Judecătoria de Ocol VIII

Judecătoria Ocol VIII

Clădirea care adăpostește astăzi Judecătoria Sectorului 6 București se află pe strada Știrbei Vodă nr. 115, în partea de vest a nucleului central al Capitalei, în vecinătatea Pieței Gării de Nord și a arterei care leagă Splaiul Independenței de strada Berzei. Deși poartă numele sectorului pe care îl deservește — Sectorul 6, cu cartierele Drumul Taberei, Militari, Crângași și Giulești —, imobilul este situat administrativ în Sectorul 1, la câțiva pași de Grădina Cișmigiu și de fostul Conservator de muzică. Edificiul a fost construit între anii 1934 și 1936, pe locul unei foste judecătorii ajunse în stare de ruină. Încă de la edificare imobilul a primit destinația de instanță de judecată, funcție pe care a păstrat-o neîntrerupt până în prezent. Denumirea sa dintâi a fost aceea de Judecătoria de Ocol VIII (Judecătoria de Ocol 8), potrivit organizării judecătorești interbelice, în care judecătoriile de ocol reprezentau instanțele de proximitate ale populației urbane, competente pentru cauzele curente de mică și medie însemnătate.

Noul sediu a fost dat în funcțiune cu ocazia „Lunii Bucureștilor” din anul 1936, festival citadin desfășurat între 9 mai și 9 iunie 1936 sub primariatul lui Alexandru G. Donescu. Inaugurarea a fost concepută drept un model pentru judecătoriile de pace ale anilor 1930, imobilul fiind prezentat ca o realizare reprezentativă a administrației municipale a vremii și, mai precis, a Primăriei Sectorului IV Verde, la a cărei inițiativă și cu al cărei sprijin direct a fost ridicat. Datarea construcției comportă o precizare. Textele narative rețin intervalul 1934-1936, în vreme ce raportul administrativ Primăria Sectorul de Verde 1926-1936, una dintre sursele de bază ale monografiei, încadrează lucrarea într-un orizont mai larg, corespunzător mandatului primăriei de sector. Această neconcordanță nu este soluționată aici, ci semnalată ca atare și reluată în capitolul de închidere, alături de celelalte discrepanțe documentare ale subiectului.

În privința statutului de patrimoniu, clădirea nu figurează, în sursele consultate, ca monument istoric clasat individual în Lista Monumentelor Istorice, spre deosebire, de pildă, de Casa Eskenazy din aceeași stradă Știrbei Vodă. Este posibil ca imobilul să se afle într-o zonă construită protejată a Capitalei, aspect care rămâne de confirmat printr-o verificare documentară ulterioară; până la o astfel de confirmare, statutul său de protecție este consemnat aici ca neverificat. Astăzi, Judecătoria Sectorului 6 București judecă în primă instanță cauzele civile și penale de competența sa teritorială, apelurile fiind soluționate la Tribunalul București. Dincolo de această funcție administrativă continuă, imobilul își păstrează valoarea de document de arhitectură: rămâne unul dintre puținele sedii de instanță interbelice bucureștene supraviețuitoare, martor al unei epoci în care justiția de proximitate primea, pentru prima oară, un cadru construit conceput anume pentru ea.

Contextul edificării: Primăria de Verde și Luna Bucureștilor

Ridicarea noului sediu al Judecătoriei de Ocol VIII se înscrie în programul edilitar al administrației municipale bucureștene reorganizate în deceniul al treilea al secolului XX. Prin Legea pentru organizarea administrației comunale a orașului București, adoptată în 1926 și intrată în vigoare în anul următor, Capitala a fost împărțită în patru sectoare care păstrau numele vechilor culori administrative: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru și Sectorul IV Verde. Fiecare dispunea de primar, de consiliu și de buget propriu, la care se adăugau treisprezece comune suburbane. Sistemul cromatic avea rădăcini adânci — plășile colorate ale orașului fuseseră fixate încă din 1828, culoarea de Roșu, corespunzătoare centrului comercial, fiind ulterior desființată și înglobată în celelalte.

