale, și cu o contribuție directă la formarea primei generații de arhitecți români, Benisch reprezintă în 1891 una dintre figurile cu cea mai lungă experiență activă din corpul tehnic al Bucureștiului. Arhivele de arhitectură ale perioadei nu furnizează informații directe despre contribuția sa didactică concretă la Școala SAR, dar apartenența la grupul fondator și asocierea cu Orăscu — cu care colaborase pe șantierele Mitropoliei, ale Universității și ale Domniței Bălașa — sugerează o relație profesională de lungă durată și de reciprocă recunoaștere. Activitatea instituționalizată din 1891–1892 reprezintă astfel un moment de bilanț și de consacrare publică pentru un parcurs de o jumătate de secol în arhitectura românească.
Proprietarul și investitorul imobiliar. Casa proprie. Familia și urmașii (1869–1896)
Activitatea imobiliară: terenuri și parcelări în nordul Capitalei
Paralel cu activitatea profesională ca arhitect al statului și ca proiectant privat, Carol Benisch și-a construit de-a lungul deceniilor o consistentă proprietate imobiliară în Capitală, devenind unul dintre investitorii în teren din zona care se dezvolta spre nordul Bucureștiului. Nucleul acestei activități îl constituie cumpărarea în 1869, de la Scarlat D. Petrovici Armis, a terenului unei fabrici de lumânări din mahalaua Sfântul Visarion. Achizițiile ulterioare se extind treptat în zona delimitată de străzile Povernei, Vasile Alecsandri, Cometei și Grigore Alexandrescu — zona viitoarei suburbie Precupeții Noi, unde Benisch cumpărase anterior și o proprietate mai mare de la Raluca Lamotescu. De asemenea, familia Benisch a deținut terenuri în strada Luminei nr. 12–18 (actuala stradă Christian Tell), în strada Povernei nr. 9 și nr. 29, și pe Calea Călărași la colț cu strada Orzari.
Modelul de valorificare imobiliară practicat de Benisch îmbina construcția pentru uz propriu cu parcelarea și vânzarea de loturi către cumpărători privați. Printre cei cărora le-a vândut terenuri din proprietățile sale se numără: N. Stamotescu, Elena Adrian, Olga G. Ghidionescu, Vasile Simionescu, Matei Weidner și G. Duca (A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosar 167/1893). În 1890 vinde inginerului Ștefan Stămătescu proprietatea din strada Povernei nr. 29 (dosar 49/1890). Tot în 1890, văduva generalului Gheorghe Adrian, Elena Sturdza Adrian, achiziționează de la Benisch un teren în strada Povernei nr. 29 colț cu strada Brutari, pe care ridică o casă proiectată de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc și construită de antreprenorul italian Luigi Scolari — clădire demolată ilegal în 2011. Relația de lungă durată dintre Benisch și familia Marghiloman a inclus și o donație sau cesiune de teren: terenul pe care arhitectul și-a construit propria casă din strada Luminei (actuala Christian Tell) provenea din proprietatea lui Iancu Marghiloman, gestul reflectând recunoașterea muncii depuse de Benisch pentru această familie de-a lungul anilor.
Una dintre cele mai ambițioase inițiative imobiliare ale lui Benisch a fost tentativa de a deschide o stradă nouă prin proprietatea sa din zona Povernei. În septembrie 1893 depune la Primărie cererea pentru desfundarea străzii Clopotarii noi, propunând cedarea gratuită a 2.000 mp de teren pentru noua deschidere, cu condiția ca municipalitatea să preia pavarea și iluminarea. Consiliul comunal ia decizia în decembrie 1893, dar condiția nu este onorat în termenul convenit. Disputa juridică degenerează: în 1897, avocatul Elenei Polizu-Micșunești, una dintre cumpărătoarele de teren de la Benisch, se judecă cu moștenitorii arhitectului tocmai din cauza acestei promisiuni nerespectate de deschidere a viitoarei străzi Pietății (A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosar 167/1893). Aceasta era, între timp, deja realizată de Primărie prin propriile mijloace.
La 16/28 septembrie 1892 Carol Benisch și dr. George Patzelt — viitorul său ginere — semnează un act de recunoaștere privind cumpărarea în comun a moșiei Pătrășcani, cu trupurile Dobromirești, Martineștii și Pleșanii, din Comuna Buda, Plasa Semila, județul Tutova, de la doamna Elena I. Luca. Proporțiile de proprietate erau: Carol Benisch — trei pătrimi, dr. George Patzelt — un sfert.
Casa proprie din strada Luminei nr. 12 (actuala stradă Christian Tell): 1890
Casa pe care Carol Benisch și-a construit-o pentru sine și familia sa pe strada Luminei nr. 12 — actuala stradă Christian Tell, Sector 1, cunoscută în inventarele de patrimoniu și ca Intrarea Christian Tell nr. 16–18 — reprezintă una dintre rarele ocazii în care un arhitect din această epocă devine comanditarul propriei locuințe. Terenul, obținut din proprietatea lui Iancu Marghiloman drept recunoaștere a activității îndelungate a lui Benisch pentru această familie, se afla pe cotitura unui segment de stradă, circumstanță care a determinat o soluție arhitecturală distinctivă. Cererea de autorizație a fost depusă în 22 martie 1890 de Oscar Benisch, fiul arhitectului, în numele tatălui său, solicitând autorizația de construcție a unei case noi și permisiunea de a așeza cărămida pe trotuarul din fața proprietății.