Primăria Sectorului IV Verde și programul său edilitar

Sectorul IV Verde acoperea partea de vest a orașului, corespunzând astăzi, aproximativ, laturii estice a Sectorului 6 și unor porțiuni vestice ale Sectorului 1. Administrația de Verde s-a distins prin ambiția programului său de dotări publice. Pentru propriul sediu, municipalitatea a achiziționat un teren întins din fosta proprietate Elefterescu, pe bulevardul Banu Manta, unde a ridicat o clădire concepută anume ca reședință administrativă — recognoscibilă prin campanila sa —, cu intenția de a constitui acolo un mic centru civic reunind primăria, o școală și alte instituții. Aceeași clădire adăpostește în prezent Primăria Sectorului 1.

În aceeași logică se înscrie și noul local al Judecătoriei de Ocol VIII, ridicat la inițiativa și cu sprijinul direct al Primăriei de Verde. Vechiul local al judecătoriei devenise insalubru și, ajuns în stare de ruină, a fost dărâmat pentru a face loc unei construcții moderne, adaptate cerințelor funcționale ale unei instanțe. Realizarea se numără printre lucrările consemnate în raportul de bilanț al administrației, Primăria Sectorul de Verde 1926-1936, document care rămâne una dintre sursele documentare de bază pentru istoria imobilului.

Inaugurarea din 1936 și „Luna Bucureștilor”

Noul sediu a fost dat în funcțiune în cursul lunii iunie 1936, cu ocazia „Lunii Bucureștilor”, manifestare citadină desfășurată între 9 mai și 9 iunie 1936 sub primariatul lui Alexandru G. Donescu. Ediția din acel an, găzduită în Parcul Național Regele Carol al II-lea de pe malul lacului Herăstrău, dobândise anvergură internațională prin participarea țărilor Micii Înțelegeri și reunea expoziții ale regalității, ale culturii și ale satului românesc. Inaugurarea judecătoriei într-un asemenea moment de reprezentare civică nu era întâmplătoare: ea consacra noul local drept o realizare-etalon a administrației municipale.

Contemporanii au consemnat că inaugurarea „instituie un model pentru judecătoriile de pace ale anilor 1930”. Costul întregii lucrări, mobilierul inclus, se ridica la 12 milioane de lei, potrivit aceluiași raport al Primăriei de Verde. Imobilul ocupa o suprafață de circa 1.000 de metri pătrați și era conceput spre a răspunde aglomerației specifice unei instanțe de proximitate — temă reluată în capitolul consacrat organizării interioare și dotărilor. O precizare de nomenclatură se cuvine făcută. Textul-sursă vorbește despre „cele cinci primării interbelice” ale Bucureștilor; cifra reunește, cel mai probabil, cele patru primării de sector — Galben, Negru, Albastru și Verde — și Primăria Generală a Capitalei. Această interpretare este consemnată aici ca atare, urmând a fi reluată, împreună cu celelalte neconcordanțe documentare, în capitolul de închidere.

Proiectul arhitectural și expresia fațadei

Proiectul noului local al Judecătoriei de Ocol VIII a fost întocmit de arhitecții Emil Nădejde și Eugen Cușcenco, la comanda și cu sprijinul direct al Primăriei Sectorului IV Verde. Cei doi aveau să se reîntâlnească, mai târziu, în cadrul Oficiului Tehnic al Ministerului de Interne, la lucrările Palatului Ministerului de Interne din Piața Palatului Regal — Nădejde ca șef al serviciului de arhitectură, Cușcenco ca arhitect diriginte. Numele celui de-al doilea autor apare în surse sub grafii diferite (Cușcenco, Cuscenko, Cuşcencu), aspect de nomenclatură reluat în capitolul de închidere. Literatura de specialitate integrează imobilul judecătoriei în seria clădirilor moderniste ale Bucureștiului interbelic.

Partiul general și volumetria

Imobilul ocupă o suprafață de circa 1.000 de metri pătrați și prezintă un regim de înălțime diferențiat pe cele două fronturi: trei caturi spre stradă și patru înspre fundul parcelei, orientat către grajdurile comunale. Această diferență de gabarit a fost pusă în slujba programului: ea a îngăduit dispunerea generoasă a sălilor de judecată și a birourilor la stradă și amplasarea, spre curte, a spațiilor de serviciu și a locuințelor de funcțiune. Concepția de ansamblu a fost subordonată funcțiunii. Edificiul a fost gândit, potrivit raportului administrativ, astfel încât „să poată rezista aglomerațiilor ce se produc la o judecătorie”, cu săli largi și birouri bine luminate. Organizarea interioară efectivă — completurile de judecată, sala de consiliu, cabinetul președintelui și apartamentele magistraților — face obiectul capitolului următor; aici interesează faptul că partiul exterior reflectă direct această ierarhie a spațiilor, cu volumele reprezentative deschise spre stradă.

Expresia fațadei și friza sculptată

Pentru înfățișarea exterioară s-a urmărit, în termenii sursei de epocă, „o arhitectură sobră, adecvată unui local de judecătorie”. Rezultatul este o fațadă monumentală, tratată în registru auster, în care ornamentul este redus la un singur accent plastic major. Partea superioară a fost placată cu un parament de piatră, iar în câmpul fațadei existau, la origine, două ferestre mici destinate ventilării unor spații de serviciu, ulterior obturate — element de degradare consemnat în capitolul consacrat transformărilor. Accentul artistic al fațadei îl constituie friza sculptată care o încununează, realizată în basorelief. Piesa are o înălțime de 1,30 m și o lungime de 10 m și reprezintă simboluri ale justiției. Sursa de epocă o socotește „o lucrare ce este unică în felul ei și care dă imobilului o reală valoare artistică”. Friza este opera sculptoriței Milița Petrașcu, iar descrierea sa detaliată, împreună cu profilul autoarei și cu așezarea lucrării în contextul avangardei interbelice, formează obiectul unui capitol distinct al monografiei.

Organizarea interioară și dotările tehnice de avangardă

Interiorul judecătoriei a fost conceput spre a îmbina generozitatea funcțională cu echiparea tehnică cea mai avansată a momentului. Descrierea de față urmează starea imobilului la 1936, așa cum o consemnează raportul Primăriei de Verde și relatările de epocă; o parte dintre dotările descrise reprezentau, la data inaugurării, premiere pentru justiția românească.

Materiale, finisaje și confort

Pardoselile erau realizate din piatră și linoleum, iar pereții — acoperiți cu marmură și cu lambriuri de stejar. Mobilierul, masiv și foarte rezistent, fusese ales spre a face față uzurii intense a unui local public. Confortul termic era asigurat printr-o instalație de încălzire cu aer condiționat, imobilul fiind, potrivit raportului administrativ, „înzestrat cu toate instalațiunile ce ne sunt puse la dispoziție de tehnica modernă”. Prin nivelul de dotare, sediul se voia o demonstrație a modului în care o instanță de proximitate putea fi echipată la standardele epocii.

Sălile de judecată și inovațiile tehnice

În anul 1936 imobilul cuprindea patru săli de judecată — două mari și două mai mici. În sala principală se întrunea completul 1, dotat cu o tribună a magistraților ridicată mult deasupra nivelului publicului, soluție menită să sublinieze autoritatea instanței; deasupra fotoliului judecătorului se afla un fundal pictat. Noul local a introdus câteva inovații tehnice remarcabile pentru epocă. Vechile tablouri de procese au fost înlocuite cu semnalizatoare electrice care afișau numărul procesului aflat pe rol. Apelul părților și al martorilor nu se mai făcea prin viu grai: deasupra ușilor celor două completuri fuseseră instalate amplificatoare legate prin fir de un microfon așezat pe masa grefierului, astfel încât numele să fie citite corect și anunțate pe culoar. Prin această soluție, sediul de pe strada Știrbei Vodă suprima, pentru prima oară în justiția română, instituția aprodului. În sălile importante fusese instalat, de asemenea, câte un ceas electric.