Autorizația de construcție a fost obținută la 19 iunie 1890. Planurile semnate de Carol Benisch înfățișează o casă în stil neoclasic, simetrică la fațada principală, cu un salon semicircular determinat de geometria terenului — element arhitectural neobișnuit pentru o rezidență privată de această dimensiune și o soluție care reflectă îndemânarea cu care Benisch adaptează programul arhitectural la constrângerile de amplasament. Materialele: zid masiv cu mortar de var, învelitoare metalică. Curtea includea posibile dependințe anterioare (probabil din 1881) și amenajări peisagistice — ronduri, tufe și boscheți, vizibile în planul de situație. Accesul era asigurat prin trei intrări distincte, aferente probabil diferitelor componente ale gospodăriei și personalului de serviciu. Mobilierul casei, inventariat după moartea arhitectului, era tributar stilului Biedermeier — lemn de mahon negru, caracteristic primei jumătăți a secolului al XIX-lea.
Familia Benisch a deținut proprietăți pe strada Luminei între numerele 12 și 18, cu o vastă suprafață de teren. Pe această stradă au locuit și alte personalități ale epocii: familia Crețulescu, familia generalilor Tell, părinții omului politic Alexandru Marghiloman (1854–1925), Iancu și Irina Marghiloman. Adresa lui Carol Benisch în Annuaire de Roumanie din 1885 este deja strada Luminei nr. 12, iar la momentul decesului din octombrie 1896 acesta locuia la nr. 18 din aceeași stradă. Imediat după moartea sa, în iulie 1897, fiica Olga Beniș solicita autorizație pentru reparații radicale la un corp de clădire din Intrarea Christian Tell, probabil cel din stânga, ulterior demolat integral. Clădirea principală a suferit modificări și în perioada interbelică, când arhitectul Ernest Doneaud — ginerele nepoatei lui Benisch — a locuit la Christian Tell nr. 16. Imobilul a fost demolat în toamna anului 2013, în ciuda situării sale în zona protejată a Pieței Amzei; astăzi se mai păstrează doar fațada principală de la stradă, două saloane laterale și cel semicircular cu elementele decorative de epocă.
Familia, descendenții și urmașii
Carol Benisch s-a căsătorit de două ori. Prima căsătorie a avut loc în 1853, cu Antonia Muehlstein, la Biserica Romano-Catolică din București; din această uniune s-au născut cel puțin trei fii: Carol Benisch jr. (desenator, ulterior asistent în Serviciul Clădirilor al Primăriei), Aureliu Beneș (inginer, strada Luminei nr. 18) și Oscar Benisch (arhitect). A doua soție a fost Charlotta, din Eggendorf (Austria). Din această căsătorie s-au născut Olga Benisch — căsătorită cu Lucien Tack, directorul Metalurgiei Române (fostele Uzine Lemaitre) — și Emilia/Emma Benisch, căsătorită în 1888 cu dr. George Patzelt.
Fiul Oscar Benisch (1866–1925?) a reprezentat continuarea tradției profesionale a familiei în domeniul arhitecturii. Membru SAR și asistent în Serviciul Clădirilor al Primăriei Municipiului București (1889), Oscar a acționat adesea ca reprezentant al tatălui său bătrân — depunând cereri de autorizație, executând măsurători și întocmind devize. Proiectează bucătăria Azilului Domnița Bălașa în 1888 (antreprenor Thoma Kanzler) și este trimis să facă măsurători la Școala Radu Vodă în 1889. Ocupă postul de arhitect-șef al orașului Bârlad între 1904 și 1917. Fratele Aureliu Beneș apare în anuarele epocii ca inginer, cu adresa în strada Luminei nr. 18.
Nepoata Georgeta Gabriela Patzelt — fiica Emiliei Benisch și a dr. George Patzelt — s-a căsătorit în 1915 cu arhitectul Ernest Doneaud (1879–1959), născut la București din tată francez. La întoarcerea sa în București în aprilie 1919, Doneaud constată devastarea casei din strada Luminei de către trupele de ocupație germane: camerele fuseseră jefuite, iar planurile, devizele, cărțile și scrisorile sale fuseseră folosite drept combustibil. Georgeta Gabriela Patzelt-Doneaud se recăsătorește în 1939 cu Teodor Davila, fiul lui Alexandru și nepotul doctorului Carol Davila — cel care întemeiase Azilul Domniței Bălașa la care lucrase și Carol Benisch, închizând astfel, simbolic, un cerc al istoriei familiale și arhitecturale. Fiica Olga Benisch Tack — soția lui Lucien Tack, director al Metalurgiei Române — a divorțat în 1912; în 1922 solicita autorizație de construire a unui garaj în strada Christian Tell nr. 14, după planurile arhitectului Cristofi Cerchez.