Spațiile administrative și sala de consiliu

Dincolo de sălile de judecată, imobilul adăpostea spațiile administrative curente ale unei instanțe — registratura, arhiva și grefa. Pentru avocații care pledau la această judecătorie fusese amenajat un birou spațios, în care își puteau aștepta rândul la proces. Sala de consiliu era finisată, până la jumătatea înălțimii, în lemn de nuc afumat, cu vitrouri și lămpi de sticlă mată. Aici se aflau cele patru birouri ale judecătorilor, într-un cadru destinat deliberărilor și lucrului administrativ al completurilor.

Cabinetul președintelui și locuințele de funcțiune

Președintele judecătoriei dispunea de un cabinet spațios, mobilat sobru, cu două birouri mari și simple pe care se aflau, potrivit descrierii de epocă, doar câteva dosare, călimara, tamponul de sugativă și tradiționala cruce. Descrierile contemporane insistă asupra atmosferei austere a încăperii, socotită potrivită solemnității actului de justiție. Pe lângă spațiile propriu-zise ale instanței, localul cuprindea și locuințe de funcțiune: două apartamente pentru magistrați, două pentru grefieri, precum și încăperile necesare personalului de serviciu. Această componentă rezidențială explică, în parte, regimul de înălțime sporit al frontului dinspre curte — patru caturi față de trei la stradă —, semnalat în capitolul consacrat volumetriei.

Friza sculptată și autoarea sa, Milița Petrașcu

Elementul artistic definitoriu al imobilului este friza sculptată care încununează fațada dinspre stradă. Realizată în basorelief, cu o înălțime de 1,30 m și o lungime de 10 m, ea reprezintă, potrivit sursei de epocă, simboluri ale justiției. Într-o compoziție arhitecturală tratată auster, friza concentrează întreaga sarcină decorativă a fațadei — statut care explică accentul pe care descrierile contemporane îl pun asupra ei, socotind-o „unică în felul ei” și recunoscându-i meritul de a conferi imobilului „o reală valoare artistică”.

Programul iconografic

Sursele consultate nu detaliază programul iconografic al frizei dincolo de mențiunea generică a „simbolurilor de justiție”. Identificarea precisă a elementelor reprezentate — balanța, spada, tablele legii sau alte embleme uzuale ale actului judiciar — nu poate fi, prin urmare, confirmată documentar; ea este consemnată aici ca dată indisponibilă, care ar necesita o cercetare iconografică in situ. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este funcția frizei: aceea de a traduce plastic, la scara fațadei, autoritatea și solemnitatea instituției pe care clădirea o adăpostește. Friza a supraviețuit intervențiilor ulterioare asupra fațadei, spre deosebire de inscripția în piatră eliminată după anul 1947 — aspect tratat în capitolul consacrat transformărilor imobilului.

Milița Petrașcu și avangarda interbelică

Autoarea frizei este sculptorița Milița Petrașcu, una dintre figurile de prim-plan ale artei românești din secolul XX, considerată cea mai înzestrată femeie-sculptor a acestei perioade. Formată în mediile moderniste europene — elevă a lui Constantin Brâncuși, în al cărui atelier parizian a început să lucreze în 1919, dar și a lui Antoine Bourdelle —, Petrașcu a participat la mișcarea de avangardă românească, îndeosebi la gruparea mai moderată constituită în jurul revistei „Contimporanul”.

Friza judecătoriei se înscrie în componenta monumentală și arhitecturală a operei sale, alături de lucrări precum Monumentul Eroilor Regimentului 13 Artilerie de la Constanța (1925) sau relieful ceramic al Fântânii Miorița de la Șosea, dat tot în anul 1936, în colaborare cu arhitectul Octav Doicescu. Prin apropierea cronologică, cele două lucrări din 1936 arată felul în care sculptorița traducea limbajul modernist în comenzi publice de amploare, integrate unor programe de arhitectură.

O precizare privind numele autoarei se impune. Textul-sursă al monografiei o consemnează drept „Milița Pătrașcu”; forma canonică, sub care artista este îndeobște cunoscută, este „Milița Petrașcu”, atestate fiind și variantele „Pătrașcu” și „Militza Pătrașcu”. Datele biografice complete ale sculptoriței, împreună cu neconcordanțele privind data morții, sunt reunite în secțiunea „Personaje” și semnalate în capitolul de închidere.

Transformări, mutilări și supraviețuire

Spre deosebire de multe alte edificii ale zonei, imobilul judecătoriei a supraviețuit până astăzi, însă nu în forma sa inițială. Fațada actuală poartă urmele mai multor intervenții succesive, descrise în sursa de epocă drept o imagine „maltratată de regimuri succesive”. Capitolul de față urmărește aceste transformări, de la epurarea instituțională de după 1947 până la reconfigurarea urbanistică a anilor 1980 și la modificările recente.

Epurarea de după 1947 și degradarea fațadei

Cea mai importantă alterare a fațadei a constat în eliminarea inscripției în piatră, care nu mai corespundea noilor instituții înființate după anul 1947. Odată cu decojirea paramentului de piatră din partea superioară a fost aplicată o tencuială pauperă, menită să imite vechea textură a fațadei. În cursul aceleiași operațiuni au fost obturate și cele două ferestre mici care serviseră la ventilarea unor spații de serviciu — element amintit în capitolul consacrat expresiei fațadei. Procesul recent de „europenizare” a adăugat pe imobil însemne și dotări care, potrivit aceleiași surse, îndepărtează și mai mult clădirea de imaginea sa originară. Friza sculptată a rămas, în schimb, la locul ei, constituind singurul element artistic major păstrat din compoziția inițială a fațadei.

Reconfigurarea zonei în anii 1980

Reconfigurarea zonei centrale a Bucureștilor din anii 1980 a dus la ceea ce sursa numește „epurarea” străzii Știrbei Vodă. Noul sistem de artere de circulație relua un proiect mai vechi, din anul 1935, de construcție a unei capitale noi, care prevedea un nod major de circulație în Piața Gării de Nord. Pentru lărgirea străzii Știrbei Vodă, de la Splai până la intersecția cu strada Berzei, au fost demolate numeroase imobile vechi. Printre pierderile din vecinătate se numără vile și case dărâmate în toamna anului 1987, între care casa pictorului Octav Băncilă (1872-1944), de la nr. 111, în care artistul își petrecuse ultimii ani de viață, precum și câteva case în stil baroc. În aceeași campanie, biserica „Cuibul cu Barză” (Sfântul Arhidiacon Ștefan) a fost salvată de la demolare prin translatare, operațiune executată de echipa inginerului Eugen Iordăchescu; sursele diverg însă asupra datei și a distanței — unele consemnează 22 februarie 1987, altele 22 februarie 1988, iar deplasarea este dată când la 12 metri, când la 16 metri spre sud. Această neconcordanță, privitoare la un edificiu învecinat, este semnalată aici și reluată în capitolul de închidere.

Supraviețuirea imobilului

În pofida reconfigurării brutale a zonei, Judecătoria Ocolului VIII și școala situată mai sus de ea — Școala de Muzică și Arte Plastice nr. 3, în denumirea din sursă — au supraviețuit. Judecătoria rămâne astfel unul dintre puținele sedii de instanță interbelice ale Bucureștiului păstrate pe locul lor, deși cu o fațadă alterată. Dincolo de degradările succesive, valoarea documentară a imobilului se menține. Clădirea consemnează un moment precis din istoria administrației și a justiției bucureștene — acela în care o instanță de proximitate primea, la 1936, un sediu propriu, echipat la standardele tehnicii moderne și înnobilat de o lucrare de sculptură semnată de o artistă de prim rang. Tocmai această suprapunere de mărturii — administrativă, tehnică și artistică — recomandă imobilul atenției cercetării de patrimoniu.