Decesul și moștenirea profesională
Carol Benisch a decedat la 18 octombrie 1896 în casa sa din strada Luminei nr. 18, suburbia Biserica Amzei, de cancer al stomacului, constatat de doctorul verificator Demetriad. Înmormântarea a avut loc în cimitirul catolic de pe Calea Călărași — menționat și ca cimitirul Bellu catolic. Certificatul de deces îl înregistrează ca „Karol Benisch de șapte zeci patru ani, arhitect, căsătorit cu Dna Charlotta, născut în Silesia (Jagerndorf Trappau), fiul decedaților Francis Benisch și Teresa”. Martori ai decesului au fost Teodor Grigoriu, rentier, și Ilie Apostolescu, muncitor.
Moștenirea profesională a lui Carol Benisch este aceea a unui arhitect de tranziție: sosit în 1847 ca tânăr specialist silezian de 25 de ani adus să lucreze pe șantiere mănăstirești, el parcurge în cinci decenii întreaga transformare a Bucureștiului dintr-un oraș oriental în curs de modernizare occidentală. A colaborat cu toți arhitecții reprezentativi ai epocii — Schlatter, Orăscu, Villacrose, Burelli, Friedrich Schmidt, Lecomte de Noüy, Ion Mincu —, a condus cele mai importante șantiere de arhitectură religioasă ale Capitalei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și a contribuit direct la apariția primelor structuri profesionale ale arhitecților din România. Activitatea sa, prezentă și în domenii care depășeau arhitectura propriu-zisă — investiții imobiliare, dezvoltare urbană, consultanță tehnică, administrație —, îl situează printre figurile de prim-plan ale modernizării spațiului construit bucureștean, o personalitate care „trebuie reașezată în contextul secolului al XIX-lea” (Oana Marinache, Carol Benisch, 50 de ani de arhitectură, Ed. Istoria Artei, București, 2015).
Arhitectul Carol Benisch (sinteză)
Carol Benisch s-a născut la 9 ianuarie 1822, în Jägerndorf (astăzi Krnov, în Cehia), într-o zonă care făcea parte din Imperiul Austriac. A urmat studii de arhitectură la Viena. După finalizarea studiilor, a fost chemat în Țara Românească de către prinţul Nicolae Bibescu‑Brâncoveanu; astfel s-a stabilit la București și a început activitatea profesională aici. În 1865 a fost numit arhitect-șef al orașului București. A obținut cetățenia română în 1876, prin decret regal. Carol Benisch a fost implicat pe termen lung în reparații, reconstrucții și proiecte noi, atât pentru clădiri religioase și instituționale, cât și pentru locuințe private. Oscar Benis (1866-1925), fiul lui Carol Benis, și-a făcut studiile la Viena, dar a activat în România, realizând case particulare în București și Bârlad, fiind multă vreme arhitect-șef al orașului Bârlad.
La finele vieţii a rămas recunoscut ca unul dintre arhitecții importanți ai secolului al XIX-lea în București și în România. A decedat la 30 octombrie 1896, la București. În plan profesional, a avut rol de cadru didactic: a predat la prima Școală de Arhitectură din România, fondată de arh. Alexandru Orăscu. De asemenea, a fost printre membrii fondatori ai Societatea Arhitecților din România, devenind primul său vicepreședinte (1891–1892). Numele său apare în documentele vremii sub mai multe variante: Carol Benesch, Carol Benisch, Carol Beniș, Carl Beneș etc. Carol Benisch rămâne una dintre figurile fundamentale ale arhitecturii românești de secol XIX, cu o activitate vastă ce acoperă biserici, mănăstiri, instituții de asistență, clădiri publice și private, parcelări urbane și implicare instituțională. Versatilitatea sa, combinată cu formarea dobândită la Viena și cu adaptarea la nevoile specifice ale României de atunci, îl plasează printre cei care au contribuit decisiv la infrastructura urbană și religioasă a epocii.
Carol Benisch a operat în spiritul historicismului și al eclecticii, adaptându-se cerințelor diverse ale clienților și instituțiilor pentru care lucra. Activitatea sa a inclus reconstrucții de mănăstiri vechi, proiecte religioase, instituționale și private, ceea ce reflectă o versatilitate profesională largă. De asemenea, prin implicarea în reparații și întreținerea edificiilor existente, a jucat un rol important în modernizarea și consolidarea patrimoniului urban al Bucureștiului și al altor zone. Aa avut un rol major nu doar ca practitioner, ci și ca formator și organizator al profesiei de arhitect din România. A predat la prima Școală de Arhitectură din țară, a contribuit la formarea de noi generații de arhitecți, și a participat la înființarea Societății Arhitecților din România. Prin aceste demersuri, a contribuit la consolidarea statutului arhitectului profesionist în România și la structurarea unei practici coerente de arhitectură publică și privată.
Lucrări reprezentative și principale proiecte
Clădiri publice și administrative (București)
Clădiri medicale și filantropice
Lucrări religioase
Clădiri publice și administrative în afara Bucureștiului
Reședințe și vile particulare
Proiecte de urbanism și lucrări tehnice
Referințe