Judecătoria în istorie: procesul lotului Antonescu (1946)

Fiind, la origine, o judecătorie de ocol — instanță de proximitate pentru cauze curente —, imobilul de pe strada Știrbei Vodă nu era, prin natura sa, locul unor procese de răsunet. O singură asociere de acest fel apare însă în surse și merită discutată cu prudența cuvenită: procesul „lotului Antonescu”, desfășurat în mai 1946.

Tribunalul Poporului și „Procesul Marii Trădări Naționale”

După 23 august 1944, în temeiul Convenției de Armistițiu și al Legii nr. 312 din 1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării și de crime de război, au fost înființate Tribunalele Poporului — instanțe ad-hoc, cu judecători și acuzatori care, în multe cazuri, nu aveau pregătire juridică. Cel mai cunoscut proces al Tribunalului Poporului din București a fost cel al „lotului Antonescu”, numit și „Procesul Marii Trădări Naționale”, desfășurat între 6 și 17 mai 1946.

Completul a fost prezidat de Alexandru Voitin (Voitinovici), în vârstă de 28 de ani. Din cei 24 de inculpați, curtea a pronunțat 13 condamnări la moarte, dintre care 6 în contumacie — între aceștia, comandantul legionar Horia Sima. Mareșalul Ion Antonescu, împreună cu Mihai Antonescu (vicepreședinte al Consiliului de Miniștri), Gheorghe Alexianu (guvernatorul Transnistriei) și generalul Constantin Z. Vasiliu, au fost condamnați la moarte și executați la închisoarea Jilava în ziua de 1 iunie 1946. Capetele de acuzare priveau, între altele, alianța cu Germania nazistă și crimele de război, inclusiv deportările din Transnistria. Istoriografia subliniază caracterul ad-hoc și influența politică a acestei instanțe, procesul rămânând un subiect controversat al istoriei recente.

Problema locului — numărul 108 ori numărul 115?

Rămâne întrebarea dacă acest proces s-a desfășurat chiar în clădirea judecătoriei. Relatările de epocă plasează procesul pe strada Știrbei Vodă, „într-o sală de judecată oarecare”, în imobilul de la numărul 108. Judecătoria de Ocol VIII, devenită Judecătoria Sectorului 6, poartă însă astăzi numărul 115. Această diferență de numerotare împiedică o identificare certă. Două ipoteze sunt posibile, niciuna confirmată documentar: fie Tribunalul Poporului a folosit chiar sala de judecată a Judecătoriei de Ocol VIII — singura instanță de pe această stradă —, numerotarea imobilului fiind modificată ulterior, îndeosebi după reconfigurarea și renumerotarea străzii din anii 1980; fie procesul s-a ținut într-o altă clădire învecinată. Până la o verificare de arhivă, asocierea dintre imobilul judecătoriei și procesul din 1946 rămâne plauzibilă, dar neconfirmată; ea este semnalată aici și reluată în capitolul de închidere.

Personaje

Secțiunea reunește notele biografice ale specialiștilor legați direct de crearea imobilului — cei doi arhitecți autori ai proiectului și sculptorița frizei. Acolo unde sursele consultate nu au permis stabilirea unor date, absența acestora este consemnată ca atare.

Emil Nădejde (arhitect)

Emil Vasile Nădejde s-a născut la 4 septembrie 1900 în București, fiu al lui Nicolae și al Corneliei, născută Lascăr. A absolvit Academia de Arhitectură din București în 1926 și a fost înscris în corpul profesional al arhitecților (legitimația nr. 353/1933), cu sediul profesional în București, pe străzile C. Negri și Elefterescu. Împreună cu Eugen Cușcenco, a semnat proiectul noului sediu al Judecătoriei de Ocol VIII (1934-1936). Între realizările sale se numără și Blocul Algiu de pe strada C.A. Rosetti nr. 14 (1936-1937), remarcat pentru silueta sa „de vapor”. După anul 1945 a condus Serviciul de Arhitectură (Oficiul Tehnic) al Ministerului de Interne (1945-1949), coordonând lucrările Palatului Ministerului de Interne din Piața Palatului Regal — proiect cu o filiație complexă, la care contribuiseră anterior arhitecții Petre Antonescu și Paul Smărăndescu. Atribuirea, în textul-sursă, a calității de „autor principal” al palatului este de aceea o simplificare: rolul lui Nădejde a fost acela de coordonator al fazei postbelice a construcției. Arestat de autoritățile comuniste, a fost înlocuit la conducerea lucrărilor de arhitectul Petre H. Ionescu. Data morții sale nu a putut fi stabilită din sursele consultate.

Eugen Cușcenco (arhitect)

Eugen Cușcenco — al cărui nume apare în surse și sub grafiile Cuscenko și Cuşcencu — a fost coautor, alături de Emil Nădejde, al proiectului Judecătoriei de Ocol VIII (1934-1936). Ulterior a activat ca arhitect diriginte în cadrul Serviciului de Arhitectură al Ministerului de Interne, la lucrările Palatului Ministerului de Interne. Datele biografice complete — anul și locul nașterii, data morții, formația profesională — nu au putut fi stabilite din sursele consultate pentru prezenta monografie și rămân de completat printr-o cercetare de arhivă ulterioară.

Milița Petrașcu (sculptoriță)

Milița Petrașcu, născută Melania Nicolaevici — cunoscută și sub grafiile „Pătrașcu” și „Militza Pătrașcu” —, s-a născut la 31 decembrie 1892 la Chișinău și a murit la București în anul 1976. Sursele diverg asupra datei exacte a morții: unele indică luna februarie 1976, altele ziua de 25 ianuarie 1976. Este considerată cea mai înzestrată femeie-sculptor a României din secolul XX.

Formația sa acoperă principalele centre ale modernismului european: a studiat sculptura la Școala de Arte Plastice „Stroganov” din Moscova (1907-1908), apoi Literele și Filosofia la Institutul „Bestujev” din Sankt Petersburg (1909), pictura la München (1910, sub îndrumarea lui Wassily Kandinsky și Alexei von Jawlensky) și, la Paris, în atelierele lui Henri Matisse și Antoine Bourdelle (1910-1914). Din 1919 a lucrat în atelierul parizian al lui Constantin Brâncuși, care i-a devenit maestru și reper artistic. În 1925 s-a căsătorit cu Emil Petrașcu și s-a stabilit la București, participând la mișcarea de avangardă românească — gruparea din jurul revistei „Contimporanul”, precum și „Grupul nostru” și „Criterion”.

Din opera sa fac parte Monumentul Eroilor Regimentului 13 Artilerie de la Constanța (1925), relieful ceramic al Fântânii Miorița de la Șosea (1936, în colaborare cu arhitectul Octav Doicescu), numeroase portrete și busturi — între care ale lui Constantin Brâncuși, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu și Tudor Arghezi, ale Reginei Maria și ale pianistei Clara Haskil — și friza Judecătoriei de Ocol VIII (1936). În perioada comunistă a fost supusă persecuțiilor politice.

*

JUDECATORIA OCOL VIII (STR. STIRBEY-VODĂ). Vechiul local devenise insalubru aşa încât a fost dărâmat. În locul lui a fost construit un nou local care se va inaugura în cursul lunei iunie 1936; ocupă o suprafață de 1000 m.p. şi are trei caturi la stradă şi patru înspre grajdurile comunale. Acest edificiu cuprinde săli largi şi birouri bine luminate şi este conceput astfel încât să poată rezista aglomeraţiilor ce se produc la o judecătorie. Pardosit cu piatră şi linoleum, pereţii acoperiţi cu marmoră şi lambriuri de stejar, mobiIierul masiv şi foarte rezistent, localul a fost înzestrat cu încălzire de aer condiţionat şi este prevăzut cu toate instalaţiunile ce ne sunt puse la dispoziţie de technica modernă. Vechile tablouri de procese au fost înlocuite cu semnalizatoare electrice, care arată numărul procesului ce se judecă; apelul martorilor se face printr-un haut-parleur prin care grefierul cheamă singur împricinaţii, iar în sălile importante a fost instalat câte un ceas electric. Pe lângă judecătorie, localul mai are două apartamente pentru magistraţi, două pentru grefieri şi încăperile necesare personalului de serviciu. În ceeace priveşte aspectul, s-a căutat a se întrebuinţa o arhitectură sobră, adequată unui local de judecătorie, iar pe faţada edificiului s-a prevăzut o friză sculptată în baso-relief înaltă de 1,30 m. şi lungă de 10m., reprezentând simboluri de justiţie, lucrare ce este unică în felul ei şi care dă imobiIului o reală valoare artistică. Costul întregei lucrări, în care se cuprinde și mobilierul, este de 12 milioane lei. (Raportul Primăria Sectorului IV Verde 1926-1936)

*

Clădirea în care îşi desfăşoară activitatea Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a fost construită între anii 1934-1936, pe locul unei foste judecătorii ruinate, încă de la edificare având destinaţia de instanţă de judecată, iniţial purtând denumirea de Judecătoria de Ocol 8, fiind dată în funcţiune cu ocazia Lunii Bucureştilor din anul 1936. Inaugurarea noului sediu de judecătorie instituie un model pentru judecătoriile de pace ale anilor 1930. Clădirea a fost proiectată de arhitecţii Emil Nădejde (autorul de mai târziu al Palatului Ministerului de Interne din Piaţa Palatului Regal ) şi de Eugen Cuscenko, la iniţiativa şi sprijinul direct al Primăriei de Verde, fiind una dintre cele mai frumoase case din Bucureşti, continuând să impresioneze şi astăzi prin faţada sa monumentală, încununată de friza realizată de sculptoriţei Miliţa Pătraşcu, membră a mişcărilor artistice de avangardă din Bucureştii interbelici.

Referințe:

• Judecătoria Ocol VIII în revista Arhitectura, 1937 (volum tipărit)
• Judecătoria Ocolului VIII (armyuser.ro)
• Primăria Sectorul de Verde 1926-1936 (volum tipărit)
• Printre fotografii și amintiri colaterale, Octavian Neculai (Atelier LiterNet)
• Emil Nădejde (Arhiva de Arhitectură)
• Șoapte din trecut pe strada Știrbei Vodă (I) (Bucureștii Vechi și Noi)
• Milița Petrașcu – cea mai înzestrată femeie-sculptor a României din secolul XX (Ziarul Națiunea)
• Petrașcu Milița (Artindex)
• Miliţa Petraşcu, eleva lui Brâncuşi (Radio România Internațional)
• 9 mai – 9 iunie 1936. «Luna Bucureștilor» (Agenția de presă Rador)
• «Luna Bucureștilor»: odă citadinului (Historia)
• Culorile capitalei. Metoda genială de împărțire a Bucureștiului (Cotidianul)
  
• Biserica Sfântul Ștefan «Cuibul cu Barză» din București (Wikipedia)
• Atunci și acum: Biserica Sfântul Ștefan – «Cuibul cu barză» (Agerpres)
• Marea familie de la parohia «Cuibul cu barză» (Ziarul Lumina)
• Am asistat la judecata mareșalului Antonescu (Adevărul)
• Tribunalele poporului (Radio România Internațional)
• Tribunalele Poporului (Wikipedia)
• Surprinde Bucureștiul Modernist
• Primăria Sectorului IV Verde 1926-1936 (pag 32 în articol / pag 28 în fișierul PDF)
• Emil Nădejde - Arhiva de Arhitectură
• Printre fotografii şi amintiri colaterale (descrie proiectele arhitectului Emil Nădejde)

August 2023: